Am sărit pragul lunii noiembrie: a
început campania electorală pentru alegerile parlamentare. O
luptă, nici măcar surdă, ci extrem de agresivă, are deja loc. A
început cu mult înainte de oficiala lună de campanie
electorală de dinaintea alegerilor, a fost tot timpul pe agenda
partidelor politice şi a preşedinţiei. Dinamica solicitărilor
sindicale – cumva neaşteptată, după patru luni de relativă
tihnă şi acceptare serenă a unei realităţi corupte în
variate moduri – s-a accelerat brusc şi în nici un caz
inocent. Este vizibilă. La o simplă analiză logică, nu neapărat
financiar-contabilă, rezultă că noul val de greve japoneze sau
balcanice – lenea şi şpriţul, taifasul şi trăncăneala, mai
nou, jocurile pe calculator şi internetul, ca formă de grevă faţă
de seculara luptă împotriva administraţiei şi a
administratorilor, că ar fi ei pămînteni, fanarioţi sau
anticomunişti – nu este decît o consecinţă a luptei pentru
putere.
Ambiţia preşedintelui actual de a-şi
vedea la guvernare partidul pe care-l păstoreşte, acum neoficial,
nu se poate lovi sau încurca în proceduri legale,
constituţionale sau morale. Neutralitatea şi presupusul echilibru
al şefului statului faţă de toţi cetăţenii României au
fost înlocuite de un resentimentar şi partizan joc
politicianist. Greşelile, nenumărate, şi evidenta proastă
gestionare a unor situaţii administrative din partea actualei
guvernări au condus la acutizarea şi radicalizarea situaţiei, nu
doar politice, din ţară. Conjunctura economică şi financiară
nefavorabilă din SUA, asupra căreia specialiştii tot atrăgeau
atenţia, cu discreţie, e adevărat, a ieşit la iveală acum două
luni şi la noi, atunci cînd a început să producă
efecte.
Mai vechile solicitări sindicale
legate de pensii şi salarii au fost onorate din raţiuni, evident,
de conjunctură, altele au fost amînate sau refuzate. Şi a
venit explozia situaţiei băncilor din Statele Unite, prăbuşirea,
controlată, din fericire, a bursei şi remediile luate de Congres şi
Casa Albă. Situaţia a fost dramatică, dar nu tragică, cum s-a
întîmplat acum peste o jumătate de secol. Ceea ce
economiştii numesc „probleme-umbrelă“ – adică reverberaţii
globale ale unor accidente locale, greva unor muncitori de la minele
de cupru din Chile, transferîndu-se atît la fabricile de
maşini din Detroit şi Chicago, dar şi la bursele din Tokio şi
Londra – şi-au făcut efectul peste tot. Se pare că punctul
critic va fi atins în România în primăvara anului
viitor. Cine va conduce atunci România şi ce decizii se vor
lua?
În primul rînd, preşedinte
rămîne Traian Băsescu. Cine va guverna, la propriu, ţara?
Din cine va fi compusă majoritatea parlamentară care ar putea
decide într-un sens sau altul? Cine va fi premierul unui guvern
ce va avea sarcina nu doar să ţină seama de doleanţele românilor,
ci şi de a proteja-dezvolta economia (id est prosperitatea)
României? Sau se poate guverna şi fără un prim-ministru, ca
la americani, unde preşedintele este şi şeful executivului?
Sîntem la începutul unei
campanii electorale pe viaţă şi pe moarte. Din păcate. Vocile
echilibrate şi cu expertiză profesională independente de
năzuinţele partizane de partid sînt puţine. Guvernatorul
Băncii Naţionale a României ar fi printre primele exemple ce
ne vin la îndemînă. Nimeni nu ar trebui să fie lăsat
să ia decizii aiurea, doar de dragul cîştigării alegerilor.
„Vom vedea ce va fi, important e să învingem...“ – ni se
pare o strategie greşită pentru viitorul imediat. Nu sîntem
în măsură să apreciem dacă sînt sau nu bani la buget
pentru satisfacerea imediată a tuturor doleanţelor cetăţenilor
români. Grevele anunţate de sindicatele din învăţămînt,
ca şi cele din alte ramuri ale economiei, vor contribui la creşterea
tensiunii.
Preşedintele ar trebui să aplaneze aceste tendinţe, nu
să le încurajeze, cum a procedat pînă acum. Ce rost
avea să pună paie pe foc – folosindu-se şi de rezultatele
comisiei prezidenţiale conduse de dr. Mircea Cinteză care a propus
mărirea salariilor din Sănătate –, cînd deja începuse
necazul cu cei din învăţămînt? Ce nu înţelegem
nici pînă azi este votul unanim din Parlamentul României
şi aprobarea unei legi cu totul aiurea! Se puteau găsi variante, cu
creşteri graduale, astfel ca un profesor stagiar sau un asistent
universitar să aibă măcar o jumătate din leafa unui profesor
universitar, căruia, oricum, i s-a dublat veniturile în
ultimii 5 ani etc.
Ce vrem să relevăm? Că fără avizul
guvernatorului Băncii Naţionale nu ar trebui să se ia nici o
decizie economico-financiară cu reverberaţii politice de amploare.
Un administrator responsabil ca Mugur Isărescu ar trebui consultat
şi de Preşedinţie, şi de Parlament, şi de Guvern înainte
de a se vota o lege sau de a se înainta o ordonanţă de
urgenţă. Spre binele tuturor şi nu doar al unora. Gargara
electorală ce împînzeşte deja Bucureştiul cu „Ei
pentru ei, noi pentru voi“ nu foloseşte la nimic. Nu ştim nici
cine sînt „ei“, nici din cine este formată acea mulţime
matematică numită „noi“: sîntem cu toţii pe aceeaşi
corabie. Cu Băsescu şi Isărescu laolaltă. Şi chiar dacă nu ne
simpatizăm sau chiar iubim, să încercăm să învăţăm
să trăim împreună. Cu sau fără bani de la buget, cu măriri
de 50 % sau nu. Cineva trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru
toate acestea. Să trăim bine rămîne un deziderat pe cont
propriu.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters