OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Semnificarea si valorizarea postmoderna a diferentei au influentat redefinirea unor concepte al caror suport este insasi diferenta, in ipostazele sale (dualitatea sau ambiguitatea, apropierea sau departarea, contactul sau separarea, conflictul sau coexistenta), cum ar fi: reprezentarea, imaginea, discursul, frontiera. Accentul cade pe caracterul lor arbitrar, conventional, polisemic, diferential si adesea non-referential, ca pentru orice fapt social, lingvistic, cultural abordat de noua „hermeneutica discursiva“. Statutul de constructe culturale, discursive sau lingvistice, demonstrat prin analiza orizontala a textului, discursului sau reprezentarii asupra Celuilalt, este insa o masca transparenta pentru continutul lor istoric. Tot astfel, partiala este si abordarea axata fie pe individual sau pe social, fie pe imaginar sau ideologic, fie pe constient sau inconstient.

Desi conceptul de imagine este preferat in cercetarea europeana, iar cel de reprezentare in cea anglo-americana, ca fiind mai putin ambiguu (imaginea are atit o fateta iconica, cit si una simbolica; ea poate fi interpretata fie ca imagine mentala, fie ca imagine artistica, literara, fiind utilizata si ca notiune generala pentru tropi si figuri de stil), cele doua concepte tind sa devina echivalente. Ele implica, in aceeasi masura, dimensiunea perceptiva si cea intelectuala.
Reprezentarea postmoderna a Celuilalt este un sistem complex, deschis, non-linear, multireferential, descentrat, cuprinzind o pluralitate de interactiuni care nu permit instaurarea diferentei antinomice, ci coprezenta specifica „zonelor“ de frontiera. Statutul de liminalitate al reprezentarii o face greu definibila: este in acelasi timp o imagine perceptuala si o naratiune, o inlantuire de imagini si idei, dar si un construct cultural si ideologic, o schema cuprinzatoare folosita pentru a prezenta lumea si a-i justifica tranzactiile si negocierile. Liminalitatea reprezentarii determina si statutul de frontiera al textelor imagotipice, unde actualitatea socio-istorica, documentara, intilneste autoreflexivitatea, unde imaginea fotografica intilneste fictiunea. Este un spatiu al tensiunii de frontiera intre referential si reflexiv, intre factual si fictional, memorie si imaginatie, politic sau etic si istoric, ideologic si imaginar. La aceasta jonctiune, un studiu al reprezentarii devine nu un studiu al oglindirii mimetice sau al proiectiei subiective, ci o exploatare a modului in care naratiunile si imaginile structureaza modul in care ne percep altii sau ne percepem noi insine si cel in care ne construim subiectivitatea, sensibilitatea.1 Ideea de liminalitate in acceptiunea de sistem complex, dinamic, deschis, este in mod curent corelata cu studiile de frontiera (border studies, in spatiul american) si motiveaza preferinta pentru genurile literare de frontiera.
Intr-adevar, prin larga deschidere interdisciplinara si intertextuala, imagologia si studiile de imagine in general, aduc unele genuri literare necanonice dinspre zona marginalitatii, in cea de frontiera, jurnalele, memoriile de calatorie si reportajele fiind surse la fel de importante in studiul imaginii Celuilalt ca si literatura de fictiune.

Studiile de imagine au ele insele un statut de frontiera, nu numai pentru ca prefera zonele de frontiera culturala ca obiect al analizei, ci si pentru ca pe teritoriul acestora se intilnesc investigatii venind din directia literaturii comparate, a istoriei literare, a istoriei mentalitatilor si a imaginarului, a istoriei ideilor si a curentelor intelectuale, a studiilor culturale comparate, a celor postcoloniale si subalterne, a antropologiei culturale si etnologiei.
Premisa unui studiu privind reprezentarile Celuilalt, in acceptiunea lor de sisteme complexe, non-lineare si multireferentiale, nu este cea a veridicitatii sau falsitatii (fara a desconsidera nucleul lor de adevar), acestea „reflectind“ obiectele si fenomenele in absenta lor si bazindu-se pe forta creatoare si ordonatoare a imaginatiei, pe capacitatea de conservare selectiva a memoriei, memoria individuala, dar si memoria colectiva, culturala, care contine imagini, teme, idei si valori, scheme, stereotipuri, locuri comune, ideologeme, legaturi intertextuale preluate de la altii si din traditie. La acestea se adauga calitati artistice personale (talentul, sensibilitatea, gustul), intentionalitatea, motivatia, finalitatea, dispozitiile personale, fobiile si filiile etc.

Scopul analizei reprezentarii si discursului despre Celalalt nu este de a acuza, condamna sau culpabiliza (in cazul nostru, Occidentul, pentru a victimiza, in mod convenabil, Rasaritul), ci de a divulga acele ideologii ale excluderii si marginalizarii alteritatii, creind astfel premisele dialogului intercultural de pe pozitii egale. Este o incercare de a denaturaliza anumite trasaturi dominante ale modului de a percepe realitatea, de a arata ca acele entitati pe care, fara sa reflectam, le consideram „naturale“ si „esentiale“, pot fi de fapt constructe culturale, elaborate de noi, si nu date noua. Critica discursului asupra alteritatii nu poate sa nu aiba implicatii politice si etice, cel putin in sensul in care reprezentarile Celuilalt – imaginile si fictiunea – nu pot fi neutre, oricit de estetizate, de metaforizate ar aparea ele in literatura.

Cei ce se vor astepta ca studiul nostru sa reconstituie un „portret robot“ al romanilor asa cum sint ei „reflectati“ in reprezentarile britanice, vor fi dezamagiti. La fel, cei care considera ca „imaginile negative“ trebuie neaparat contracarate de cele „pozitive“, daca nu chiar ignorate pentru ca, in definitiv, nu corespund cu „realitatea noastra“. Nu vor gasi nici obisnuitele polarizari ale imaginilor straine, intre „simpatie“ si „antipatie“, aceste foarte comode motivatii subiective ale abaterilor de la adevarul pe care il detinem noi. Nu vor avea nici macar satisfactia de a descoperi o luare de pozitie transanta si chiar vehementa in fata „nedreptatii“ si a „calomniei“. Oricit de tentante ar fi solutiile simplificatoare, dar care atenueaza riscul de a fi sanctionat la care se expune imagologul, nu intentionez sa tradez premisa de la care am pornit: reprezentarile sau imaginile alteritatii sint sisteme mult prea complexe si dinamice ca sa poata fi fixate in tipare, fie acceptabile, fie inacceptabile. Proportia lor este de fapt echilibrata. Dar daca nu poate denunta in mod explicit „erorile“ de reflectare, daca nu ne arata cum sintem noi spre deosebire de cum ne vad altii, daca mai si evoca niste „imagini negative“ care mai bine ar fi lasate sa circule acolo unde sint produse si sa nu ne indispuna etc., ce rost mai are un asemenea studiu? Poate pentru ca prin dialog se constituie acea „zona de contact“ a reprezentarilor si autoreprezentarilor, unde se pot mai usor depista convergentele si, daca am uni printr-o linie imaginara punctele de contact, s-ar contura acel „portret robot“ atit de necesar celor care prefera certitudinea. Voi oferi doar datele si posibilele lor interpretari, de la care, cine doreste, sa-si poata creiona un portret individual sau de grup. Daca sintem corecti cu noi insine, s-ar putea sa avem surprize: reprezentarile si autoreprezentarile sa nu mai apara ca ireconciliabile in spatiul privilegiat al comunicarii si deschiderii dincolo de frontiere.2

Abordarea de acest gen permite punerea in discutie nu a frontierelor geografice, ci a celor mentale, trasate pe harta simbolica a Europei intre Apus si Rasarit sau Orient, intre etnii si culturi, frontiere mult mai stabile decit cele politice. O prelungire a acestor frontiere culturale sint cele trasate de observatorii apuseni in chiar interiorul tarilor rasaritene percepute ca zona a diferentelor incompatibile si nu ca nod al interferentelor culturale. Pentru imagolog, aceleasi frontiere nu vor mai fi locul de confruntare a diferentelor, spatiul polarizarilor rigide, ci un spatiu in care termenii comparatiilor vor putea oricind sa-si schimbe locul. Spatiul de frontiera intr-o Europa binara, cel al interferentelor culturale intre Apus si Rasarit, nu presupune doar marginalitatea raportata la centrul dominant ca in contextul postcolonial, ci tot atitea „marginalitati“ cite focare de cultura sint identificate pe harta simbolica a continentului3.

Daca am acceptat ideea „imperialismului imaginar“, „metaforic“ sau „literar“ ca suport al reprezentarilor britanice despre Romania si ca o extindere a postcolonialismului in acest spatiu, aplicarea unor concepte specifice, cum ar fi: „zona de contact“, „frontiera coloniala sau imperiala“, „literatura coloniala sau imperiala“, „hibriditate“, cere si ea anumite precizari legate de specificitatea istorico-geografica. Sintagma „zona de contact“ preluata din lingvistica de catre Mary Louise Pratt, denota acele spatii sociale unde se intilnesc culturi distincte, stabilindu-se relatii asimetrice de dominare si subordonare, cum ar fi cele colonialiste. In aceasta ordine de idei, literatura de calatorie apuseana ar deveni o „literatura imperiala“, menita sa explice si sa justifice imperialismul, sa-l naturalizeze si sa-i promoveze ideologia.4 Spre deosebire de frontierele geografice, care accentueaza diferenta, „zona de contact“ favorizeaza, in conceptia autoarei, coprezenta, interactiunea, intelegerea reciproca si colaborarea, posibile doar in momentul in care cunoasterea a fost „decolonizata“, dezvaluindu-se astfel relatia cu puterea dominanta si mecanismele „transculturatiei“ si „hibridizarii“. O asemenea solutie este viabila din punct de vedere metodologic si conceptual pentru analiza reprezentarilor britanice despre Romania, in masura in care ele justifica o politica de influenta „civilizatoare“ in zona si nu una propriu-zis imperialista. Calatorii britanici ai secolului XVIII-XIX au constatat doar fenomenul transculturatiei si al hibridizarii culturale in aceasta zona, dar nu sint „autorii“, reprezentanti ai acelei puteri dominante care ar fi impus o preluare unilaterala a unor modele, prin prezenta efectiva. Romania, ca intreg spatiul sud-est european, se afla la frontiera unor imperii de domeniul trecutului, care nu aveau perspectivele eficientului imperialism britanic dar ale caror urme erau identificabile in mozaicul cultural si etnic al regiunii5. Aceste „urme arhaice“ sint reprezentate de catre britanici in contrast cu trasaturile bine definite si evidente ale „civilizatiei“, diferentele de nuanta fiind determinate de conflictele de interes politic si economic, caracteristice spatiului de frontiera. Ei nu sint pregatiti sau nu au interesul sa perceapa acest spatiu cultural ca jonctiune intre Europa si Orient sau intre Apusul si Rasaritul european (unde functioneaza comunicarea prin „convenienta“ si „emulatie“6), ci vor construi un spatiu „hibrid“, format din elemente luate la intimplare, dar omogenizat prin analogie, atunci cind demonstratia cerea diferentierea de Apus. Ei nu analizeaza, de pilda, influenta fanariota in Principate ca un fenomen de transculturatie („dobindirea unui nou cod, fara ca cel vechi sa fie astfel pierdut“7), asumare temporara, conjuncturala, ci ca pasiva, nefiltrata si neadaptata propriilor interese si coduri culturale. Calatorii britanici nu sint deci „vinovati“ de efectele unei politici imperiale in aceasta zona, insa nu sint nici martori impartiali. Ei exploateaza liminalitatea enigmatica si adesea derutanta a regiunii in sensul impus de cerintele argumentarii. Invocind si denuntind tensiunile de frontiera, asa cum se manifesta ele stereotipic si in reprezentarile britanice despre Romania, urmarite in evolutia lor, de la aparitie si pina in prezent ca spatiu de frontiera culturala si politica, s-ar putea intr-adevar reconstrui o „zona de contact“ eliberata de prejudecati, o zona a interactiunii culturale, spre care cu modestie aspira si studiul de fata.

Desi intentia studiului fusese initial de a analiza reprezentarile britanice pe parcursul secolului al XVIII-lea si al primei jumatati a celui de al XIX-lea, limitarea intre aceste repere temporale din ratiuni metodologice, este artificiala. Aceasta pentru ca desfasurarea naturala a fluxului de imagini respecta etapele necesare ce preced sau urmeaza dincolo de aceste date limita. Aparind deja in secolele XVI-XVII, reprezentarile britanice asupra romanilor se cristalizeaza in secolul al XVIII-lea, luind apoi nestinjenite calea stereotipurilor in urmatorul, spre a culmina la rascrucea secolelor XIX-XX, in reprezentarile mitice, demonice. Perceptia actuala merge in prelungirea acestei evolutii.

Arbitrare sint si frontierele spatiale ale reprezentarilor britanice. Romania se incadreaza de fapt in imaginea generalizata si omogenizata a Sud-Estului european, de acelasi tratament bucurindu-se toate tarile acestei zone. Din acest punct de vedere, nici perspectiva britanica nu este unica; reprezentarile franceze sau germane, de pilda, asupra Romaniei si, implicit, asupra Europei rasaritene, sint similare, doar cu diferenta de nuanta.
„Inventarea“ Europei de sud-est este un proiect de „semiorientalizare“, asa cum a observat Larry Wolff, elementele discursive ale orientalismului, balcanismului si exotismului fiind contrabalansate de cele ale identitatii europene, imposibil de a fi eludata. Ca spatiu al colonizarii imaginative, Sud-Estul european va reactiona asupra centrului cu un discurs similar celui postcolonial, desi mult mai putin ofensiv, exclusivist si intolerant, dirijat impotriva unui centru care i-a colonizat doar imaginea si, implicit, autoimaginea.

Semiorientala si semieuropeana, aceasta zona culturala de frontiera va da nastere unui joc de imagini si contra-imagini, pastrate in echilibru intr-o imagine oximoronica, in timp ce relatia Apus-Rasarit va fi reprezentata ca o lupta maniheista intre bine si rau, alb si negru, lumina si intuneric, puritate si coruptie etc., cu implicatii politice si morale evidente (chiar si astazi, prin ambiguitatea criteriilor de aderare si integrare in Uniunea Europeana). Privit si ca o proiectie a subconstientului, discursul asupra alteritatii rasaritene traduce in categoriile dominatiei, superioritatii intelectuale si actiunii virile, angoasele, incertitudinile si crizele identitare ale Occidentului. Transilvania, de exemplu, apare ca proiectie a angoaselor si tabuurilor victoriene. La fel, voluptatea „orientala“ a femeilor pune in pericol integritatea morala a puritanului. Prin mecanismul psiho-social al cautarii „tapului ispasitor“, imaginile inofensiv exotice devin astfel imagini ostile. Intram temporar din registrul orientalismului, in cel al balcanismului, intorcindu-ne apoi in cel al europenismului, oscilatie ce complica mult analiza stereotipurilor rasiale, sexuale ori sociale privindu-i pe romani. Reprezentanta a claselor superioare, femeia senzuala, lasciva, ademeneste barbatul apusean, rational si echilibrat, trezind in el instinctele controlate prin educatie. Ea este insusi simbolul Orientului.8 Aceeasi femeie, activa si inteligenta de data aceasta, va fi insa gata oricind sa infrunte orice obstacol pentru a fi in ton cu moda si cultura europeana. Taranca ni se prezinta diferentiat, in functie de virsta. Atunci cind e tinara, se bucura in ochii britanicilor de cele mai entuziaste aprecieri: frumoasa, harnica, mama si sotie devotata etc.

Barbatul care apartine cercurilor boieresti si princiare este cu predominanta oriental (traditional, retrograd, viclean, lenes etc.), exceptie facind unii domnitori si boieri tineri cu o educatie aleasa, dobindita in strainatate. Cei din clasele de jos, in schimb, imprumuta alternativ fie caracteristicile fizionomice si comportamentale ale „balcanicului“: barbar, salbatic, razboinic etc., fie ale orientalului: primitiv, pasiv, indolent, corupt etc. Toti sint insa deosebiti de occidentali, in speta de britanici, pentru ca si europenitatea li se atribuie cu precautie: este o europenitate de imprumut, superficiala, o „pseudoeuropenitate“, in opinia lor. Analiza pe diferite paliere a imaginilor identitare romanesti din perspectiva britanica, se confrunta la fiecare pas cu marea lor complexitate, dar daca ar fi sa gasim un numitor comun, atunci acesta este conditia de liminalitate si, in ipostazele mai putin elaborate, de hibriditate culturala si etnica (sau chiar rasiala, uneori).

Cartografierea politica, economica si filozofica pe care a definitivat-o Iluminismul apusean a prefigurat diviziunea Europei inaintea caderii Cortinei de fier. Harta filozofica a Luminilor oferea suportul teoretic pentru trasarea hartii politico-diplomatice, economice si militare a Europei, iar calatorii reali („exploratori“ cu misiuni stiintifice autentice sau deghizate, diplomatice, militare, de spionaj ori religioase) veneau sa experimenteze si sa confirme la fata locului liniile de forta ale diferentierii europene, mentinuta, nuantata si agravata in secolul al XIX-lea.
Privita nu numai ca o „realitate traita“, simtita si visata, ci si ca o „realitate gindita“, imaginata, inventata, Europa binara este un construct cultural si politic, avindu-si radacinile in secolul Luminilor, cel al „dilatarii“ Europei (epoca „recunoasterilor“ epistemologice, dar si cea a expansiunii coloniale). Intr-adevar, Europa s-a autodefinit prin diferentiere de Rasarit: filozofii iluministi au definit civilizatia (identificata cu Europa apuseana) prin opozitie cu barbaria rasariteana demonstrata cu argumente istorice si antropologice deopotriva. Harta filozofica a Europei astfel polarizata, coincidea in mare parte cu cea politico-militara a Chestiunii orientale. Totusi, se justifica in numele spiritului umanist actiunea „civilizatoare“ a colonialismului sau a influentei britanice in spatiile „barbare“ sau „primitive“.

Jurnalele de calatorie britanice din secolele XVIII-XIX reflecta adecvarea reprezentarilor despre romani la realitatile din minte mai curind decit la cele propriu-zise. Dintre imaginile dominante asupra Europei sud-estice si, deci, asupra Romaniei, cea a barbariei (ca opusa civilizatiei) va deveni treptat nucleul stereotipurilor viitoare care vor orientaliza, exotiza si balcaniza acest spatiu prin investiri cu atribute negative. La fundamentarea discursului diferentierii (mai curind la naturalizarea si absolutizarea diferentei) au colaborat filozofia, stiintele naturii (antropologia, biologia, etnologia, geografia, cu atit de exploatatele teorii ale raselor si climatelor), impreuna cu istoria si stiintele economice. Aportul acestor discipline se face simtit in organizarea imaginilor identitare, calatorii experimentind alteritatea din directia lor: originea etnica, trasaturi psiho-somatice, vestimentatie, alimentatie, arhitectura ambientului, credintele si obiceiurile, structura ce a inspirat si organizarea pe capitole a studiului nostru.

In ceea ce priveste structura spatio-temporala a imaginilor britanice despre Romania, dominanta este situarea ei intr-un spatiu si timp incerte, suspendata fiind la frontiera dintre civilizatie si barbarie, intre modernitate si traditie, intre Europa si Orient sau Balcani (pe structura Imperiului otoman), intre Europa si Asia, la granita imperiilor, plasata astfel intr-o zona de asteptare, din ratiuni politico-militare, decizia directiei pe care urma sa o ia aceasta tara depinzind de evolutia conflictelor dintre marile puteri (asa cum astazi, „la raspintia imperiilor moarte“, Romania este martora aceleiasi indecizii europene). Semicivilizata“ si „semibarbara“, „semieuropeana“ si „semiorientala“, Romania era mentinuta in acest echilibru pe harta simbolica a continentului prin artificii de calcul, accentuindu-i-se fie orientalitatea, fie europenitatea, ori de cite ori balanta parea sa incline intr-o parte sau alta. Discursul identitar nu va putea sa nu tina insa cont de o tendinta naturala spre modernitate in prima jumatate a secolului al XIX-lea, consemnind insa ironic si chiar malitios „amalgamul“ fanarioto-european al Principatelor romane. In opinia britanicilor, capul de acuzare al inchistarii in orientalitate (ca atribut negativ: „letargie orientala“, „despotismul oriental“) este regimul politic si biserica, pentru ca nu contribuie la luminarea poporului. La acestea s-ar mai adauga si dispozitiile naturale determinate rasial si geografic. Aceasta situare imaginara la frontiera dintre lumi ca orizont de asteptare, motiveaza si sentimentul despartirii de civilizatie si al intrarii in lumea basmelor orientale, pe care il invoca britanicii patrunzind in tarile romane dinspre Apus. Mai putini sint cei care vor reprezenta aceasta „Poarta a Orientului“ ca o bariera in calea expansiunii otomane, iar inclestarea in traditie ca modalitate de aparare a identitatii nationale si religioase.

Prezenta unor imagini britanice tipizante cu privire la romani este cauzata in mare masura si de dirijarea intentionata a calatorilor in mediile aristocratice din Transilvania si fanariote din Principate, unde li se putea oferi ospitalitatea convenabila, dar si de prestabilirea itinerariilor care presupuneau contactele cu personalitati ale vietii politice si diplomatice si mai putin ale celei culturale. Voit sau intimplator, calatorii englezi vor inregistra predominant elemente ale culturii populare, publice, rareori ajungind in cercurile elitare ale culturii romanesti. Chiar si traducerile din literatura romana in engleza vor contribui la folclorizarea si arhaizarea culturii romane. Simpatiile si interesele de natura politica si religioasa vor fi acordate in special Transilvaniei, aristocratiei de religie protestanta, trasindu-se astfel frontiere etnice si religioase in chiar interiorul tarii si incercindu-se chiar o analogie fortata intre comunitatea maghiara si englezi. De la cazuri particulare, calatorii britanici isi vor generaliza impresiile si concluziile pentru intreg spatiul romanesc, neasteptind verificarea si confirmarea lor.

Evolutia reprezentarilor britanice despre Romania va lua o turnura ingrijoratoare in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, cind imperialismul victorian se va confrunta cu propria sa fata intunecata, pierzind din marea siguranta si superba sa autoritate. Atunci, alteritatea rasariteana, stigmatizata si culpabilizata (in speta cea transilvana) va lua proportii demonice in imaginarul anglo-saxon, ca o declansare a mult profetitului „imperialism invers“ asupra centrului civilizatiei mondiale, care era chiar Marea Britanie. Literatura gotica a timpului va exploata din plin aceasta tema. Bram Stoker, de pilda, isi va construi celebritatea din filonul mitic si politic al „vampirismului“ transilvan.

Spatiul sud-est european nu era pentru Marea Britanie tinta unei colonizari reale, ci mai mult o zona in care se confruntau interesele politico-economice si comerciale ale marilor puteri, o etapa necesara a importantelor rute comerciale, care permiteau accesul la Marea Neagra, Dunare si Marea Egee. Din perspectiva Chestiunii orientale, era si spatiul virtual gol, ramas dupa retragerea Imperiului otoman, aliat al Marii Britanii impotriva expansiunii ruse, spatiu ce putea deveni focar al dezechilibrului european in momentul in care iesea de sub controlul imperial. Justificarile erau astfel pregatite pentru orice optiune politica, iar geografia culturala era in mare masura adecvata cartografiei economice si politico-militare. Se invoca mereu actiunea benefica a „civilizatiei“ apusene asupra acestei zone care, daca raminea inchistata in „barbaria“ ei, urma sa devina un potential pericol pentru valorile civilizatiei. Dar prin civilizare britanicii nu intelegeau o implicare culturala, sau economica, ci mai mult una politica. Chiar extinderea in acest spatiu a ultimelor cuceriri tehnice, aplicatii ale fortei aburului, acest simbol al civilizatiei, avea scopuri cit se poate de pragmatice. Nici eliberarea de sub stapinirea otomana, desi etichetata ca despotism oriental si aspru judecata in special in ipostaza fanariota, nu este vreodata propusa ca solutie de calatorii britanici, ci mai curind reforme din interior, pastrindu-se insa aceleasi structuri, atita timp cit Imperiul otoman era aliatul convenabil si un simbol al longevitatii imperiale.

Discursul romantic va anunta profetic ruperea lanturilor subjugarii, insa si atunci condescendent, apelind la bunavointa materna a Europei de a-si ajuta „copiii pierduti din istorie“. Reprezentarile literare caricaturale ale romanului gotic vor prinde viata si culoare in cele romantice. Acestea din urma vor surprinde spatiul sud-est european sau balcanic fie dincolo de istorie, in aura exotica, misterioasa ori mitica a byronismului (sacrificiul suprem pe altarul civilizatiei de aur a Greciei antice), fie cu trimiteri concrete la disputele politice legate de problema independentei popoarelor balcanice si, implicit, de soarta Imperiului otoman. Este de fapt un proces de semimitizare a Balcanilor (denumire ce incepe sa se afirme in a doua jumatate a secolului al XIX-lea o data cu afirmarea statelor nationale), pentru ca, desi subjugati de atractia fata de valorile clasice ale Eladei, Byron si Shelley nu-si vor implini asteptarile. Ei vor fi dezgustati de contactul cu realitatea contemporana a Greciei. Inversarea entuziasta a unor tipare mentale nu va rezista astfel mult timp: „puritatea“ nu va ramine atasata Greciei si nici „coruptia“, Angliei. Lucrurile vor reintra in matca lor. „Pacatele“ imaginare ale Orientului prelungit in Balcani (senzualitate, coruptie, primitivism) vor fi din nou opuse „puritatii“ apusene. Aceste oscilatii se vor reflecta si in imaginile romanilor, unde impresia regasirii vestigiilor Greciei antice in trasaturile si vestimentatia feminina, de pilda, sint temperate de cele ale unui prezent mizer si deloc stralucit. In rest, pe cit de exotice, nefamiliare si chiar ostile sint personajele intilnite de calatorii britanici ai secolului al XIX-lea in tarile romane, pe atit sint si descrierile de natura. Nu ramin nici ele imune la intentiile politice ale demonstratiei. Prea putine sint efuziunile de admiratie si emotie necontrolate ale britanicilor pentru a recunoaste ca gresim in totalitate.

Daca lectura in sincronie a jurnalelor de calatorie britanice dezvaluie caracterul pragmatic, de a informa asupra strainului, lectura in diacronie aduce un plus de literaritate, multireferentialitate si pluralitate a sensurilor. De aici si multitudinea de perspective interpretative posibile. Calchiate pe tiparele gindirii iluministe, imaginile identitare ale Sud-Estului european si, deci, ale Romaniei, vor naturaliza diferenta prin trasaturi biologice, fiziologice, psihologice si rasiale (comparate si combinate in taxonomii). Formula identitara a romanilor va pastra echilibrul intre civilizatie-barbarie, primitivism, orientalitate-europenitate, modernitate-traditie, atunci cind este pusa in discutie identitatea etno-lingvistica greu definibila pentru observatori, obiceiurile autohtone sau orientale, vestimentatia fanarioto-europeana, ospitalitatea si ambientul, la confluenta codurilor traditionale si straine. Imaginile religiozitatii la romani traseaza cele mai severe frontiere intre crestinismul apusean si cel rasaritean (in speta, intre protestantismul luminat si traditionalismul ortodox). Ideea de continuitate poate motiva trasarea unei punti temporale intre Bram Stoker si Alan Brownjohn, autor britanic contemporan, pentru ca cei doi scriitori ocupa pozitii semnificative in constituirea imageriei romanesti. In primul rand, romanul Dracula al lui Bram Stoker marcheaza evolutia dinspre jurnalele de calatorie inspre literatura britanica de fictiune avind Romania drept cadru, iar romanul Umbre lungi, al lui Alan Brownjohn9 este prima opera literara importanta care ofera o solutie posibila de iesire din labirintul prejudecatilor in care ne-au afundat sute de jurnale de calatorie si un romancier victorian cu multa imaginatie. Alte trasee care vor urma perspectivele deschise de reportajele de calatorie si de romanele britanice ale secolului XX (pozitiile cheie fiind ocupate de Olivia Manning10 si recent de Paul Bailey11), sint subiecte ale unor studii viitoare.
_________

1. Vezi Linda Hutcheon, Politica postmodernismului, Bucuresti, Editura Univers, 1997. Pentru raportul dintre dimensiunea morala si cea politica a reprezentarii, vezi Tzvetan Todorov, Noi si ceilalti. Despre diversitate, Institutul European, Iasi, 1999.
2. In volumul pe care il coordoneaza si care analizeaza dimensiunile etico-politice ale reprezentarilor identitare colective, Daniel Barbu constata existenta unui „conflict aproape ireconciliabil intre imaginea indusa si cea dedusa“, unde imaginile de sine ale unui popor sint cele inductive („Ele explica ce ar vrea sa fie sau ce nu pot sa fie creatorii acestor imagini), iar imaginea celorlalti este dedusa („Dupa o scurta calatorie intr-o tara straina, marcata de citeva contacte umane, cineva poate indrazni sa deduca, in temeiul unor experiente limitate, citeva trasaturi tipice ale oamenilor acelei tari“.) Oare chiar nu este nici o urma de adevar care sa concilieze aceste reprezentari? Chiar daca este vorba de un adevar „sub specia autenticitatii ontologice si nu sub aceea a adecvarii epistemologice“. Vezi Daniel Barbu (coord.), Firea romanilor, Editura Nemira, Bucuresti, 2000.
3. Despre relatia cultura de interferenta-marginalitate-inferioritate si despre „multiperspectivismul epistemologic“ pe care il pretinde abordarea liminalitatii culturale, vezi Sorin Alexandrescu, Identitate in ruptura, Editura Univers, Bucuresti, 2000.
4. Mary Louise Pratt, Imperial Eyes, Travel Writing and Transculturation, New York, Routledge, 1992; vezi si idem, Arts of the Contact Zone, in Ways of Reading, New York, Bedford, 1996, pp. 527-542.
5. Ideea unui spatiu istoric de frontiera conflictuala, este dezvoltata de Catherine Durandin (Istoria romanilor, Institutul European, Iasi, 1998, pp. 11-13): „Istoria Romaniei se desfasoara intr-un spatiu al frontierelor: granita extrema a Imperiului roman, granita Imperiului bizantin, frontiera expansiunii rusesti ori a celei turcesti; frontiera dintre expansiunea ruseasca si hegemoniile occidentale impuse de Berlinul si Viena secolului al XIX-lea. Razboiul este aici o prezenta. In perioada contemporana, Romania devine o miza in chestiunea orientala, care pune fata in fata Imperiile rus si turc; o miza a sfirsitului Imperiilor rus si austro-ungar, in timpul primului razboi mondial; o miza a raporturilor de forte postcomuniste din Balcani si din Europa Centrala“. Sint frontiere simbolice intr-o continua schimbare dictata de strategiile apusene: „a trebuit sa fie inventata o geopolitica a frontierelor occidentale impotriva expansiunii rusesti, apoi impotriva celei bolsevice. Cind, in 1944, occidentalii au pierdut mijloacele de a decide asupra unui «coridor sanitar» impartind victoria cu aliatii sovietici, occidentalistii din Romania au fost abandonati“.
6. Despre similitudini, vezi Michel Foucault, Cuvintele si lucrurile. O arheologie a stiintelor umane, Editura Univers, Bucuresti, 1996, pp. 58-60.
7. Tzvetan Todorov, Omul dezradacinat, Institutul European, Iasi, 1999, p. 28.
8. Vezi Alex Drace-Francis, Sex, Lies and Stereotypes. Romania in British Literature since 1945, in George Cipaianu, Virgil Tarau (ed.), Romanian and British Historians on the Contemporary History of Romania, Cluj University Press, Cluj-Napoca, 2000, pp. 88-109.
9. Alan Brownjohn, Umbre lungi, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1996.
10. Olivia Manning, Trilogia balcanica (vol. 1,2: Marea sansa, Orasul decazut), Editura Univers, Bucuresti, 1996.
11. Paul Bailey, Kitty and Virgil, Fourth Estate, London, 1998.