Dalia TĂBĂCARU
redactor Realitatea TV
„Zilele Culturale ale Băncii
Centrale Europene“ ne-au amintit cîteva lucruri pe care le
ştiam deja despre cultura noastră, atîta doar că a trebuit
să ne deplasăm pînă la Frankfurt pentru a reuşi să le
poziţionăm axiologic corect şi pentru a izbuti să lăsăm puţin
în urmă complexul unei culturi marginale, mici, stînjenite
mai mereu de vremuri şi ideologii. A devenit deja o obişnuinţă
pentru BCE să invite anual cîte o ţară pentru a-i prezenta –
fără vreo urmă de parcimonie cînd vine vorba despre resurse
– tradiţiile şi cîteva dintre cele mai importante produse
culturale contemporane. Avînd sau nu vreo legătură cu
împlinirea a 20 de ani de la Revoluţia din 1989, invitaţia de
anul acesta a fost făcută României, care va continua să se
prezinte la Frankfurt, pînă pe 9 noiembrie, cu spectacole,
expoziţii, filme sau lecturi.
Dacă celelalte spectacole au avut loc
în săli mari, chiar enorme în cazul Alte Oper, unde a
fost susţinut concertul de deschidere, spectacolul Vis al lui Dan
Puric a avut la dispoziţie o sală de dimensiuni mici, iar scaunele
au fost ocupate de un public strict specializat: elita financiară a
Băncii Centrale Europene. De altfel, caracterul uşor impropriu al
sălii se explică prin amenajarea ei în chiar sediul BCE, un
geometric zgîrie-nori cu peste 30 de etaje, care serveşte, de
regulă, punerii la cale cu neabătută precizie a politicii
financiare europene. Că rigoarea şi visul pot coexista s-a
constatat repede, după frecvenţa şi durata aplauzelor, dovedind
clar că pantomima, prin calitatea intrinsecă de transgresiune a
barierelor lingvistice, a fost o foarte bună alegere. Dan Puric l-a
determinat pe unul dintre bancherii prezenţi să declare chiar că e
a doua oară cînd i se întîmplă să fie cultural
cucerit de un român. Primul descoperit fusese Mircea
Cărtărescu, aflat şi el în programul de la Frankfurt al BCE,
cu o lectură din Orbitor, planificată pentru zilele următoare.
Acelaşi potenţial de universalitate a
formei de expresie a asigurat şi succesul concertelor româneşti.
Deşi în acest caz nu se poate să neglijăm diferenţele,
adică influenţele folclorice din muzica lui Enescu ori armoniile
neîndoielnic româneşti care ies din naiul lui Zamfir.
Şi, de fapt, probabil că tocmai aceste deosebiri au făcut ca
reprezentaţiile să fie onest apreciate. Partea cea mai gustată a
concertului de deschidere, susţinut de Orchestra Naţională Radio,
condusă de Cristian Mandeal a fost cu siguranţă Rapsodia Română
a lui Enescu. Românilor prezenţi acolo le-a plăcut, în
bună parte, din obişnuinţă ori din orgoliul reiterării pe Main a
unor arii muzicale interpretate de obicei pe Dîmboviţa.
Percepţia germanilor din sală a fost însă nealterată de
vreun considerent etnic şi, deci, cu atît mai demnă de luat
în seamă. Ca o paranteză, rigiditatea germană în
receptarea artei e doar o prejudecată simplificatoare. Curiozitatea
şi deschiderea lor în ceea ce priveşte manifestările
culturale sînt exemplare. Doar dacă nu răstălmăcim
într-atît încît să luăm drept
inflexibilitate tocmai respectul lor statornic pentru tot ceea ce
înseamnă artă. De pildă, dacă în pauza unui concert
ceri de la minibar o cafea, dar comanda ta se nimereşte a fi în
ultimul ceas, adică atunci cînd gongul de reîncepere
urmează să bată ori, mai rău, a bătut deja, eşti trimis
politicos, dar hotărît în sală. Altfel, nimic de
reproşat receptivităţii culturale germane, care, la Frankfurt,
ne-a flatat prin aplauze, aprecieri şi întrebări. Din această
ultimă categorie ar merita relatată rugămintea unei doamne de a-i
fi explicată semnificaţia cuvîntului doină, la finalul celui
de-al doilea mare concert al Zilelor Culturale, susţinut de Gheorghe
Zamfir şi Nicolae Licareţ. Doina de jale figura în programul
concertului, iar dacă jalea a fost uşor de tradus în germană
şi de perceput în convulsiile naiului, doină, aşa cum
orgolios i-a fost explicat şi spectatoarei din Germania, nu poate fi
transpus în alte limbi fără considerabile şi nedorite
pierderi semantice.
Mult mai familiarizat a fost publicul
german cu Brâncuşi, prezent la Frankfurt prin 30 de fotografii
originale ale operelor sale făcute de el însuşi, într-o
expoziţie curatoriată de Radu Varia. Celebru ca sculptor, Brâncuşi
fotograful a fost totuşi o noutate, pentru germani şi români
deopotrivă. Pare-se că scopul principal al fotografiilor
brâncuşiene a fost acela de a-şi promova opera şi în
afara Parisului. Astfel, ne-au rămas după moartea lui Brâncuşi
peste 500 de negative şi 1.000 de fotografii.
Cît despre Brâncuşi însuşi
autor al fotografiilor se spune că totul a pornit de la aversiunea
sa faţă de falsificarea prin tehnicile de prelucrare a imaginii.
Întrebîndu-l nedumerit pe cel care-i fotografia iniţial
lucrările de ce o anume sculptură din bronz şi-a pierdut în
imagine strălucirea, i s-a răspuns onest că, pentru a scăpa de
efectele luminoase date natural de bronz, care dăunau calităţii
fotografiei, s-a intervenit artificial prin pudrare. De atunci,
Brâncuşi n-a mai lăsat în seama nimănui operaţiunea
fotografierii. Ţinea neabătut la propria manieră de redare a
realităţii, sinceră şi frustă. La fel cum ţinea la aerul
românesc al atelierului său din Paris ori la deprinderile
culinare olteneşti. Se spune că atunci cînd avea invitate
femei din lumea bună a Parisului, le lega la ochi cu o eşarfă fină
şi le dădea să guste ceapă verde dată prin brînză.
„Mîncaţi şi ghiciţi ce e!“ le spunea şi, evident,
alteritatea gastronomică stătea în calea recunoaşterii
totale, a identificării. Dar tocmai aici începea interesul,
dorinţa de decriptare, seducţia. Tot un fel de „Gustaţi şi
ghiciţi ce e!“ am spus şi noi la Frankfurt, iar nemţii au avut
un mod cuceritor de-a se lăsa seduşi.
- Articole in legatura
- Cultura română contemporană la Frankfurt
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters