OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

profil

Dupa ce saptamina trecuta am prezentat o publicatie feroviara, prezentam acum o publicatie aviatica: Romanian Wings, revista in limba engleza editata de Colegiul Aviatiei Civile. Redactor-sef: Silvia Mitulescu. Redactori: Oana Bran, Mihai Andrei, Maria Trandafir, Stefan Baiasu, Mihai Duta. Apare in conditii grafice excelente, bogat ilustrata, garnisita cu reclame – stil occidental. 36 de pagini color dedicate liniilor aeriene, afacerilor in domeniu si istoriei aviatiei etc. Numarul 10 contine, intre altele, un „flash“ despre „Super Aeroplane“, pagini despre pilotii de profesie dar si despre automobile de viteza (Ferrari – The Dream), despre Automobil Clubul Roman in anul 2000, un profil al omului de afaceri Tod Maffin (un „tech-business Futurist“), programul liniilor Tarom, o prezentare a liniilor aeriene din Moldova, informatii despre Organizatia Europeana a Sigurantei Navigatiei Aeriene – EUROCONTROL. La rubrica de istorie a aviatiei – un memorial Petre Crainiceanu. Nu lipsesc nici paginile de moda feminina: in paginile 12-14 ale revistei sint prezentate citeva dintre principalele tendinte vestimentare ale noului mileniu (Calvin Klein, Donatella Versace, Alexander McQueen...).


de ici, de colo

Sub titlul Virgil Ierunca, cel mai tinar optzecist numarul 8/2888 al saptaminalului Cuvintul dedica un grupaj special lui Virgil Ierunca la implinirea virstei de 80 de ani. Semneaza colegi de generatie („optzecista“!) ai acestuia precum Mihai Sora sau Alexandru Paleologu, dar si politologi apropiati, inclusiv ca virsta, de generatia ’80, ca Vladimir Tismaneanu sau Victor Neumann... Spre deosebire de primii trei, autori ai unor rememorari nostalgice (Mihai Sora, Al. Paleologu) sau tip portret moral-ideologic (Vladimir Tismaneanu), ultimul il aniverseaza pe Virgil Ierunca analizind cartea acestuia despre „fenomenul Pitesti“.
Foarte interesanta, ca de obicei, „critica de idei“ semnata, pour la bonne bouche, pe ultima pagina de catre Adrian Marino. In acest numar este comentata o „recenta, utila si bine facuta“ antologie italiana, Il mito della letteratura europea de Franca Sinopoli. Articolul se intituleaza „Literatura europeana“, aspecte ideologice si are ca obiect critica eurocentrismului literar.

Dupa ce a publicat in numarul trecut un grupaj de articole consacrate lui Virgil Ierunca, Romania literara publica in nr. 33/2000 (in care apare si continuarea Gloselor la Virgil Ierunca ale lui Gh. Grigurcu) un amplu interviu cu Zoe Dumitrescu Busulenga, de asemenea devenita octogenara. Interviul, acordat de curind lui Grigore Ilisei la manastirea Varatec, e patruns de cucernicie si patriotism. Citam un fragment intrucitva demonstrativ: „Sintem o tara ocrotita. Sintem o tara aparata si misiunea noastra nu e in nici un fel sfirsita, imi place sa cred.“ „Impresia mea, din ce in ce mai puternica este ca pretutindeni au cam disparut modelele. S-au petrecut in Europa, incepind din 1968, sau chiar de mai inainte, niste fenomene de contestare. Stim foarte bine ce s-a intimplat la Paris in ’68. Stim foarte bine care au fost dascalii. Stim ce s-a intimplat. Pina la urma a fost imitat in Italia si in alte parti. Un fel de fronda tinereasca a eliminat pe batrini, adica modelul. Fiindca modelul fatalmente e din alta generatie.“ Nu e oare cam exagerat?

Textul-vedeta din numarul 8/2000 al revistei timisorene Orizont este un fragment de proza dintr-un volum (aflat in pregatire) al lui Pavel Susara. El se numeste – ca si volumul din care a fost extras – Povestea povestitorilor si este dedicat „in memoria si spre slava pulosilor povestitori Ion Creanga si Mircea Nedelciu si intru preamarirea coiosului hermeneut Luca Pitu“. Dupa cum se vede, povestea badiei Creanga continua sa se „reproduca“, postmodern, fireste, remake dupa remake... De data asta, protagonist al povestii este, in capitolul unu, Ion Creanga insusi. Capitolul reprodus aici are un titlu convingator: „in care se va vedea ca pe orice ar pune romanul mina, tot o pula iese.“ Ne temem insa de altceva, si anume de un soi de conformism invers: anume, ca exista riscul ca postmodernii romani sa nu mai poata scrie o poveste licentioasa onorabila fara sa se intoarca la „prozatorul pulos“ Ion Creanga. Cu alte cuvinte, ei risca sa produca „variatiuni“ sexual-textuale pe aceeasi tema clasica...
Tot in Orizont, mentionam partea a doua a unui studiu al Ruxandrei Cesereanu despre Tortura politica in secolul XX, amplul grupaj Locuri din memorie, o istorie orala a Banatului, articolul Smarandei Vultur despre centrul de studii „A treia Europa“ si un interviu despre hermeneutica si Gadamer realizat de Calin Petcana cu profesorul german Günter Figal. In paginile 15 si 29 ale revistei, Livius Ciocarlie raspunde Mersi, dar nu servesc unui articol al lui Dumitru Tepeneag din Contemporanul: „Daca, desi am avut si noi citiva disidenti, la noi demersul n-a reusit dintr-o cauza pe care D. T. n-o discuta: mai nimeni nu s-a solidarizat cu ei. In loc sa spun ca D.T. ca intelepciunea noastra, a rezistentilor pasivi (si inofensivi) ne-a permis sa duram, eu spun ca lasitatea noastra n-a permis disidentilor sa dureze, ei, mai mult.“

Dupa cum se stie, in ultimii ani Gabriel Dimisianu semneaza consecvent in revista craioveana Ramuri. In numarul 5-6/2000, pag. 3, criticul deplinge intr-un articol intitulat („predist“) Risipitorii pierderea prematura a interesului criticii literare pentru o serie de opere ale unor autori recent disparuti. Sint citati aici Stefan Banulescu si Elegii la sfirsit de mileniu, Marian Papahagi cu volumul Ratiuni de a fi, Petru Cretia, Marin Sorescu si Valeriu Cristea cu scrierile lor postume, in fine, poezia lui Cezar Baltag, Mircea Ciobanu, Dan Laurentiu. Sa le luam pe rind. Despre cartile postume ale lui Stefan Banulescu si Marian Papahagi am putut citi pina acum mai multe cronici in revistele noastre culturale. Poate ca nu li s-au organizat grupaje (era oare obligatoriu?) dar, daca nu ne inselam – si nu ne inselam! – Romania literara a dedicat in avanpremiera doua grupaje cu ample extrase din volumul lui Banulescu. Pe de alta parte, nu e obligatoriu ca autorii care i se par importanti lui G. Dimisianu sa li se para la fel de importanti si altor critici, cu alte sisteme de valori. In unele cazuri, totusi, G. Dimisianu are dreptate (ne gindim, bunaoara, la Dictionarul personajelor lui Creanga de Valeriu Cristea). In altele, nu. De ce sa nu admitem ca interesul pentru orfismul poetic al lui Dan Laurentiu sau pentru abstractionismul mitic al poeziei lui Cezar Baltag s-a cam tocit? E de discutat, apoi, in ce masura sint acestia „poeti de prim plan“. Cit despre poemele lui Mircea Ciobanu, valoarea lor e net inferioara romanelor acestuia (Istorii, Martorii). Romanele, intr-adevar, ar merita recitite, ar merita mai multa consideratie decit li s-a acordat pina acum... Nu negam ca exista scriitori importanti de curind plecati dintre noi care au iesit pe nedrept din vizorul criticii. Nu e vorba insa neaparat de cei mentionati de catre G. Dimisianu...


din presa cotidiana

Cezar Ivanescu se crede adevaratul continuator al lui... Eminescu! In editia de marti 22 august a Cronicii romane a aparut un interviu „de vacanta“ cu Cezar Ivanescu. Poet mediocru, cultivator de veleitari care sa-l aduleze (pe linia donquijotesca a lui Macedonski, dar fara talent si fara haz), echipier al Luceafarului colaborationist, nationalist, protocronist si cam securistic al anilor ’80, cunoscut si ca figura boema a lumii literare a deceniilor trecute (cu alura sa de fost boxeur, avea mereu la el o „arma alba“ in geanta!), C.I. a acumulat in timp un prestigiu de „bard“ vizionar. Producea – in realitate – versuri precare, fie „muzicale“, schiop-folclorizante (pe care le „interpreta“ ca menestrel, cintind la chitara!), fie aluvionare si absconse, practic ininteligibile. Poza de „autor inspirat“, tenacitatea frecventarii „lumii literare“ (inclusiv in provincie, pentru stimularea „clientelei“), sirul prelungit de cronici favorabile, azi una, miine alta, si nu in ultimul rind bizareria laudelor cu care l-a gratulat la un moment dat Marin Preda (care – altfel – nu se pretindea cunoscator de poezie) au facut din C.I. un „nume“. Inaintind in virsta, a ajuns si el sa se creada „mare poet“, incurajat si de elogiile venite din mai multe parti. Cum e posibil ca alaturi de o productie poetica de asemenea „nivel“ sa se aseze analize elogioase, semnate uneori de critici cit se poate de respectabili? – e unul dintre misterele literaturii romane postbelice, care a atins sub comunism tot felul de performante perverse. Cum poate fi luat in serios un autor care a proferat in scris (de pilda in articolele publicate la inceputul anilor ’90 in saptaminalul Baricada sau intr-o intreaga carte despre Nicolae Labis) cele mai triviale injurii la adresa intregii lumi literare romanesti, intr-un limbaj isteroid si agramat? – sa raspunda cei care iau personajul in serios...
Ei bine, acest C.I. primeste in ianuarie, la Botosani, teribilul Premiu National de Poezie, aflat la editia a noua. Si ce spune acum C.I. in interviul din Cronica romana: „cu toata modestia care ma caracterizeaza, si nu e paradoxal ceea ce spun, trebuia sa fiu primul“!?! Fiindca – totusi – l-a primit in „Anul Eminescu“, „bardul“ (care si-a reluat in ultima vreme si prestatiile „melopeice“) e multumit de... alaturare: „eu fiind considerat adevaratul continuator al marelui poet [...], pe undeva, potriveala asta m-a consolat“!?!

Din moment ce se vede proiectat direct in mit, alaturi de Eminescu, fireste ca lui C.I. ii repugna orice fel de demitizare, orice fel de mentalitate culturala occidentalizanta etc. etc., inclusiv toate postmodernismele de pe fata pamintului. Nerecunoscut de catre poetii ultimei generatii drept „adevarat continuator“ al lui Eminescu si nici macar ca poet oarecare, C.I. da un verdict in consecinta: „Astazi sint dezamagit de generatia optzecista, la formarea careia am contribuit si eu, dar care s-a transformat intr-o generatie de carieristi, de smecheri, de bisnitari culturali, de insi fara opera“. Cita indreptatire are sa-i acuze pe altii de „carierism“ un carierist tipic precum C.I., lipsit de valoare literara dar cocotat pe un soclu de prestigiu? – nici nu mai are rost sa ne intrebam. Cum poate fi luat drept „smecherie“ efortul onest de reconstructie postmoderna a culturii romane? – confuzia se explica prin lipsa de criterii a celui care apreciaza. Daca noua generatie, ale carei carti au format de-a lungul anilor ’90 grosul aparitiilor de literatura romana originala, e taxata drept „fara opera“ – la mijloc e doar reaua-credinta. Iar „contributia“ lui C.I. la „formarea“ tinerei generatii a anilor ’80-’90 se stie: la Luceafarul protocronist de pina in 1989, in paralel cu atacurile la adresa aproape a intregii literaturi romane de valoare, a criticii estetice din tara si a celei etico-estetice de la „Europa Libera“, ca si – fireste – la adresa noii generatii postmoderne, C.I. semna o rubrica intitulata Numele poetului si tinea un cenaclu omonim prin care incerca din rasputeri sa-i contrapuna cohorte de veleitari patetici, orfici, mitizanti! Confuz si agresiv ca-ntotdeauna, intr-un amestec care-i este caracteristic, C.I. anunta acum ca-si va relua cenaclul pentru „pustii de 17,18, 20 de ani“ (cei de 19 par exclusi din start!); cu un scop nobil: „Cred ca e o generatie de oameni inteligenti si o sa incerc sa-i impun in literatura romana cu motivatia ca trebuie sa umplu spatiul gol pe care-l lasa generatiile anilor ’80 si ’90“!?! Norocul culturilor provinciale acesta este: ca pe plaiurile lor apar cu regularitate spirite mesianice, gata sa le „umple“ golurile...

Cum sa fii celebru desi esti necunoscut! Ar fi pacat sa lasam nesemnalata o monumentala fraza aparuta in Romania libera din 21 august. Scurta prezentare facuta acolo reeditarii romanului Revolutia de Dinu Nicodim incepe astfel: „La editura Albatros a aparut un roman putin cunoscut, fapt ce nu-i micsoreaza celebritatea“!!! Pentru ca nonsensul sa fie si mai... adinc, enuntul urmator confirma ca e vorba despre „un autor despre care se stiu putine lucruri“. De unde – atunci – „celebritatea“?! Nu vom sti-o niciodata, caci autorul notei din Romania libera, simtind probabil ca ceva nu e in regula in textul sau, l-a semnat... anonim, cu initiale: D.S.!...


Erata: Dintr-o regretabila eroare tehnica, in urma unor modificari de paginatie de ultim moment, in numarul 26 al Observatorului cultural revista 22 a fost plasata sub genericul reviste judetene, iar revistele Tirnava si Cronica – la de ici, de colo. De fapt, lucrurile stateau initial exact invers, dupa cum se poate constata si din textele prezentarilor respective si dupa cum colegii de la 22 isi vor fi dat seama si singuri. Vina recunoscuta e ca si iertata, nu-i asa?!...