OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Probabil va mai amintiti pozele cu bebelusi din revistele romanesti de dinainte de ’89. Sub aceste poze aparea fotoexplicatia: „Ba al nostru-i mai frumos!“. Ce demoni ai frustrarilor ii impingeau pe parintii sau bunicii respectivi sa-si fotografieze pruncii abia nascuti si sa le trimita mutrisoarele la aceste hidoase concursuri de Miss Bebe, oricit ne-am chinui, e greu sa intelegem. Din aceeasi categorie a copiilor abuzati pentru talentele lor fac parte gimnastele, despre care am citit de curind intr-un ziar central ca duceau o viata imposibila in cantonamentele de inalta performanta. Sau pianistii tineri (va amintiti de Mihaela Ursuleasa?) cu fete triste si imbracati ca oamenii mari? Toate acestea erau realizari cu care statul de pe atunci se mindrea, copiii exceptionali, copiii de performanta erau, vezi Doamne, semne ale societatii infloritoare pe cale de desavirsire. Nu sint de meserie si nu vreau sa ma bag in speculatii de sociologie si psihologie, dar cred cu tarie, ca simplu privitor ca la teatru, ca toate aceste performante silite, constrinse, ca toti acesti copii viriti cu sila in hainele acelea funebre, in costumele de neni cu cravata sau in rochiile de seara cu dantele curgatoare la mineci, nu erau nici pe departe un semn al sanatatii sociale, ci dimpotriva. Bineinteles ca trebuie sa mai fi existat si cazuri fericite, copii care chiar vroiau sa faca lucruri iesite din comun, in loc sa se joace. Se poate, dar imaginea de ansamblu arata altfel si, oricum, nu trebuie subestimata puterea de persuasiune pe care un adult o are in fata unui copil si cit de usor acesta poate fi convins ca isi doreste el insusi sa nu alerge pe-afara, ci sa studieze. Zicala comunista „Decit un savant ofticos, mai bine un magar sanatos“ sa nu ne insele. Se putea profita la fel de bine de pe urma magarusului sau a savantului, cu deosebirea ca in cazul celui din urma mamita si mamitica erau si ele fericite.

Cu totii am crezut ca dupa ’89 lumea se va schimba si din acest punct de vedere. Nu mai vroia nimeni sa admire figurile acelea intepenite, nefiresti, maturizate inainte de vreme. Copiii redeveneau normali, zvapaiati, ghidusi, veseli, liberi sa se murdareasca, sa faca prostii, sa fie lenesi si neascultatori. Tipul copilului admirat incepea sa semene cu micutul italian de pe zgomotoasele posturi RAI, corurile de copii atunci cind mai existau adunau copii diferiti, asezati in dezordine, imbracati fiecare in felul lui.
Apoi, incet, incet au inceput sa se insinueze iar figurile frisonante de dinainte. Sa ne amintim de citeva. Micuta Picasso… fetita care picta tablouri de mari dimensiuni, care avea expozitii in toata lumea, o fetita americana de origine romana. Am vazut-o la emisiunea lui Florin Calinescu, avea doua codite impletite care nu se potriveau deloc cu figura de femeie matura. Vorbea cu accent moldovenesc, de la bunica ei. Mama se plingea ca mica pictorita va creste in citiva ani si succesul nu va mai fi acelasi. Nu-mi puteam crede urechilor. Aceasta era o mama!
Va amintiti apoi copilul care ne invata sa scriem si sa vorbim corect la TVR. Un aragaz cu patru ochiuri, ar fi spus un coleg rautacios. Un baietel sfrijit, cu ochelari, care deschidea mereu o carte groasa si vorbea cu un ton afectat, nefiresc, didactic, orgolios. Cine il invatase sa faca asa? Cine se mindrea cu odrasla genialoida la o cafeluta, dupa-amiaza? Ce fel de dezvoltare ulterioara va avea acest copil transformat intr-un mic dictator pe sticla? Psihologii ar trebui sa ne raspunda si sa traga poate un semnal de alarma.

Apoi obsesia olimpicilor. O obsesie mai costisitoare decit ne-am putea inchipui si pe care am inteles-o abia atunci cind am lucrat efectiv in domeniul invatamintului. Atentia exagerata acordata acestor exceptii a deturnat interesul de la ceea ce ar trebui sa fie cu adevarat un sistem de invatamint construit pe principiul mediei, al normalitatii, al copilului cu inzestrari comune si, mai ales, cu preocupari adecvate virstei. Un cercetator cunoscut in domeniu facea cu ocazia unei conferinte portretul robot al copilului roman asa cum arata el configurat de manualele noastre. E, printre altele, un copil care nu se joaca, care doarme putin, care nu e preocupat decit de probleme grave si serioase etc. Inspaimintator, desi cei care eram atunci in sala am ris cu pofta.
Am motive intemeiate sa spun ca stiu cum sta treaba cu aceste olimpiade. Ambitia e uriasa in adolescenta si cum olimpiadele pe discipline sint singurele competitii la nivel national si international care populeaza fantasmele copiilor romani, e lesne de inteles de ce toti stau cu ochii pe ele. Nu exista concursuri sportive de anvergura, nu exista un sistem de socializare a elevilor in cadrul scolilor (decit poate in liceele mari, dar asta iarasi inseamna sa gindim in exceptii) si atunci toata energia virstei se indreapta, cind nu e canalizata negativ, inspre aceste concursuri.

Cunosc bine pe cineva care a participat la astfel de olimpiade. Care a luat si premiul I la faza nationala, la limba si literatura romana. Care a fost in excursia olimpicilor, in Grecia, in 1995. Din fericire, isi aduce aminte nu cine stie ce discutii savante de acolo, desi se adunase toata floarea cea vestita, ci cum a baut pentru prima data alcool, cu un olimpic la mate, pe malul Marii Egee. Nici ea, nici olimpicu’ la mate nu erau, se pare, olimpici adevarati. Au fost dati drept exemplu negativ. Mai erau vreo citiva, tot asa, corciti. Ne-am distrat de minune, pe banii statului, si nu in spirit olimpic. Ma bucur ca n-am fost un geniu adevarat si ca am destule amintiri picante din adolescenta.

Toate gindurile astea, toata sila mea fata de ce puteam sa devin, fata de monstruletul genialoid care as fi putut parea daca aveam niste parinti ca ai micutei Picasso (Doamne, ma si gindesc cum as fi publicat poate vreo placheta de versuri si m-ar fi premiat municipalitatea… noroc cu familia mea anti-mitologizanta, imens noroc, pentru ca pe mintea unui infrigurat de 16 ani nu te poti baza cind vine vorba de glorie), s-au acutizat zilele astea, cind am vazut stupefiata spectacolul de joi seara de la Teatrul National.

Nu mai intru in detalii politice, nu mai vorbesc despre apaluzele oportuniste si vomitive pe care un regizor le ofera directorului de teatru, fara urma de mindrie, fara urma de bun-gust si fara ca vreo armata straina sa marsaluiasca prin Capitala. Vreau sa va reamintesc doar figurile tinerilor de exceptie care au oferit premiile. Olimpici, muzicieni, geniali, nemaipomeniti… Pe unul il stiu de la emisiunile lui Paunescu, un copil de 12 ani parca, muzician si scriitor, imbracat in nelipsitul costum de stofa. Arogant, obraznic, prost-crescut. Mi-e groaza sa ma gindesc la evolutia lui psihica ulterioara. Toata sala ridea admirativ, cu o dragoste netarmurita, pentru ca micutul gigant le-a atras atentia prezentatorilor ca au uitat sa citeasca niste premii obtinute de el in diverse ocazii. 48 de premii parca erau, la 12 ani, faceti media. Apoi, glumind, a zis ca e suficient deocamdata. Si sala iar, ha, ha ha… Sute de oameni cazuti in meteahna mamei din Vizita lui Caragiale. Nenea Iancu veghea de undeva din spate, dar nimeni nu se simtea jenat, cel putin atit cit a aratat camera, am vazut doar fete contorsionate de emotie si de placere si de admiratie… in fata unui copil smintit de cei din jur, un copil care n-are nici o vina, transformat intr-un viitor arogant de nesuportat… cu o maturitate artificiala, jucata, monstruoasa, i-a spus premiatei ca „i se intimpla oricui“ sa aiba emotii. Mi s-a facut pielea de gaina. Daca as avea bani, as infiinta un centru pentru recuperarea victimelor megalomaniei parintilor, publicului, impresarilor. Lasati copiii sa fie normali! Nu asa arata viitorul luminos al patriei. Nu sintem o tara a contrastelor. Copiii romani nu sint nici handicapati, nici genii, decit doar in procente infime. Iar handicapatii si geniile lasati asa de la natura sint si mai putini. Restul sint manufacturati de adulti.

Trebuie sa se termine o data cu modelul Mozart. Trebuie sa se termine cu obsesia notelor, cu toate aceste maladii ale ambitiei denaturate care ne strica vietile. Intre timp m-a sunat o prietena si i-am spus despre ce scriu. Imi povesteste despre o colega de facultate obsedata de examene, de rezultate, de note, o fata frumoasa, de 24 de ani, care nu-si poate trai tineretea cu frenezie pentru ca cineva i-a inculcat de-a lungul celor 24 de ani ca notele sint cel mai important lucru in viata. Si imi spune prietena mea, cu umor: „A facut cel mai bun liceu pe care l-a terminat printre primii, a intrat glorios la facultate, are acum cele mai mari note… ma intreb cind o sa se gindeasca putin la rest, la ea, cind o sa se opreasca…“ Eu ma intreb fara umor cum o sa se opreasca. Si apropo de modelul Mozart. Nu e singurul si nu functioneaza decit foarte rar. Artistul meu preferat e Matisse. El s-a apucat de pictura la 21 de ani si pina atunci n-a dat nici un semn.