OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

– fragment din volumul „Al treilea discurs. Cultura, ideologie si politica in Romania“, Editura Polirom, 2001

Adrian Marino: Este necesar un nou mod de abordare a relatiei cu strainatatea, raminind in acelasi timp romani si europeni. Avem o dubla identitate: nici speriati de Occident, nici anchilozati si „arestati“ in specificitatea noastra, care nu poate fi ermetica. Dar pentru aceasta trebuie indeplinite doua conditii, care in general nu sint indeplinite. Una este sa ai o destul de bine marcata si bine asimilata experienta internationala. Ai trait mult in strainatate, ai publicat carti in strainatate. Si eu am trait, am fost si in America, am fost si in Occident, am facut tot felul de calatorii, am publicat carti in limbi straine. Avem deci experienta directa a culturii occidentale, a mecanismelor ei.

Stim unde se poate edita, stim cum sint posibile succesele, insuccesele, sistemele de relatii, cercurile de presiune, gruparile, confreriile, stim foarte bine cum se finanteaza o carte in Occident si asa mai departe. Deci avem o anumita experienta internationala pe care in general criticii romani nu o au. Cind spun acest lucru, nu exista nici un motiv de infatuare, nu ne dam note si decoratii suplimentare. Nu avem nevoie de asa ceva. Definim doar o situatie de fapt, obiectiva, care nu poate fi contestata si care este evidenta. In acelasi timp, sintem doi autori romani, avem si un solid background romanesc. Cunosti istoria tarii, ai o perfecta cunoastere a trecutului romanesc cultural, dupa cum si eu cunosc bine, pot spune, inceputurile culturii romane moderne, pornind cu iluminismul, apoi pasoptismul, pina in perioada actuala.

Am dorit chiar sa scriu o carte despre Iluminismul romanesc (am si scris-o, in felul sau, la Latesti), pe care am publicat-o ulterior sub forma de articole izolate in Lumea – nu aveam drept de semnatura –, sub nume false sau nume din acestea, semiadevarate, M. Adrian, de exemplu, inventate de Ivascu. Apoi, in studii mai compacte, in Limba si literatura, in Limba romana, in publicatiile asa-zis „savante“ ale epocii. De acolo se poate vedea o lectura sistematica a izvoarelor. Cind vorbesc de faptul ca Romania are un trecut european de 250 de ani, vorbesc in deplina cunostinta de cauza (vezi, de pilda, si studiul din 1979, „Luminile“ romanesti si descoperirea Europei). In plus, iluminismul ardelean nu a fost numai religios, a fost si laic. Prin acest culoar au venit traduceri de laici francezi si germani. O carte foarte rationalista a lui Sincai, publicata relativ recent, in perioada ceausista, Invatatura fireasca spre surparea superstitiilor norodului, era o prelucrare. Dar o carte profund laica, profund antitraditionalista. Ce poate fi mai modern? Deci, fara aceste doua conditii, al treilea discurs nu poate fi inteles. Numai acele persoane care au o dubla formatie pot sa-l inteleaga.

Si acum, putem sa incepem sa-l definim – ma vei completa, ma vei rectifica, vei adauga ce crezi ca este necesar. Voi reveni eu insumi asupra acestei teme capitale. Eu il vad cam in felul urmator. In primul rind, o cultivare si o cit mai insistenta si larga deschidere culturala internationala. Trebuie sa cultivam relatiile literare cu Occidentul la toate nivelurile, pe toate planurile si cit mai intens posibil. Este o conditie sine qua non. Trebuie sa iesim din izolare. Trebuie sa recuperam catastrofa izolarii cauzate de un regim stalinist si ceausist. Dar cum? Aici este problema. Deschiderea internationala arata astfel: acest soc cu strainatatea ar trebui sa fie o ocazie de emulatie, de inspiratie, de trezire a grauntelui, a minimei originalitati personale. Este foarte important ca din acest soc cu strainatatea sa nu cadem bouche bée, cum spun francezii, ci sa ni se trezeasca propria personalitate, atit cit exista.
Sorin Antohi: Este vorba intr-adevar despre o comunicare in dublu sens. Atita vreme cit ramii colportor al ideilor occidentale, originalitatea ta nu are nici o importanta. Ai o misiune simpla, aceea de a insoti fluxul unidirectional dinspre Occident catre tara ta si de a traduce in termeni inteligibili – din punct de vedere lingvistic, dar si cultural-ideologic – notiunile occidentale in notiuni locale. Cu cit ai mai putina originalitate, cu atit e mai bine. Misiunea ta de colportor este cu atit mai buna, cu cit contributia ta este zero. Cazul-limita ar fi plagiatul. In cazul acesta, absolut onorabil pentru un initiator – si avem o mare traditie nationala a plagiatului – avem o forma absolut clara de translare a elementului cultural occidental in spatiul nostru. Originalitatea rezulta din „literaturizare“ si, involuntar, din confuzie si neintelegere.
Adrian Marino: Eu sint categoric impotriva acestei metode. Vad confruntarea si contactele occidentale ca pe un mijloc de stimulare si de emulatie, de trezire si de formare a unei personalitati proprii.

Sorin Antohi: Exact, dar asta apare in momentul in care iti spui ca ai si tu ceva de comunicat.
Adrian Marino: Evident, evident.

Sorin Antohi: Si atunci ai doua solutii: in primul rind, sa devii o clona... aproximativa a formulei occidentale, adica sa emulezi in mod strict, pe subiecte identice cu acelea care se practica in Occident. Poate fi un lucru foarte bun, daca ajungi intr-adevar sa stapinesti un anumit domeniu la nivelul unui coleg de la Sorbona sau de la Harvard.
Adrian Marino: Dar asta ne condamna pe noi la o conditie de eterni elevi. [...] Aici apare handicapul celui pe care l-as putea numi „colonizatul cultural“. Situatia este foarte grava. „Colonizatul cultural“ este (eu nu ii contest uneori intelectualitatea, bunele intentii) fatalmente un suiveur, un imitator, un compilator, un discipol etern. Or, prin temperament si prin experienta, eu cred ca putem aduce si ceva original. [...] Mi-am dat seama ca in cultura romana este nevoie de a umple un gol si am devenit „enciclopedist“ oarecum prin forta lucrurilor. Poate si prin faptul ca simteam nevoia unei gindiri totalizante. Pentru mine, repet, adevarul sta in totalitate. De altfel, pasoptistii (Heliade Radulescu, de pilda) erau declarati „enciclopedisti“.