Autor: 
Categoria: 
„Cînd o să ne organizăm“
Reminiscenţele ei le înregistrează cu sagacitatea mai sus
amintită. Cîteva scene. O şedinţă a locatarilor de bloc: „Biroul Preşedintelui
s-a umplut de locatari: mai ales, bărbaţi de vîrstă mijlocie, bine îmbrăcaţi,
în stilul funcţionărimii comuniste a anilor ’70 – cămăşi albe încheiate pînă
sus, şepci bleumarin ca de căpitan de vas, sacouri gri cu revere late…“. O
reflecţie despre Crăciun: „Deşi, pe vremea comunismului, Crăciunul era interzis
oficial, unii muncitori mai norocoşi primeau de la stat cadouri de Moş
Gerilă…“. Bătaia cu pumnul în masă a vicelui de bloc, raportul preşedintelui
(de bloc, fireşte) despre „rezultatele foarte, foarte bune din anul trecut“,
nevoia de „forţe proaspete“ ş.a. fac parte din aceeaşi familie a suprafeţelor.
Mike Ormsby este un foarte bun portretist, care ştie unde şi cum să pună
contrastele de culoare, ironia, efectele de mişcare. Sîntem la capitolul
parveniţi. Eleganţa maşinilor e contrapunctată de comportamentul proprietarilor
lor: „Un BMW s-a înfipt în spatele unui Jaguar. Aburul şuieră, de-a latul
străzii se rostogoleşte un far ca un ochi de sticlă. Şoferii se ejectează din
maşini şi răcnesc unul la altul“. La supermarket, un tînăr şi înstărit şef de
firmă cu „prietena“ lui – c-aşa „se poartă“ – cumpără excesiv de mult şi scump,
în timp ce „români între două vîrste cărora li se citeşte oboseala în ochi se
uită lung“ la „cel care-i strecoară casierei cardul Visa şi mormăie puneţi pe
firmă“. Sînt prinse în pioneze pretenţiile de „rafinament“ ale unei cucoane din
„lumea bună“ la plimbare cu „animalul de companie“: „O doamnă bine îmbrăcată
stă lîngă un cîine de rasă, un exemplar scump, cu botul ca o varză creaţă.
Priveşte
în gol în timp ce animalul îşi depune delicat grămăjoara aburindă pe o porţiune
impecabilă de bordură. Doamna trage de lesă şi-o ia din loc“. Sînt înregistrate
discuţiile în maşina condusă cu viteză excesivă de soţie, în timp ce soţul
cască plictisit: au „făcut toată Europa în vară“, „La Monte Carlo au dat
patruj’ de euro pe două expresso“ şi acum îşi înjură nevasta în jargon
anglo-român. Comentariile „uşoare“ fac loc unora severe. Un medic stomatolog
preia fără discernămînt calomnia antisemită pusă în circulaţie de Ohrana
ţaristă în secolul al XIX-lea, din Protocoalele Înţelepţilor Sionului: evreii
„vor să pună stăpînire pe tot globul“. O funcţionară de la poştă oferă un
răspuns obtuz, a cărui gravitate involuntară, însă, dă de gîndit asupra
pronosticurilor (20 de ani, numai?!) de depăşire a „tranziţiei“: „Poşta U.E. nu
vine direct acasă de-acum?, întreb“. „Ba da, zice muntele de femeie. O să vină
cînd o să ne organizăm.“ „Şi cam cînd are să fie asta?, întreb cît de amabil
pot. Luna viitoare, peste şase luni?“ „Îmi ştampilează energic recipisa şi-mi
răspunde: «Da, cînd o să ne organizăm»“.
Crochiuri de roman clasic
Există şi observaţii nelegate de viaţa socială. Unele –
despre agresivitatea, cruzimea existente în natura umană. Doi puşti „se joacă“.
Distracţia constă în aruncarea în aer a unui căţel, cu o sîrmă făcută laţ în
jurul gîtului: „Puştiul mai mare ţine de capătul sîrmei şi azvîrle căţeluşul în
sus. Puştiul cel mic îi trage un şut cînd cade. Căţeluşul schelălăie. Puştii
rîd şi o iau de la capăt“. Dar destinul căţeluşului, salvat de autor şi botezat
Lucky – Norocosul, este, totuşi, tragic. Un vecin al familiei de adopţie îi
pune otravă în mîncare. Lucky „s-a chinuit patru zile pînă să moară“. Azilul şi
tratamentul patrupezilor sînt – ca-n orice societate democrată – o afacere.
Adăpostirea unui cîine costă 15 euro şi îngrijirea – 30 de euro, un singur
tratament. Un blitz la Operă: suferinţa unei figurante din Aida, persiflată de
colege. „Înflăcărarea“ ei pare „să calce pe nervi un trio […] de doamne
planturoase“, care „şuşotesc şi se hlizesc una la alta preţ de vreo douăzeci de
minute, îmbrîncind-o spre culise“. Pe lîngă certele virtuţi ale psihologului se
remarcă şi înzestrările de antropolog ale lui Mike Ormsby. Este vorba despre
relaţia între lumea pămînteană şi Lumea-De-Dincolo în credinţe populare; mai
exact, despre funcţia visului – punte de comunicare între cele două lumi.
Autorul înregistrează mărturisirea unui ţăran cu remuşcări, fiindcă a alungat
un cîine trimis – crede el – de cel plecat să aibă grijă de soţia răposatului,
rămasă singură. „Moşul îşi pleacă fruntea şi dă doar o dată din cap, parcă
spovedindu-se în fine de o crimă. Cînd îşi ridică faţa spre noi, vedem că
plînge. […] Pe urmă mi-a apărut Tataia în vis.
Dar era supărat rău. S-a răstit
la mine: Mă, Mihaie, de ce mi-ai alungat cîinele? Că-l trimisesem să aibă grijă
de văduva mea!“ Scurte, dar profunde însemnări despre drumul către moarte
cunoscute de Unchiul Gheorghe lasă deschisă poarta unor preocupări artistice
depăşind cîmpul vizual al cotidianului ignorînd suferinţa, boala, conştiinţa
sfîrşitului: „Încerc să-mi închipui cum e să fii sechestrat pe căldura asta
într-un apartament care pute a propria ta urină, cu mîini care tremură şi-n
somn şi un cancer care-ţi roade maţele de zece ani“. Apoi – sugerarea a ceea ce
se petrece după: „Mă uit la un vierme gras şi lung care şerpuieşte prin ţărînă
la picioarele mele“. Lăcomia – altă trăsătură etern umană, prinsă şi ea în
acelaşi tablou în mişcare al înmormîntării – poate fi punct de pornire al unui
potenţial roman „clasic“, dacă ar „reveni moda“: „Tanti Aneta, care ştia deja
că Unchiul Gheorghe e pe ducă, l-a chemat pe Virgil să-i dea o mînă de ajutor
la pregătirile de înmormîntare. Virgil a acceptat cu condiţia ca ea să-i cedeze
apartamentul. […] Tanti Aneta n-a vrut, că doar e casa ei, aşa că el a lăsat-o
baltă“. Fiecare pentru sine este esenţa comportamentală funcţionînd în orice
timp şi spaţiu. „Cînd a murit Unchiul Gheorghe, Tanti Aneta şi o femeie din
vecini l-au spălat şi l-au îmbrăcat. Şase ceasuri s-au chinuit cu el […] rigor
mortis şi toate cele. […] Dacă Gheorghe a avut atîţia prieteni, pe văduva lui
firavă cum de n-a avut cine s-o ajute cînd a murit el?“ Aluzia cultă e bine
plasată în povestirea simplă, presupunînd interlocutorul, în care se amestecă
bîrfa („aşa e ea – Tanti Aneta – strînsă la pungă“), superstiţia (oamenii nu se
sărută, că aduce ghinion), pragmatica prevedere („pe piatra de mormînt, sub
numele lui Gheorghe e gravat deja şi numele lui Tanti Aneta“), bucuria de viaţă
(la invitaţia nepoatei Lumi, stabilită la New York, de a face o vizită în
State, şi la observaţia unei rubedenii că Tanti Aneta n-a fost niciodată cu
avionul, vine răspunsul proaspetei văduve: „Şi ce dacă n-am fost? […] Spune-le
că vin!“).
Caracatiţa: Vest-Est
Una dintre plăgile cele mai stresante pentru cetăţeanul
trăind în democraţie, mai demult în Vest şi, de 20 de ani în Est, este
caracatiţa (titlul aparţine unui serial mult apreciat la sfîrşitul secolului
trecut) reţelelor de „crimă organizată“ – încă unul dintre locurile comune ale
noului „limbaj de lemn“ –, din care autorul extrage cîteva mostre. La
avertizarea lui Mike către un amic galez de a nu schimba valută pe peronul
Gării de Nord de la cîţiva indivizi dubioşi şi la răspunsul curajos dat unuia
dintre ei, autorul este bătut măr, fără ca cineva să intervină, scăpînd cu
viaţă ca prin urechile acului. „Scosese cuţitul. Voia să te înjunghie. Cînd
erai pe jos“, primeşte detalii post festum de la amic. Tot atît de frecvent
este jaful în autobuz: „Simt din nou o smucitură în cureaua servietei. E a doua
oară. Ca şi cum cineva ar vrea ceva. Sau mi se pare? Grăsanul rîde la mine cu
toată gura, sudoarea i se prelinge de pe nas. […] Îi spun ce căldură! Îşi dă
ochii peste cap. Ba bine că nu! Cobor după un sfert de oră. […] Deschid
servieta – portofelul a dispărut“. Există şi jaf cu acte în regulă, practicat
de unii taximetrişti, cînd „miros“ un turist egal fraier. „Mă uit la contor,
virgula pare pusă aiurea […] . Şaişcinci, domnu’ […] !“ „Douăzeci de euro pentru
cîţiva kilometri? Glumiţi!“ „Domnu’! Şaizeci şi cinci!, se răsteşte el la mine.
Uitaţi-vă pe uşă, afară. E tariful acolo!“ […] „Mă uit la portieră. Prima cifră
e un 7 făcut să semene cu un 1. Deşteaptă treabă!“ Caracatiţa funcţionează – ca
şi-n serialul cu pricina – şi în Poliţie. Poliţiştii amendează un pensionar cu
o zecime din pensie pentru că ieşise să-şi spele maşina în faţa casei: asta e
contravenţie. „A doua zi, în drum spre birou, zăresc o băltoacă de apă cu
detergent în faţa intrării unui minister. Urmăresc un pîrîiaş de clăbuci
vineţii izvorînd de sub şirul de maşini oficiale ude în soare. Un şofer în
costum le limpezeşte grijuliu […]. Nu e voie, îi spun, asta e contravenţie.
Omul se uită la mine ca la idiotul satului.“
Români despre România
Micro- şi macrouniversul social e acelaşi: banii contribuabilului intră în buzunarele cui are puterea. Sinteza se află în răspunsul unei vecine la sfîrşitul şedinţei de bloc. „Ce-o să facă (conducerea blocului – n.n.) cu banii mei?“, întreabă – retoric – autorul. „Or să-şi reducă propriile facturi şi or să-şi dea o primă de Crăciun!“, exclamă vecina. Reuşita socială la toate nivelele are o regulă nescrisă, veche de cînd lumea, cu şi fără democraţie: şpaga. Decăderea sălilor obişnuite de cinematograf este, într-adevăr, o realitate din ce în ce mai accentuată după ’90. Ca să poată vedea un film, autorului i se insinuează din partea proprietarilor, soţ şi soţie, care joacă table în hol, că trebuie să le plătească pentru patru spectatori „fiindcă e scump curentul“. Preţul curentului scade brusc cînd cei doi află că potenţialul client e ziarist şi „chestia asta ar da un reportaj pe cinste“. Indolenţa merge mînă în mînă cu supunerea absolută în faţa cuiva mai mare în grad. Autorul, care face jogging prin faţa Parlamentului, zăreşte un cîine mort neîngropat, în putrefacţie, chiar sub grilajul importantei instituţii. „Nu dă bine la imaginea României un cîine mort chiar lîngă Parlament“, sesizează un gardian. „N-aţi putea să chemaţi pe cineva să-l ia?“ „Cine? Eu?“ Poate mai demobilizatoare decît neajunsurile puse sub lupă reportericească de Mike Ormsby este mentalitatea unora dintre români despre România. Tinerii se consideră „realizaţi“ dacă reuşesc să-şi „facă un rost“ în Vest. „Educaţia“ celor mai mulţi este discoteca. Copiii de bani gata dispreţuiesc tot ce le iese în cale şi cuvîntul politeţe nu intră în vocabularul lor. Majoritatea adulţilor „se descurcă cum pot“ şi comentează ca spectatori – ca altă dată Mitică la cafenea – neajunsurile sociale. O pată de lumină în decorul întunecat este Cişmigiul, văzut de autor ca ecou la tablouri de Monet, Seurat, ca insulă de irealitate. Dar reflecţiile sale despre trecutul fin de siècle/prezent nu se potrivesc, oare, şi altor metropole cît se poate de civilizate ale lumii?
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters