OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dominique FERNANDEZ
Rapsodia romana
cu fotografii de Ferrante Ferranti, traducere din franceza de Adriana Gliga, Editura Humanitas, Bucuresti, 2000, f.p.


Autor de romane, eseuri, studii culturale si jurnale de calatorie, Dominique Fernandez este de formatie italienist. Cartea sa Ingerul destinului – in fapt o biografie intens fictionalizata a lui Pier Paolo Passolini – a fost rasplatita cu un premiu Goncourt in 1982. Intre volumele pe care le-a mai publicat, un loc aparte il ocupa romanul – cu un titlu simbolic pentru cei nascuti sub zodia homosexualitatii – Steaua roz.

Rapsodia romana este rodul voiajelor pe care scriitorul, insotit de fotograful si amicul sau Ferrante Ferranti, le-a intreprins in Romania, s-ar parea, intre 1990 si 1995. Si nu numai al lor, intrucit volumul este si o incursiune intr-o patrie imaginara, calauze fiind prozatori, dramaturgi, muzicieni, precum Claudio Magris, Paul Morand, Eugène Ionesco, Panait Istrati sau George Enescu.
Dominique Fernandez nu este un turist excentric. Traseul lui include mai toate reperele geografice si culturale traditionale – de la manastirile bucovinene si pina in Delta, din Oltenia lui Brancusi si pina in Braila lui Istrati, din Timisoara, trecind prin Brasov, Sighisoara, Sibiu, cu un popas de reculegere la Rasinari, si pina la Sapinta Cimitirului Vesel. Iar atunci cind ocoleste marile bulevarde, se avinta in tenebroasa Romanie a reportajelor de scandal, de atita faima in Europa deceniului trecut. Senzatia pe care o lasa lectura cartii lui Dominique Fernandez e una de realitate virtuala: colaj de imagini-soc, pasaje arhaizante gen Flinstones si interludii melodramatice, in cel mai pur stil soap.

Iata, in fata bisericii din Ocna Sugatag, citiva tarani inchinindu-se Domnului si, dupa cum banuieste autorul, soarelui si mortilor. Ceva mai incolo, un cioban cinta o doina din fluieras, iar jalea lui „rezuma conditia nomada si precara a unui popor cu granite nesigure si cu o istorie plina de nenorociri“. Pe undeva, intr-o curte de pe strada Silvestru, un batrinel il acosteaza pe fotograf si il alunga cu un torent de injurii, banuindu-l ca lucreaza pentru serviciile secrete franceze. Nu lipsesc nici calugarii care umbla dupa cistig, nici receptionerele impertinente, nici penele de curent, lifturile blocate, ulitele desfundate, ouale alterate, grinele prafuite in silozuri, peschesurile nerusinate, strazile pe care cetatenii merg noaptea orbecaind. Culorile de Gothic novel se estompeaza si stilul devine brusc liric, cu inflexiuni erotico-arcadiene, cind pe scena apare un pusti cu suris à la Greta Garbo sau un baiat de noua ani, catarat pe ghizdul unei fintini, care stirneste intrebari retorice ca aceasta: „E oare constient de efectul pe care-l produce? Ce crede de aceasta haita vorace (sintem cinci) care se tine dupa el?“ Romania, privita prin ochii lui Dominique Fernandez, e un amalgam intre China maoista, Turcia sucurilor si insula lui Robinson Crusoe, unde din cind in cind mai rasare, de dupa stinci, cite un Vineri.
Si imaginea Bucurestiului e alcatuita din aceleasi locuri comune, acolo unde comentariile nu surprind prin extravaganta sau prin erori aproape hazlii. Aflam ca numele Caii Victoriei a fost dat „dupa lupta din 1877 de la Plevna, unde rusii i-au batut pe turci“. Nici o aluzie la cucerirea independentei!

Stucaturile transforma Ateneul Roman dintr-un „panteon pseudoelen in music-hall baltat“. Calatorul paraseste rapid centrul occidentalizat si patrunde pe stradutele intortocheate din zona Lipscani, unde se aud la casetofoane melopee arabesti si se pot vedea, la fiecare pas, fete tuciurii. Trece si prin restaurantele Velvet si Transilvania, mostre ale luxului kitsch postrevolutionar. Urmatorul popas important (si unul lung de peste 10 pagini pentru cititor) e facut, desigur, la Casa Poporului, rebotezata Castelul, prin exces livresc, si asemanata in treacat cu Versailles-ul. Prin multimea de candelabre, lambriuri, capiteluri, perdele din damasc brodat, ferestre si plafoane uriase, cladirea pare construita si decorata intr-un fel de baroc extrem-oriental. Fernandez are fara indoiala o adevarata voluptate a clasificarilor, ceea ce transforma adesea notatiile sale intr-un excurs didactic. Spirit cartezian, incearca sa imparta tara vizitata in zone de influenta culturala, iar linia care demarca Occidentul de Orient trece chiar prin inima Capitalei. Pentru cel care a calatorit, fie si imaginar, in Bucurestiul spectral al lui Mircea Eliade, I. Peltz, Mircea Nedelciu sau Mircea Cartarescu, Bucurestiul lui Dominique Fernandez pare un biet oras de mucava.