OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zona Marii Negre a fost mereu interesanta pentru marile puteri ale lumii, iar proiecte de securizare a acestei regiuni au aparut inca de la jumatatea secolului al XIX-lea. Congresul de la Paris din 1856, care a pus capat Razboiului din Crimeea, desfiinteaza bazele navale rusesti si interzice Rusiei sa intretina o flota militara in Marea Neagra, intr-o prima incercare de garantare a spatiului de securitate, care inca de atunci era socotit ca fiind un spatiu european si nu doar o zona in care riveranii isi disputa suprematia.
Romanii nu au avut nicicind posibilitatea sa devina jucatori pe acest teren cu miza importanta in configuratiile geostrategice si economice.

Istoricul Gheorghe Bratianu observa, in 1941, ca Romania, care are interese in aceasta regiune inca din „timpuri stravechi“, ar trebui sa tina seama de faptul ca „aceasta mare comporta doua pozitiuni pe care un cuvint modern, de care s-a cam abuzat, le numeste «pozitiuni cheie», adica pozitiuni decisive: 1) intrarea Bosforului si, in general, a sistemului Strimtorilor, care duce navigatiunea dincolo de aceasta mare intinsa si 2) Crimeea, care, prin porturile ei naturale, prin cetatile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim inaintat pe care il reprezinta in Marea Neagra, este evident o pozitie stapinitoare pentru tot complexul maritim de aici. Cine are Crimeea poate stapini Marea Neagra. Cine n-o are n-o stapineste“. Fireste ca Romania nu si-a imaginat niciodata ca poate dicta politicile la Marea Neagra, dar, odata cu intrarea in NATO, ar vrea sa profite de noua sa pozitie pentru a deveni unul dintre statele-jucatori ale regiunii.

Prin finalizarea negocierilor dintre Bucuresti si Washington pentru amplasarea bazelor militare americane in Romania, acest deziderat anuntat de Presedintele Traian Basescu in „Strategia privind securitatea la Marea Neagra“ incepe sa prinda contur, chiar daca lucrurile sint inca vagi din multe puncte de vedere. Rolul Romaniei la granita rasariteana a Aliantei Nord-Atlantice a fost stabilit inca de la vizita la Bucuresti a Presedintelui George Bush, in 2002. Seful administratiei americane declara atunci ca unul dintre rolurile pe care si le-ar putea asuma Romania in interiorul NATO ar fi „cooperarea la Marea Neagra“. Traian Basescu a fost primul inalt demnitar roman care a luat in serios aceasta misiune, crezind ca poate formula un proiect care sa duca la securizarea unei zone in care o serie de conflicte mocnesc si in care traficul de arme, de droguri si de fiinte umane este incontrolabil. Inainte de a pune acest proiect pe masa, Presedintele Basescu a ajuns insa la concluzia ca „Marea Neagra este un lac rusesc“. Exasperarea presedintelui nu are legatura doar cu enclavele razboinice intretinute de Rusia in Transnistria, Osetia de Sud si Nagornii-Karabah, care erau oricum parametrii constanti in ecuatia pe care ar fi vrut sa o rezolve seful statului roman, ci cu potentialul de manevra in negocieri pe care aceasta mare putere il are la masa tratativelor cu Occidentul si cu Turcia.

Recent, operatiunea „Active Endevour“, lansata de NATO dupa atacurile din 11 septembrie 2001, pentru a preveni traficul de arme, droguri si criminalitatea, care a avut succes in Marea Mediterana, a fost periclitata in Marea Neagra prin frontul comun creat de Turcia si Rusia. In vreme ce Rusia s-a opus fatis operatiunii, refuzind ca flota sa comerciala sa fie supusa procedurilor de inspectare impuse de proiectul „Active Endevour“, Turcia a sugerat ca prin aceasta actiune se pune in pericol Conventia de la Montreaux. Conventia, incheiata in 1936, confirma principiul libertatii de trecere si de navigatie prin strimtorile Bosfor si Dardanele pentru navele comerciale ale tuturor statelor, pe timp de pace, precum si in timp de razboi, daca Turcia nu este parte beligeranta. Ankara are insa si alte socoteli, iar jocul culisarii sale intre Rusia si Occident este cu bataie lunga.

Rolul Romaniei la Marea Neagra este, deci, mai modest decit ar fi vrut Traian Basescu, dar ar putea sa creasca prin amplasarea bazelor militare americane in apropierea litoralului romanesc si printr-o buna diplomatie in zona. Romania nu poate fi virful de lance al securizarii Marii Negre, dar poate deveni mediator intre statele regiunii, daca-si foloseste eficient atuurile, fara sa jigneasca sensibilitatile marilor puteri riverane: Rusia, Ucraina, Turcia.