OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

conflicte
Editorialul semnat de Nicolae Manolescu in Romania literara de saptamina trecuta (nr. 31/1-7 august 2001) trateaza o tema interesanta, importanta, delicata: aceea a reactiei fata de asa-numitele „Teze din iulie“. In vara lui 1971, proaspat intors din China si Coreea de Nord, seful Romaniei comuniste, Nicolae Ceausescu, a reintrodus in circulatie preceptele propagandiste ale stalinismului. In cadrul unei recente emisiuni de televiziune, jurnalista si traducatoarea Mariana Sipos a afirmat ca scriitorii romani ar fi dat dovada, dupa acele „Teze din iulie“, de „oportunism“, ca „nimeni n-ar fi protestat public“, cu exceptia lui Nicolae Breban (care, aflindu-se in strainatate, a demisionat din CC al PCR), ca toata presa culturala, inclusiv Romania literara, „s-ar fi predat atunci cu arme si bagaje in miinile propagandei comuniste“ s.a.m.d. Asertiuni evident exagerate, cu care N.M. polemizeaza taios. In realitate – reaminteste criticul – un grup masiv de scriitori de virf ai perioadei, in frunte cu conducerea Uniunii Scriitorilor (presedinte era pe-atunci Zaharia Stancu), i-au cerut lui Ceausescu o audienta si i-au spus verde-n fata ce gindeau despre „Teze“. Printre cei mai fermi au fost Stancu, Eugen Jebeleanu si A.E. Baconsky. Despre ultimul, N.M. afirma ca a fost „extraordinar“: „Nu cred ca urechile secretarului general al PCR sa mai fi auzit ce au auzit atunci de la poetul Cadavrelor in vid“. Nu aflam – din pacate – ce anume va fi spus Baconsky la intilnirea cu Ceausescu. Tot acolo sau poate imediat dupa aceea (nu e limpede in textul lui N.M.), Marin Preda a afirmat ca se va sinucide daca se revine la dogmatism, la „realismul socialist“ care fusese impus in anii ’50. Concluzia e foarte importanta pentru intelegerea epocii: „Intilnirea n-a ramas fara rezultat. «Tezele» nu s-au aplicat niciodata pina la capat in spiritul sau in litera lor. A fost nevoie de citiva ani si de citeva reuniuni ale activului de partid cu oamenii de cultura (precum aceea de la Mangalia de la sfirsitul deceniului inaugurat de «Teze») pentru a se obtine, niciodata insa deplin, punerea in practica a prevederilor «Tezelor». Ceausescu a facut tot posibilul ca sa infringa cerbicia scriitorilor. A incurajat, bunaoara, nationalismul cel mai josnic si ridicol, protocronismul, desi acesta se batea cap in cap cu ideologia comunista clasica, in speranta de a-si atrage o parte dintre intelectuali. Nici asa n-a reusit. Protocronismul si-a primit replica meritata si cenzura n-a putut, oricite sicane i-a facut, s-o impiedice sa apara in reviste, in Romania literara si in altele, pe care dna Sipos le socoteste acum lipsite de demnitate, lase sau facind jocul regimului. Adevarul istoric este ca intoarcerea s-a dovedit imposibila, dupa cum spusese Marin Preda, si ca «Tezele» au pierdut razboiul cu literatura, chiar daca au cistigat citeva batalii. Cea mai buna dovada este ca au aparut in anii ’70 si ’80 destule carti extraordinare, al caror spirit era contrar aceluia rudimentar si agresiv ideologic al «Tezelor»“. Pe parcurs, N.M. comenteaza sumar si fara „nici o placere“ situatia din epoca a lui Nicolae Breban, care „fusese totusi membru supleant al CC al PCR si facuse din Romania literara, in putinul timp in care a condus-o, o slujitoare prea plecata a regimului“. Detaliu uitat intre timp: „Despre realismul socialist a vorbit, inainte de Ceausescu, revista dlui Breban, intr-o dezbatere pe tema trecutului in care temerile scriitorilor cu privire la raposatul curent literar de inspiratie sovietica erau calmate cu argumentul ca nimic nu trebuie respins global, ca erau si lucruri bune in realismul socialist“…

Articolul lui Nicolae Manolescu a primit rapid doua replici cit se poate de semnificative. Prima – in Cronica romana, micul ziar condus de Fanus Neagu, unde si-au gasit refugiul tot felul de scriitori, mai mult sau mai putin talentati, semnatari de articole, pamflete, „tablete“ care le-ar fi refuzate in mai toata presa de azi: de la D.R. Popescu si Mircea Micu la George Cusnarencu si Catalin Tirlea. Nota comuna: daca nu direct ostilitatea fata de evolutia democratica a Romaniei de azi, in orice caz resentimentul fata de cei care – politicieni, intelectuali – contribuie la atare evolutie. Motivatii: conservatorism in unele cazuri, complexe datorate colaborationismului cu vechiul regim, citeodata nostalgie efectiva dupa „vremurile bune“ de dinainte de 1989, alteori frustrari personale, invidii fata de succesele confratilor aflati in prim-plan s.a.m.d. Ultimul numit semneaza in editia de vineri 10 august un articol rauvoitor, jignitor, ignobil, intitulat Dl. Manolescu nu merge in vacanta…!. „Deconspirindu-se“ ca autor al emisiunii TV cu pricina (N.M. nu o numise), C.T. „face misto“ de N.M. in prima jumatate a textului, caznindu-se sa minimalizeze personalitatea celui mai important critic literar roman postbelic, pentru ca in partea a doua sa minimalizeze reactia scriitorilor la „Tezele din iulie“ cu argumentatia ca „in afara urechilor lui Ceausescu si ale celor prezenti, nimeni nu a mai auzit de aceasta intilnire. Si cind spun nimeni ma gindesc la opinia publica interna si internationala, nu la cercul de rude si de prieteni al participantilor la uluitoarea intilnire“. C.T. se inseala. Opinia publica a aflat despre ce se intimplase prin intermediul postului Radio Europa Libera, a carui audienta in epoca era exceptionala. La finalul volumului Unde scurte al Monicai Lovinescu, aparut in strainatate, in 1978, sint prezentate „Tezele din iulie“ si e facut inventarul reactiilor de respingere a lor din partea scriitorilor, incepind cu intilnirea solicitata lui Ceausescu si continuind cu alte forme de opozitie publica. Si o intrebare: oare ce legatura sa fie intre atitudinea lui C.T. si faptul ca ii este lui Nicolae Breban subaltern fidel la revista Contemporanul?…

A doua replica la editorialul lui N.M. a aparut in editia de week-end a Adevarului (simbata 11, duminica 12 august), sub semnatura lui C. Stanescu. Mai nuantat, considerind la rindul sau „nedreapta“ afirmatia Marianei Sipos si acceptind ca reactiile din epoca ale scriitorilor au fost „demne de lauda“, C.S. malformeaza – insa – adevarul istoric in mai multe puncte. Intii, schiteaza un fundal de colaborationism foarte raspindit. „Multi scriitori valabili“ ar fi compus deopotriva opere in spirit independent si „maculatura encomiastica“, ceea ce ar justifica o afirmatie precum aceea ca „niciodata si niciunde n-a fost mai prezent modelul lui Procopius din Cezareea ca in Romania sfertului de secol dominat de Ceausescu“. Ideea, falsa, generalizeaza abuziv, extinzind situatia culpabila a unei minoritati colaborationiste asupra largii majoritati a scriitorilor, care au refuzat cu demnitate sa participe la cultul personalitatii lui Ceausescu. Mai mult decit atit, sugerind ca autorii cartilor importante ale perioadei au fost aceiasi cu semnatarii din volumele de „«Omagii» pentru conducatorul iubit“, ceea ce se verifica in putine cazuri, C.S. trage concluzia ca respectivele volume „devin astfel pretul platit pentru cealalta fata, aceea durabila, a unei bune parti din literatura romana scrisa sub comunism“. Iarasi fals, pentru ca marea majoritate a scriitorilor de valoare au refuzat sa plateasca un asemenea „pret“. L-au platit cei fara constiinta. Transferul retroactiv al responsabilitatii asupra tuturor e un gest imoral de o mare gravitate. Concluzia lui C.S. o neaga pe a lui N.M.: „Hiperbolizind peste marginile adevarului, N. Manolescu vorbeste despre «batalii» cistigate si «razboaie» pierdute, sugerind astfel o confruntare pe viata si pe moarte intre dictatura comunista si oponentii din interior. Din pacate, astfel de «razboaie» n-au avut loc, cel putin nu la proportiile metaforic sugerate de N. Manolescu“. Din pacate, si in cazul lui C.S. exista circumstante biografice care s-ar putea sa-i explice interpretarea: autorul replicii a lucrat in cea mai mare parte a carierei sale la Scinteia, oficiosul Partidului Comunist, transformat in decembrie 1989 in Adevarul. S-a aflat – adica – in interiorul aparatului. Or, e destul de usor de imaginat ca lucrurile se vedeau intr-un fel de pe pozitiile regimului si altfel dinspre lumea scriitoriceasca „nealiniata“. Poate ca „responsabilii cu cultura“ din aparat minimalizau gesturile de opozitie si raportau ca la „Omagiile“ amintite ar fi colaborat multi scriitori valorosi. Nu era asa. C.S. incheie sustinind ca adevarul istoric s-ar afla in „documentele“ epocii, si anume in cele tiparite, ceea ce este de asemenea fals: dincolo de ceea ce se putea publica, s-a desfasurat in comunism o intreaga viata culturala – si viata oamenilor in genere – despre care nu vorbesc „documentele“ tiparite, ci marturiile directe. Daca vrem si bibliografie de epoca, seria Undelor scurte ale Monicai Lovinescu, alte carti semnate de Virgil Ierunca si de alti autori aflati pe-atunci in exil sint revelatoare: in paginile lor e prinsa toata acea istorie „alternativa“ la cea din „documentele“ pe care cenzura le-a lasat sa iasa la lumina tiparului. Adevarul adevarat nu poate fi acela filtrat cindva de catre cenzura unui regim totalitar…

Inca un „conflict“ in presa saptaminii trecute: Stefan Aug. Doinas da in revista 22 o replica sarcastica unei recente „executii“ la care a fost supus Jurnalul publicat de Mircea Cartarescu. In Adevarul literar si artistic, Cristian Tudor Popescu, jurnalist si prozator s.f., l-a atacat pe autorul Nostalgiei pentru ca acesta se ocupa de „literatura de performanta“, are „mania“ de a-si consemna visele si il intereseaza „premiile literare, topurile, rivalitatile si promovarea textelor proprii pe toate caile“. C.T.P. blameaza aceasta obsesie a literaturii in numele „vietii reale“. Relatarea viselor i se pare la fel de relevanta ca si „culoarea fecalelor naratorului in dimineata respectiva“. Dupa ce citeaza asemenea lucruri care dovedesc – intr-adevar – incompatibilitatea cu literatura, St.Aug.D. se opreste pe larg, in jumatatea a doua a articolului sau, la tema premiilor literare. C.T.P. declarase: „Vad ca pe Mircea Cartarescu il intereseaza «Femina», «Goncourt», Premiul Uniunii Latine si, bineinteles, Nobelul. Pe mine nu ma obsedeaza, intrucit de multe ori mi se intimpla sa iau Nobelul fara sa ma duc la Stockholm“!?! Dupa care urmeaza explicatia conform careia C.T.P. se considera „premiant Nobel“ pentru ca un cititor oarecare l-a magulit elogiindu-l prin e-mail, numindu-l „un «nebun» in camasa albastra cu chelie ce exprima o structura osoasa si raspicata“ si care „reprezenta singura realitate intr-o lume putreda de molii si lipitori“!?! Ceea ce urmeaza din partea lui St.Aug.D. e o punere la punct exemplara: „C.T.P. nu e singurul «nebun» in «camasa albastra» si cu «chelie»: in spatiul nostru mioritic mai sint si alte «structuri osoase si raspicate». Dupa cum Eugen Baltes nu este singura instanta in drept de a decerna un premiu Nobel. Oare Nicolae Ceausescu nu a primit, din partea a milioane de Eugeni Baltes, in fiecare an, timp de mai bine de un deceniu, cite un Nobel? Oare actualul presedinte, Ion Iliescu, n-a capatat, inainte de alegerile din toamna trecuta, un premiu identic, acordat de Razvan Theodorescu, care pe vremea aceea nu era inca ministru, dar era totusi la fel de calificat ca si Eugen Baltes sa i-l acorde? Oare in complexa personalitate a lui Corneliu Vadim Tudor citi Eugeni Baltes se ascund si ies la iveala pentru a-i decerna aceeasi distinctie? Oare Adrian Paunescu nu citeste, la TV, aproape in fiecare seara, cite o scrisorica in care i se confera un premiu Nobel de catre – de fiecare data – un alt Eugen Baltes? Care ziarist nu s-a bucurat, macar o data in viata lui, de o asemenea onoare? Care scriitor n-a primit cel putin o carte de la un confrate, cu o dedicatie care-l socotea drept «cel mai…» si «cel mai…»?! Pe ce se poate baza cineva care ar sustine ca toti acestia nu circula imbracati in «camasa albastra», ca n-au «chelie» si ca n-ar fi structuri «osoase si raspicate» s…t Este foarte limpede [...] ca in Romania de azi viata – nu visele transfigurate in Arta – distribuie necontenit sumedenie de premii Nobel [...] si ca la noi laureatii Nobel misuna, pululeaza si se feresc ca de foc sa ajunga la Stockholm. s…t Sarmanul Mircea Cartarescu! Auzi, domnule, sa fie el obsedat de «literatura ca performanta», cind spatiul nostru ondulat – propus acum sa sporeasca relieful accidentat al Uniunii Europene – iti confera, la recomandarea Vietii (cu V mare!), printr-o simpla scrisorica trimisa prin e-mail, celebra distinctie… Sa tot traim si sa ne falim cu performantele noastre de viata, in aceasta balcanica Schlaraffenland!…“
Inutile – nu-i asa? – alte comentarii…