România unui polonez

Autor: Lukasz Galusek | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Începeam să ne maturizăm atunci cînd în Polonia şi în întreaga Europă Est-Centrală avea loc o mare schimbare. Pentru generaţia mea – oameni aflaţi acum aproximativ la jumătatea celui de-al patrulea deceniu de viaţă –, anul 1989 reprezintă o răscruce la fel de importantă cum au fost pentru părinţii şi bunicii noştri anii 1939 şi 1945, care au scindat timpul în „înainte de Război“ şi „după Război“ – două lumi diametral opuse. Aproape tot ce ne-a format s-a întîmplat deja „după“, deşi amintirea copilăriei ne ancorează încă în realitatea dinaintea momentului de răscruce.

Momentul de răscruce a determinat în Polonia un curent bogat de fenomene artistice, culturale şi sociale care, curajos şi fără reţineri, „au scris din nou Polonia“ – cum spunea Leszek Szaruga, observator atent al schimbărilor petrecute atunci. Această „scriere“ s-a realizat par excellence în literatură. Operele de la Gdansk ale lui Grass, Huelle sau Chwin constituie astăzi aproape nişte exemple de manual ale dialogului dintre vechii locuitori, germani, ai oraşului şi cei noi, polonezi. Despre nevoia reconstruirii propriului mit pe „urme străine“ vorbea şi proza „sileziană“ a lui Tokarczuk şi Waniek. E limpede că nu este locul aici pentru o trecere în revistă mai amănunţită a acelei literaturi, în schimb putem remarca importanţa conturării atunci a unui orizont fascinant, în raport cu care ne-am orientat proprii paşi şi propriile căutări. Pentru mine, pe linia lui s-au distins trei puncte luminoase: Centrul „Pogranicze – sztuk, kultur, narodów“ („Hotarul dintre arte, culturi, popoare“) din Sejny, funcţionînd în apropierea graniţei polono-lituaniene, în ţinutul copilăriei lui Czeslaw Milosz, Comunitatea Culturală „Borrussia“ din Olsztyn, care explora teritoriul polonez Varmia-Mazuria, cîndva inima Prusiei Răsăritene, şi Centrul Internaţional pentru Cultură, amplasat în Piaţa Mare din Cracovia, unde se intersectau în trecut drumurile venite din cele mai importante zone europene. Aceste instituţii-laborator, apărute odată cu valul schimbărilor, şi-au propus redefinirea cadrului de reflecţie şi activitate culturale.

Într-o asemenea atmosferă s-a trezit în mine interesul pentru România. Ţara şi experienţa ei specifică au apărut adesea în proiectele şi ideile centrului „Pogranicze“ – în special fenomenele Bucovinei şi Transilvaniei. Krzysztof Czyzewski, cofondatorul Centrului şi intelectual remarcabil, a descoperit exact în Transilvania „un anumit format spiritual al omului“, perceput ca profund tolerant şi care nu fusese înăbuşit nici chiar de epoca de dominare a Geniului din Carpaţi. În opinia lui Czyzewski, acolo, în Transilvania, s-a lucrat timp de secole, neîntrerupt, asupra „valabilităţii noţiunii de toleranţă“. Pe de altă parte, întruchiparea culturii dialogului era pentru el Bucovina de la răscrucea secolelor, despre care a scris în numeroase rînduri. Înainte de a pătrunde în sfera politicii şi de a se fructifica prin vizionarul acord bucovinean, arta consensului existentă acolo s-a realizat în primul rînd în sfera existenţială praxis, care-i acorda celuilalt dreptul la opinie, care îşi concentra atenţia asupra lui şi care, ascultîndu-i cu luare-aminte argumentele, întruchipa ceea ce Czyzewski numea „prezenţa permanentă a lui «tu» în raport cu «eu-urile» individuale“. Czyzewski s-a aplecat şi asupra situaţiei actuale. Şi chiar dacă în România, la fel ca în Polonia, nu s-a repetat „scenariul negru“ al dezmembrării, în opinia lui cursul evenimentelor spunea multe despre întreaga Europă Centrală şi de Est de după 1989. Timişoara simboliza pentru el „şansa pe care am avut-o pentru scurtă vreme în acea perioadă hotărîtoare, şansa realizării unui alt scenariu al evoluţiei evenimentelor, bazat pe atitudinea civică, eliberată de limitele egoismului naţional, pregătită să construiască în comun, în baza întregului potenţial al vecinătăţii apropiate şi al tradiţiilor multiculturale“.

Din păcate, după Timişoara, au urmat curînd evenimentele din Tîrgu-Mureş. Şi în România, şi în Polonia, am intrat mult prea uşor în vechea piele a naţionalismelor, cu atît mai rele, cu cît deveniseră banale, reduse la „gramatica“ atavică ce împarte totul conform cheii „noi“ şi „ei“, chiar dacă diferenţierea în realitate nu se epuizează în acest fel. Krzysztof Czyzewski nu a renunţat totuşi la visul că nu Tîrgu-Mureş, ci Timişoara va deveni simbolul identităţii central-europene. Acestui vis i-am rămas şi eu credincios, decizîndu-mă să aprofundez specificul românesc şi preluînd de la Czyzewski perspectiva observării spaţiului dintre Carpaţi şi Dunăre, în contextul mai larg al problemelor central-europene. M-au impulsionat, de fapt, şi lecturile provenite nu întîmplător din sursa deja citată. Centrul „Pogranicze“ din Sejny desfăşoară o activitate editorială semnificativă, avînd drept rezultat numeroase traduceri în polonă a unor cărţi esenţiale pentru înţelegerea României secolului XX, cum ar fi proza şi eseurile lui Norman Manea, Jurnalul lui Mihail Sebastian sau Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu. Acesta din urmă a fost tradus de Ireneusz Kania, eminent traducător poliglot, căruia îi datorăm tălmăcirile celor mai importante opere româneşti ale Măreţei Pleiade, cum îi numeşte el pe minunaţii creatori şi gînditori ai secolului XX, precum Eliade, Cioran sau Noica. În anii ’90, pentru un tînăr ca mine, a fost o enormă fericire „să învăţ“ România pe măsură ce apăreau traducerile lui Ireneusz Kania. În 2001 a apărut volumul său de eseuri intitulat Cărarea nopţii, reprezentînd o glosă remarcabilă la traduceri şi, mai presus de toate, expresia fascinaţiei imense pentru România.

La întîlnirile cu România mi-a fost alături încă o carte importantă. Existenţa ei mi se pare chiar şi astăzi pe cît de neobişnuită, pe atît de însemnată. Este vorba despre Sztuka Rumunii (Arta României), scrisă de trei istorici de artă remarcabili – Ryszard Brykowski, Tadeusz Chrzanowski şi Marian Kornecki – şi publicată în 1979. Cum poate fi explicată apariţia acestei cărţi, ţinînd cont că pînă astăzi nu a fost realizată nici o sinteză comparabilă a artei din Ungaria, Cehia sau Slovacia? Nici măcar arta Lituaniei sau a Ucrainei, importantă pentru polonezi din numeroase motive, nu a avut parte de asemenea lucrări. E adevărat că avem Arta slavilor de sud, la vremea ei inovatoare, dar devenită astăzi inactuală, printre altele în urma eşecului ideii iugoslave. Numai că ea este scrisă de Wojslaw Molè – profesor al Universităţii Jagiellone, dar totuşi un sloven!

Aşadar Arta României rămîne o lucrare aparte, iar la originea apariţiei ei s-a aflat cu siguranţă o fascinaţie profundă şi sinceră – de pildă pentru parcursurile comune ale culturii Moldovei şi a ţinuturilor răsăritene ale fostei Republici, pentru asemănările dintre arta Sileziei, a regiunii Spisz şi a Transilvaniei sau pentru continuitatea civilizaţiei carpatine a lemnului. (Aceasta din urmă este considerată, de altfel, o moştenire universală a umanităţii şi este confirmată prin înscrierea pe lista UNESCO a bisericilor din Maramureş şi a lăcaşurilor de cult din lemn din Malopolska şi din Slovacia.) O altă problemă este faptul că cercetătorilor, care dispuneau de cunoştinţele de istorie a artei de la acea vreme, nu le-a fost, cu siguranţă, uşor să-şi măsoare puterile cu moştenirea artistică a României. Criteriile rigide ale stilurilor definite în Occident nu se potriveau, de regulă, unei realităţi în care se întrepătrundeau atît de puternic sfere culturale diferite. Cele mai interesante au fost pentru mine fragmentele în care autorii renunţau la obligaţiile lor de cercetători pentru a reda măcar o fărîmă din fascinaţia pe care le-o oferea călătoria. Faptul că, întîmplător, era vorba şi despre autori minunaţi sporea cu atît mai mult plăcerea lecturii! (Este interesant, de altfel, că exact această particularitate provoacă atît de puternic imaginaţia polonezilor, lucru confirmat astăzi formidabil în proza lui Andrzej Stasiuk, România fiind pentru el un loc care salvează ceea ce este cel mai important în viaţă, un loc unde poţi resimţi „continuitatea neîntreruptă a lumii înconjurătoare“.)

Atunci cînd, împreună cu Michal Jurecki, am început să scriem o carte, adresată polonezilor, despre arta şi moştenirea României, am ştiut că ea va reprezenta un dialog cu Arta României scrisă de minunaţii noştri predecesori. Eram totodată conştienţi că cele trei decenii care ne despărţeau şi care nu înseamnă decît o clipă din perspectiva istoriei au schimbat foarte mult în interpretarea pe care o dăduseră odinioară. E limpede că România nu mai este aceeaşi ţară pe care au vizitat-o ei, iar noua realitate politico-socială care ne defineşte cotidianul revizuieşte şi relaţia cu trecutul. De asemenea, deşi sînt neschimbate, percepem şi interpretăm astăzi diferit monumentele. Căci înţelegerea monumentului s-a schimbat – el nu mai este doar o operă cu valori artistice remarcabile sau amintirea unor momente importante din vremurile trecute. Împreună cu generalizarea conceptului de moştenire, înţelegem aceste valori mult mai larg. Am învăţat să percepem şi schimbările lente apărute în aşa-numitul proces al durabilităţii, care lasă urme vizibile. Ele devin cu atît mai uşor de descifrat, cu cît reuşim să cuprindem mai mult cu privirea. De aceea ne străduim să observăm nu numai obiectele sau clădirile în parte, ci întregul spaţiu, în complexitatea şi bogăţia lui de straturi. Oraşele sau regiunile îşi construiesc în mod epic poveştile – cu atît mai interesante, cu cît au mai multe teme şi referinţe mai diverse. Textul lor este peisajul, nu numai cel alcătuit cu bună ştiinţă, ci şi zone întregi supuse neîntrerupt, de-a lungul secolelor, acţiunii anonime a mîinii omului. Peisajul cultural astfel înţeles poate fi tratat ca o operă de artă în sine.

Last but not least, monumentele şi locu-rile sînt mărturia experienţelor indivizilor şi istoriei comunităţilor. Alături de istoria naţională, reprezentînd fundamentul identităţii românilor, sîntem atenţi şi la „poveştile“ care nu încap în ea. Ele vorbesc despre comunităţi pentru care pămîntul României a fost şi este o casă, deşi limba, credinţa sau sentimentul apartenenţei naţionale le înscrie în alte „istorii“, cu viziuni adesea diferite asupra unor chestiuni importante pentru români. E limpede că nu se poate povesti despre toate, însă avem impresia că imaginea moştenirii României contemporane ar fi mult incompletă dacă nu am lua în considerare contribuţia adusă de ungurii şi de germanii care trăiesc acolo de secole. Dintr-o asemenea perspectivă, facem trimitere, pe de-o parte, la ideile de moştenire comună, regionalism deschis şi cultură a dialogului experimentate în propria curte poloneză, pe de altă parte, ne este apropiată atitudinea lui Lucian Boia, cu ale cărui cugetări cititorul polonez a putut face cunoştinţă datorită cărţii Rumuni. Swiadomosc, mity, historia (Istorie şi mit în conştiinţa românească), tradusă şi prefaţată de Kazimierz Jurczak. Se întîmplă neglijenţe care, paradoxal, se dovedesc a fi greşeli fericite. De aceea e cu atît mai mare bucuria că tocmai cartea profesorului Boia a umplut golul creat de la ultima ediţie a sintezei de istorie a României, adică din 1986!

Apetitul polonezilor pentru România creşte. În rîndul tinerilor, călătoria în România e considerată o etapă importantă a iniţierii culturale, chiar dacă meritul le revine aici în principal cărţilor lui Stasiuk şi simbolicului Babadag, cu sonorităţile lui magice, devenit sinonimul misterului României. Stimulate de exemplul tinerilor, generaţiile mai vîrstnice se întorc în anii ’70, la propriile amintiri, atunci cînd polonezii „descopereau“ în mod asemănător România. Iar odată trezită, curiozitatea merită folosită, lucru pe care Institutul Cultural Român din ţara noastră îl realizează cu succes de trei ani. Sălile de cinema arhipline din timpul proiecţiilor de filme româneşti pot fi explicate prin succesele internaţionale ale tinerei cinematografii româneşti, însă cum s-ar putea explica succesul enorm al expoziţiei lui Ioan Grigorescu de la Muzeul de Artă Modernă din Varşovia, unde doar la vernisaj au venit peste 300 de persoane? După ani de înstrăinare neînţeleasă, România ne devine din nou apropiată. Apreciem vocea artiştilor, a oamenilor de ştiinţă şi de cultură români. Personal, mă bucur şi pentru că, dintre instituţiile care se ocupă de promovarea culturii ţărilor central-europene în Polonia, tocmai cea românească, deşi relativ redusă, egalează, în ceea ce priveşte volumul şi diversitatea ofertei, „puteri în domeniu“, precum Goethe Institut, British Council sau Instituto Cervantes.

Cred cu tărie în sensul şi în valoarea schimbului reciproc de idei. Căci mărimea ţărilor noastre, diversitatea şi, în consecinţă, scara problemelor lor nasc întrebări similare: despre identitate, modernitate, relaţiile cu vecinii şi locul în Europa. Beneficiile reciproce care ar putea decurge din apropiere au fost prevăzute deja de protagoniştii transformărilor. După 20 de ani, postulatul lor rămîne în continuare actual. Aş vrea ca, pentru generaţia mea, intenţia aceasta să devină un program.

–––––––––––––––

Lukasz Galusek – arhitect şi editor. Este coautorul volumului Rumunia. Przestrzen, sztuka, kultura (România. Spaţiu, artă, cultură, Editura BOSZ, 2008), apărut cu sprijinul ICR, în cadrul programului „Publishing Romania“. Lucrează la Centrul Internaţional pentru Cultură de la Cracovia.

Text inedit oferit cititorilor de limbă română

Traducere din limba polonă de Sabra Daici