OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daca m-as afla intr-un avion avind ca destinatie Colocviul de Literatura Europeana de la Stuttgart si daca scaunul de linga mine ar fi ocupat de un scriitor olandez extraordinar de… multicultural si curios (si el participant la acelasi eveniment), abia cunoscut pe aeroportul din Amsterdam (unde cursa KLM de Bucuresti ar face in principiu escala), care ar sti cite ceva despre geografia, istoria si cultura noastra, insa nu suficient de multe pentru a nu-mi cere sa-i fac un rapid releveu asupra literaturii romane de dupa caderea comunismului si a pietei autohtone de carte, ei bine, daca m-as afla intr-o astfel de situatie, in ciuda paginilor din buzunar cu interventia mea din cadrul intilnirii, pur si simplu n-as sti ce sa fac, cum sa incep.

- Gustul amar al libertatii de a scrie (despre) orice
Ce sa-i spun inainte de toate preopinentului meu? Ca literatura romana de azi face si ea parte din Europa, macar topografic vorbind, si incearca sa-si (re)gaseasca specificul? Ca dupa experienta traumatica a dictaturii scriitorul roman e obligat acum sa descopere gustul amar al libertatii de a scrie (despre) orice si de a-si publica volumele in tiraje de cele mai multe ori confidentiale? Ca, in ce priveste valoarea, vinzarea, notorietatea, televiziunile, ziarele si serviciile de PR ale editurilor sint acelea care fac si desfac, succesul literar neavind intotdeauna prea bune relatii cu axiologia?
In orice caz, nu m-as intoarce la trecutul apropiat, la propaganda ideologica si televiziunea alb-negru a ultimilor ani de ceausism.

As evita informatiile opace, descrierile spectaculoase si induiosatoare, scuzele retroactive sau culpabilizarile indirecte. As face, de asemenea, efortul sa ma sustrag sentimentului postcomunist al fiintei mele balcanice – de care, ca orice roman, sint periodic si eu cutreierat – si sa nu-i pun imediat pe masa tovarasului meu de zbor frustrarile, orgoliile, asteptarile, complexele noastre in raport cu mult prea idealizatul Occident (altfel, in general, abulic si nepasator fata de problemele Europei estice). Nici nu m-as apuca sa condamn tam-nesam politica culturala a statului roman postdecembrist, vinovat, vezi doamne, de toate retardarile noastre institutionale, editoriale, manageriale, creatoare etc.
N-as adopta, prin urmare, o atitudine defensiva, dar nici una eroica. As arbora poate un aer pragmatic si as incepe banal si foarte general cu observatia ca, fata de ceea ce se intimpla in urma cu un deceniu si jumatate, imediat dupa caderea regimului Ceausescu, peisajul literar si editorial romanesc e mult schimbat. N-as intra in politica-politica, n-as incerca cu unghia in aceasta improvizata expunere colocviala pojghita de occidentalism a vietii noastre culturale de data recenta si as lasa deoparte problema formelor fara fond, ca pe o componenta indelebila a inefabilului romanesc. As face doar observatia ca situatia romaneasca nu difera cu nimic de situatia generala a acestei parti umbrite de Europa, ca si noi ne miscam inainte cum putem, incercind sa prindem viteza si sa nu raminem de caruta.

As adauga probabil ca aceasta transformare peisagistica oglindeste atit schimbarile petrecute in interiorul literaturii romane, cit si o anume evolutie a gustului public in raport cu cultura scrisa.
Pentru ca proaspatul meu amic olandez n-ar intelege prea bine rostul acestei distinctii, i-as spune ca una dintre intrebarile care s-au pus in Romania imediat dupa 1990 a fost aceea daca literatura scrisa in comunism mai inseamna ceva sau totul trebuie luat de la capat. As continua cu precizarea ca opiniile formulate cu aceasta ocazie au fost contradictorii, de la contestarea vehementa a unor carti anterior de mare succes, dovedite peste noapte ca fiind datate istoric si ideatic, la sustinerea ideii ca, in Romania, propaganda comunista n-a putut compromite toate sectoarele creatiei si ca a existat o rezistenta prin cultura vizibila in opere care, prin valoarea lor, si-au depasit epoca. I-as da exemplul unor editori si edituri care, in urma cu mai bine de un deceniu, pe vremea cind cititorii romani erau ahtiati exclusiv dupa traduceri si dupa tot ceea ce fusese interzis in vechiul regim, au lansat programe de mentinere in actualitate a unor scriitori considerati emblematici, soldate cu rezultate pe cit de neasteptate, pe atit de normale intr-o piata a cartii marcata inca de seismul libertatii de a-i vinde publicului orice, inclusiv pornografie, sovinism, xenofobie, literatura de gang.

I-as spune colegului meu de avion ca multi autori de notorietate ai generatiei impuse in anii ’60, odata cu venirea lui Ceausescu la putere (si aici m-as gindi la Breban, Buzura, D.R. Popescu, Ivasiuc, Constantin Toiu s.a., intrebindu-ma daca din acest punct incolo ar trebui sa ma folosesc si de niste nume – pe care curiosul de linga mine oricum nu le va retine), reeditati sau promovati cu noi carti, s-au izbit de nepasarea publicului (acelasi, desi cu totul altul decit inainte de 1990), dovedind ca, din pacate, in orice cultura convalescenta exista si produse aproape imposibil de citit a doua oara si ca, de multe ori, mai ales in conditiile unei lumi pe cale de dezideologizare, unele aparitii editoriale sint dezamagitoare, indiferent de cine le semneaza.

- Minimalismul ultimilor trei-patru ani de proza si poezie tinara
Gindindu-ma la meritele propriei mele generatii si nedorind sa deformez in nici un fel adevarul primilor nostri ani de libertate culturala, l-as informa pe preopinentul meu din tara lalelelor ca nici scriitorii optzecisti – reveniti in actualitatea „postrevolutionara“ in antologii si culegeri sau cu volume personale (oare numele lui Mircea Cartarescu, Gheorghe Iova, Alexandru Musina, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Magda Carneci i-ar spune conationalului lui Vermeer ceva?) ce demonstrau inca o data, daca mai era nevoie, ca fata literaturii romane a inceput sa se schimbe odata cu ei, inainte de prabusirea comunismului, si ca modelul lor estetic e inca viabil si plin de vitalitate – nu s-au bucurat din partea cititorilor de interesul pe care-l meritau. N-as incerca sa arat de ce, n-as merge mai departe cu analizele si explicatiile, dar as spune citeva lucruri despre postoptzecismul unor autori ca Adrian Otoiu, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Ruxandra Cesereanu, Andrei Bodiu (descriind tendintele reprezentate de ei, si nu personalitatile lor scriitoricesti ca atare) si, ajuns la zilele noastre, in timp ce avionul care ne-ar purta spre Colocviul de Literatura Europeana ar fi tot mai aproape de Stuttgart, m-as opri ceva mai mult, ca fenomen editorial si mediatic inainte de toate, asupra minimalismului ultimilor trei-patru ani de proza si poezie tinara.

Insa excursul meu anamnetic nu s-ar opri aici. Presat de timp, depasindu-mi in mare viteza reflexele estetice utilizate pina atunci, mi-as aduce aminte ca la inceputul anilor ’90 s-a vorbit in Romania si despre o posibila literatura de sertar. As pomeni de acest fenomen specific tarilor trecute prin regimuri de dictatura, mirindu-ma insa cu voce tare ca numarul si valoarea cartilor de acest gen au fost la noi sub asteptari (cu exceptia lui N. Steinhardt si I.D. Sirbu). N-as sta sa caut nici de data asta o explicatie, stiind ca n-as avea timp sa-i vorbesc compagnonului meu literar despre cenzura oficiala si autocenzura interioara, despre temele si subiectele literare cu voie de la politie, despre curajul estetic si moral sau despre pactele, negocierile si compromisurile scriitorilor vremii cu puterea comunista.

Dar acesta ar fi si momentul in care mi-as da seama, cuprins de perplexitate, ca prezentarea mea ar fi putut sa inceapa cu totul altfel. Nu dinauntru spre afara, ci invers, pornind de la nume romanesti in principiu cunoscute in Europa, indiferent de faptul ca aceste nume reprezinta sau nu in totalitate spiritul literaturii romane si, in principiu, fara a sta prea mult sa ma gindesc ce legatura exista intre zeitgeist-ul cultural interbelic si cel contemporan. Avionul ar trece printr-o zona de perturbatii atmosferice si eu as profita de ocazie pentru a intoarce foaia explicatiilor si a-i spune olandezului meu zburator ca, imediat dupa decembrie ’89, publicul a asteptat revelatii din partea scriitorilor romani din exil, dar ca, in afara retiparirii si traducerii unor mari autori ca Mircea Eliade, Emil Cioran si Eugen Ionescu, nici in acest spatiu n-au existat evenimente editoriale de rasunet, care sa-i faca pe cititori si critici sa-si schimbe fundamental viziunea despre literatura romana postbelica. As adauga totusi ca, din punct de vedere editorial, traducerea, tiparirea si retiparirea masiva a celor trei mari spirite s-a dovedit o „afacere de succes“, legata si de resuscitarea interesului pentru cartile lui Constantin Noica si intretinerea unei permanente curiozitati fata de scrierile prezente si viitoare ale urmasilor sai.

N-as intra mai mult in amanunte si nu m-as intoarce sub nici o forma la contradictiile politice si culturale ale perioadei interbelice. La ce ar putea folosi un atare gest in explicatia mea? Sa toarne gaz peste foc? Si cita istorie romaneasca ar trebui sa cunoasca cel care m-ar asculta, pentru a-l face sa inteleaga de ce Mircea Eliade e un „caz“? Mai degraba i-as spune scriitorului olandez, si asta cu speranta ca numele enumerate nu-i vor fi cu totul necunoscute, ca o anume foame de adevar si normalitate a putut fi satisfacuta, imediat dupa caderea comunismului, de cartile unor Paul Goma, Monica Lovinescu, Dumitru Tepeneag, Petru Dumitriu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ioan Petru Culianu, Norman Manea, Vintila Horia, carti imposibil de publicat in Romania in perioada dictaturii, si aceasta atit din cauza caracterului lor subversiv, cit si a conditiei de exilati si de proscrisi a celor care le semnau.

As sta o vreme pe ginduri daca sa-i spun sau nu „camaradului meu de litere“ si ca – dupa grade si caprarii – criticii au primit cartile acestor autori fie cu entuziasm reparator, fie cu destula prudenta. As reflecta o clipa si la faptul ca tot acum o mai veche disputa, anterioara perioadei comuniste, aceea dintre etic si estetic in literatura, a iesit din nou la suprafata. L-as informa poate ca de un deceniu si jumatate incoace in Romania sint la moda anchetele, dezbaterile, polemicile, jurnalismul literar de factura pseudosenzationalista. I-as vorbi insa si despre scriitorii de succes ai zilei (Mircea Cartarescu, Andrei Plesu, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu), neuitind sa adaug ca primul dintre ei, poet si prozator, s-a declarat surprins nu o data de faptul ca in Romania ideile si eseistica bat fictiunea si povestea epica.

As aminti apoi si faptul ca, in aceeasi perioada de la inceputul anilor ’90, aparitia unui set destul de voluminos de carti de literatura depozitionara (memorii, amintiri si jurnale din perioada persecutiei comuniste) a inclinat o vreme balanta lecturii si interpretarii spre criteriul moral. As observa ca discutiile s-au extins si ca unii mari autori interbelici care si-au continuat activitatea si dupa razboi (Sadoveanu, Calinescu, Arghezi, Camil Petrescu) au fost acuzati de compromis si colaborare cu puterea comunista. As arata ca au fost adusi, in schimb, in prim-plan scriitori interbelici ocultati (ca Mihail Sebastian, autorul unui teribil jurnal) sau ginditori aproape in totalitate necunoscuti cititorilor romani ai anilor ’90 (Petre Tutea, Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu, Petre Pandrea). N-as putea insa trece peste situatia ca acestia nu sint niste autori de literatura propriu-zisa si ca, dincolo de faptul ca publicarea lor s-a dovedit necesara in reconstituirea unor traditii de gindire romaneasca, frustrarile cititorilor fata de spatiul literarului si al esteticului ca atare au ramas.

- Frustrarea ramine si o problema interna a literaturii romane de azi
M-as opri aici, la nebuloasele preocupari ale scriitorilor zilei pentru egografie si imaginar si la o parte din cartile lor ca niste colectii de acte ratate. Ba chiar as indrazni sa-i spun atit de seriosului meu ascultator ca frustrarea ramine si o problema interna a literaturii romane de azi, o literatura confruntata, ca si in perioada interbelica, cu aceeasi fantasma a identitatii de sine si a specificului sau tematic si stilistic. Dar aceasta ar fi deja o alta discutie, mai generala, mai abstracta, mai transliterara, mai inconfortabila si pasagerii avionului in care ne-am afla ar trebui sa-si lege centurile pentru aterizare, ritual la care ar trebui sa ne conformam si noi doi, ca niste vajnici pasageri ce am fi. Mi-as termina prezentarea in coada de peste, cu promisiunea de a o continua pe pamint, intr-o cafenea din centrul Stuttgartului, unde, dupa cum cititorul si-a dat probabil seama, nu exista deocamdata nici un colocviu de literatura europeana contemporana la care sa fie invitat, alaturi de alti scriitori ai continentului, si cite un „olandez zburator“ de o curiozitate maladiva, cu domiciliul in Amsterdam, interesat de literatura romana.