Duminică, 8 februarie, în Elveţia s-a votat într-un
referendum care urma să stabilească dacă românii şi bulgarii vor mai avea
dreptul de liberă circulaţie şi de muncă în această ţară. Aproape 60% dintre
elveţieni s-au pronunţat pentru, au votat cu DA pentru libera circulaţie. 22
din cele 26 de cantoane au spus DA. Votul pozitiv permite Elveţiei să-şi
continue acordurile cu Uniunea Europeană începute încă din 1992. Campania de
dinaintea referendumului a fost însă marcată de xenofobie şi de rasism, aici
distingîndu-se Uniunea Democratică de Centru, un partid de dreapta, care a
vorbit despre „pericolul“ reprezentat de români şi de bulgari. Românii şi
bulgarii au fost prezentaţi pe afişele electorale fie ca nişte „oi negre“ care
trebuie date afară din Elveţia, fie ca nişte „corbi“ ce ameninţă Elveţia. În
cel mai important cotidian de limbă franceză din Elveţia, Le Temps, Anca
Seel-Constantin, artist plastic originar din România, a publicat un articol,
apărut pe 3 februarie, în care critica acţiunile Uniunii Democratice de Centru,
insistînd pe europenitatea României. Articolul său se intitula „Soyez bienvenus
en Roumanie!“ şi trecea în revistă cîteva dintre momentele istoriei moderne ale
României, din ultimele două secole, cu un accent pus pe lucrurile remarcabile
făcute de români în Europa. Anca Seel-Constantin a avut numeroase expoziţii în
Elveţia, Franţa, Italia, Japonia, dar a dorit să expună mereu şi în România.
Ultima expoziţie, Roşu şi negru, a fost prezentată anul trecut publicului din
Bucureşti şi din Iaşi.
În chiar ziua referendumului din Elveţia, Anca
Seel-Constantin se afla la Bucureşti. La puţine minute după anunţarea
rezultatelor prin care românii şi bulgarii vor putea săbeneficieze în continuare de libera circulaţie
în Elveţia, am realizat interviul următor. Am considerat că Anca
Seel-Constantin, aflată în Elveţia de 20 de ani, poate să ne ofere un punct de
vedere pertinent despre problemele care au tensionat Elveţia în ultimele luni.
A fost o surpriză rezultatul referendumului?
Mă aşteptam. Ştiam că va fi DA. Ştiam că vor fi nişte
cantoane germanice care vor vota împotrivă. Încă de la prînz, anticipam că un
canton germanic, Schwytz, va vota NU. Dar, în acelaşi timp, un alt canton
germanic, Uri, a votat DA. Asta arată că Elveţia este într-o schimbare, că
discursul xenofob, promovat de Uniunea Democratică de Centru, şi-a cam epuizat
resursele.
Cel mai important cotidian de limbă franceză din Elveţia, Le
Temps, nu se hazarda să anticipeze vreun rezultat. Toată săptămîna a spus că
rezultatul va fi foarte strîns. Toată lumea era în tensiune. Scorul însă a fost
59,6% în favoarea permisiunii ca românii şi bulgarii să circule liber în
Elveţia.
E un scor relaxat. Nu e la limită. Asta arată că Elveţia
acceptă ca oamenii veniţi din afara ţării, care se comportă cumsecade, să
lucreze cot la cot cu elveţienii. Situaţia s-a schimbat faţă de acum 20-30 de
ani. Pe vremea aceea, cînd n-a mai fost de lucru, elveţienii i-au dat afară pe
tamuli. Tamulii veneau din Asia, lucrau foarte bine peste tot, erau foarte
supuşi, serviabili şi zîmbitori. În momentul în care elveţienilor li s-a părut
că e o criză economică, i-au dat imediat afară pe tamuli. Ei nici măcar nu s-au
revoltat, au plecat imediat. Revenind la referendum, trebuie să spun că în
Elveţia este foarte greu să treacă o lege care să interzică libera circulaţie
şi limitarea dreptului de muncă pentru străini. Deja, de mult timp, un om
politic care se chema Schwarzenbach a lansat o lege, care a fost respinsă de
elveţieni. Legea propusă de Schwarzenbach cerea să nu se accepte ca mai mult de
15% din populaţie să fie străină, ca să nu se strice specificul naţional, ca să
nu existe alte religii, alte obiceiuri. Şi această lege nu a trecut.
În ce an era propusă această lege?
Prin anii ’30. Asta arăta că nu exista baza, suportul
popular, care să ducă la respingerea străinilor. Elveţia are o lungă tradiţie
democratică. În acei ani, Europa era plină de sentimente xenofobe, dar Elveţia
n-a gîndit ca Germania, spre exemplu. O lege împotriva străinilor n-a fost
adoptată în Elveţia în perioada interbelică.
Afişe caraghioase, foarte prost făcute
Presa din România a tratat cu destulă atenţie şi îngrijorare
campania dusă de Uniunea Democratică de Centru, o campanie împotriva extinderii
dreptului de liberă circulaţie. Străinii, în afişele acestei formaţiuni
politice, erau prezentaţi ca nişte corbi negri. Ideea susţinută de UDC era că
aceste păsări, corbii, „sînt lacome, agresive şi hoaţe, care ameninţă existenţa
altor păsări“.
Ce vrea să spună acel afiş? Că sînt trei corbi care vin să
ciuguleasă Elveţia! Nu vi se pare caraghios? V-ar impresiona un asemenea afiş?
Campania lor a fost ratată tocmai prin modul în care şi-au gîndit afişele.
De ce campania UDC n-a avut efect?
Eu am scris deja în articolul meu, pe care l-am publicat în
Le Temps, că afişul nu le-a slujit deloc în campanie. Afişul este foarte prost!
Ce e acolo: trei corbi, doi, enormi, dizgraţioşi, umflaţi, al treilea care vine
în goană, şi toţi mănîncă ceva, probabil brînză. Acea brînză este harta
Elveţiei. Ideea era că sînt „corbi“ care vin să mănînce Elveţia. Era un afiş
aberant. Nici măcar nu era clar. Foarte mulţi oameni nu ştiau că sînt nişte
votări. Cine erau acei corbi? Uniunea Democratică de Centru şi-a dat seama că
au un afiş prost şi l-au retras. Şi au difuzat altul. La fel de aberant, de
straniu, de înfricoşător. Al doilea afiş te făcea să te gîndeşti la nişte
cuptoare. Era o cruce albă pe un fond roşu, culoarea steagului elveţian. Crucea
avea o a treia dimensiune, părea un fel de clădire. La baza crucii era desenată
o uşiţă pe care se strecurau nişte omuleţi negri, care se grăbeau să intre,
erau foarte mulţi, se înghesuiau, se buluceau. Sinistru! Ţi se făcea frică. Era
scris un NON foarte mare, un NON împotriva românilor şi a bulgarilor,
menţionaţi pe afiş. Cînd am văzut acel afiş, foarte prost, am rămas trăznită.
M-am uitat încă o dată la afiş, nu-mi venea să cred. Am avut un fel de tristă
satisfacţie să văd că cineva îi persecută pe români.
Dar n-au fost şi afişe pentru libera circulaţie a românilor
şi a bulgarilor?
Ba da. Era un pom. Jumătate era ca un copac în iarnă, fără
nici o frunză. Cealaltă jumătate era un pom frumos, cu frunze şi cu mere. Scria
OUI acolo unde erau merele şi NON, acolo unde erau crengi uscate, triste.
În textul pe care l-aţi scris pentru Le Temps vă doreaţi să
modificaţi afişul cu acei corbi negri.
Aveam un chef nebun să ies în stradă şi să colorez afişul
reprezentînd cei doi corbi negri. Am scris şi în articolul din Le Temps: doream
să transform acei corbi în păsări ale paradisului, să-i schimb în păsări foarte
drăguţe, cu tot felul de culori splendide şi care nu ciugulesc deloc Elveţia.
Amicii mei mi-au spus că n-am voie să colorez afişele de pe stradă, Poliţia
este foarte vigilentă.
Gările sînt o problemă în toată Europa
„Soyez bienvenus en Roumanie!“ Aşa se intitulează articolul
dvs. din Le Temps. De ce aţi ales acest titlu?
E un titlu ales de redacţie. Eu scriam la sfîrşitul
articolul, în româneşte, „Bine aţi venit!“. Editoarei i s-a părut că invitaţia
mea, adresată elveţienilor, de a vizita România, pornind de la casa părinţilor
mei de pe strada Plantelor din Bucureşti, este foarte nimerită şi ar avea un
impact la cititorii elveţieni. De fapt, în tot articolul meu, eu puneam în
evidenţă ce lucruri minunate sînt de vizitat în România. Mesajul era clar: dacă
nu ne primiţi în Elveţia, măcar veniţi pînă în România. Sigur, eu aş fi vrut să
fiu un pic ironică cu elveţienii, să găsesc un titlu care să sune cam aşa:
„Inamicul vine din Est“, cu referire la un James Bond din Est care spionează în
Elveţia.
Cîţi aderenţi mai are acum în Elveţia Uniunea Democratică de
Centru?
Deşi este partid parlamentar şi a avut un scor puternic în
ultimele alegeri, eu nu am întîlnit simpatizanţi ai UDC. Nu ştiu cine sînt cei
care votează cu UDC. Majoritatea elveţienilor se consideră socialişti. Elveţia
este o ţară de stînga. Semnele foarte clare de bogăţie sînt foarte prost văzute
în Elveţia, dar şi în restul Europei, poate doar cu excepţia Angliei. Nu poţi
să umbli cu o maşină foarte luxoasă, cu un Jaguar sau cu un Rolls-Royce; chiar
şi în Franţa, la un stop, vine cineva cu un cui şi o zgîrîie. În Anglia şi în
Statele Unite poţi circula cu asemenea maşini. În Elveţia, nici nu poate fi
vorba. Dacă ai o maşină mai luxoasă, o ţii în garaj şi circuli cu Citroën. Doar
cei care sînt foarte bogaţi se trezesc cu un soi de admiraţie sacră, aceştia
sînt intangilibi, au un fel de imunitate.
Campania UDC are şi nişte baze reale. Ştiţi de conflicte,
furturi, acte antisociale făcute de români?
Au mai existat şi furturi produse de români. În gară la
Geneva erai mulţumit dacă nu ieşeai jefuit. Asta se întîmpla prin 2007-2008.
Ziarele erau pline de faptele comise în gară la Geneva de cetăţenii români.
Dar, în ultimul timp, s-au mai potolit. Cred că multă vreme n-a existat o
voinţă politică pentru a interveni împotriva acelor furturi. N-ar fi fost greu.
Abia acum Poliţia elveţiană a intervenit şi n-am mai auzit de asemenea cazuri.
Gările sînt o problemă în toată Europa. Sînt atît de multe gări, în Europa,
unde se vînd droguri pe faţă, şi Poliţia nu intervine…
În Elveţia, au mai fost şi alte conflicte sau probleme cu
românii?
N-am auzit. Numai că jafurile din gara Geneva au fost intens
popularizate şi se repeta „iarăşi românii au tîlhărit o persoană“, încît opinia
publică a putut fi alertată de Uniunea Democratică de Centru. Dar jafuri se
petrec peste tot. Eu, de pildă, am fost foarte mîndră că, atunci cînd am fost
atacată de un francez şi de un italian, le-am făcut faţă. Eram româncă şi am
reuşit să prind doi hoţi din Italia şi din Franţa.
Cum s-a întîmplat?
Eram într-un magazin şi doream să aleg o jucărie pentru
copil. Aveam geanta deschisă. Deodată, am simţit o mînă care chiar mi-a scos
banii. M-am întors şi am început să urlu. Atît de tare încît persoana s-a
blocat. S-a strîns lume, era într-un mare magazin la Berna, şi atacatorii n-au
mai putut pleca. A venit Poliţia, i-a prins, am aflat cu acea ocazie că erau de
multă vreme căutaţi de Poliţie. Am fost extrem de mîndră. Vă mai spun un lucru:
în Elveţia lucrează foarte mulţi români în spitale, medici şi asistente. Sînt
foarte buni, poţi să pui bază că vei fi tratat bine dacă te adresezi unui medic
venit din România. Cîţiva sînt vestiţi în psihiatrie. Sînt oameni care s-au
adaptat foarte bine, care, pînă la urmă, fac cinste Elveţiei prin
profesionalismul lor, prin priceperea lor, prin modul de a interacţiona cu
ceilalţi.
Au fost induse sentimente antiromâneşti
Asemenea cazuri se popularizează în presă. Aţi citit despre
români cumsecade şi pricepuţi?
Nu, deloc. Mie mi s-a întîmplat să fiu aleasă, ca pictor, să
particip la un proiect care presupunea să locuiesc într-un castel lîngă Cannes.
Fundaţia „Henri Clews“ acordă anual cîteva burse de creaţie pentru artişti din
Europa, oferind toate condiţiile pentru şederea în acest castel de lîngă
Cannes. Din 300 de candidaţi, au fost aleşi 8. Eu eram primul artist elveţian
care beneficia de acea bursă, dar nu eram şi primul român. Aş fi vrut să se
ştie asta, că românii mai fuseseră selecţionaţi de Fundaţia „Henri Clews“. Şi
n-a spus-o nimeni.
Credeţi că în Elveţia este un curent de opinie împotriva
românilor?
Dacă există un asemenea curent, el nu are baze reale. Sînt
induse nişte sentimente antiromâneşti, Uniunea Democratică de Centru a lucrat
puternic. Numai că Elveţia a cunoscut şi altfel de români. Elveţia a fost o
ţară săracă. Cînd românii avuţi ajungeau în Elveţia, făceau o impresie
nemaipomenită. Erau români flamboaianţi, români care ajutau financiar familii
de elveţieni. Erau generoşi. În Elveţia a locuit Alexandru Bellu, împreună cu
mama sa, Eliza Ştirbei. A studiat Dreptul la Paris, a devenit un mare
colecţionar de artă. La Paris, unchiul său, Georges de Bellio, a ajutat mari
pictori, cum a fost Claude Monet. Familia Bellu a fost admiratoarea şi sprijinitoareapictorilor impresionişti. Georges de Bellio
îi cumpăra lucrările lui Monet, îl ajuta să supravieţuiască. De pildă, lucrarea
lui Monet Impression, soleil levant, care a dat numele impresionismului, a fost
cumpărată prima dată de Georges de Bellio. Avem corespondenţa lui Monet, din
care aflăm că, în perioade de disperare, cînd nu-şi putea plăti chiria sau cînd
soţia îi era bolnavă, Georges de Bellio îl ajuta. Iată o familie de români,
strămutată la Paris, care a ajutat mari pictori. În timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, România a ajutat Elveţia cu alimente.
René de Weck, ambasadorul
Elveţiei la Bucureşti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, scria cu o
oarecare indignare că românii puteau trăi atît de bine, în timp ce francezii
trăiau atît de prost. René de Weck descria o călătorie spre Franţa. Povesteşte
cum a schimbat mai multe trenuri pînă să ajungă la Paris. Erau tot mai
sărăcăcioase şi nenorocite trenurile spre Franţa. Cînd se întorcea spre
România, găsea în trenurile româneşti un vagon-restaurant superb, o servire
ireproşabilă.
Nu mai trăim atunci, astăzi lumea pleacă spre Elveţia sau
spre Franţa ca să cîştige mai bine, ca să fie profesional mai bine pusă în
valoare. Românii au făcut treabă bună în Europa, şi în secolul al XIX-lea, şi
în secolul al XX-lea. Dar, după 60 de ani de comunism, mai pleci şi din
disperare, nu doar să-l întîlneşti şi să-l preţuieşti pe Claude Monet. Cei care
merg acuma în Elveţia nu cred că mai au anvergura familiei Bellu.
De unde aţi tras această concluzie? Şi apoi e firesc să
încerci să mergi spre mai bine, nimeni nu poate împiedica libera circulaţie.
Elveţienii, în secolul al XIX-lea, au emigrat şi ei în America, dar au venit şi
în România. În vremea lui Carol I, mulţi elveţieni au venit în România şi nu
le-a zis nimeni nimic. Să nu uităm că mulţi evrei au fugit din calea
fascismului trecînd prin România. Mulţi diplomaţi români din ambasade dădeau
vize evreilor să intre în România, aceştia ajungeau la mare şi plecau cu
vapoare spre libertate. România a făcut enorm de multe lucruri pentru Europa.
Iar Europa nu este un ţinut idilic. După ce m-am căsătorit cu un profesor
elveţian de filozofie, am ajuns în Anglia. Acolo, soţul meu ţinea nişte cursuri
la Oxford. Eu eram înnebunită că merg în Anglia. Îmi închipuiam că englezii
sînt nişte romantici, că înţeleg fiorul dragostei, că-şi venerează iubita. După
un curs, la o discuţie amicală, le-am povestit cum l-am cunoscut pe soţul meu,
cum ne-am căsătorit în România, cum el a trecut, de dragul meu, la ortodoxie, cum
am mers în faţa altarului într-o biserică ortodoxă. Şi le tot vorbeam despre
romantismul iubirii nostre. Şi unul dintre profesori zice: „aşa ceva nu s-ar
putea să se întîmple în Anglia“. Mi-a căzut cerul pe mine. Ăsta a fost primul
semn de întrebare, aşa că, ori de cîte ori am avut prilejul, le-am vorbit
amicilor mei elveţieni despre frumuseţea României, despre căldura oamenilor,
despre românii care au însemnat ceva pentru Europa.
Nimeni nu neagă această europenitate a României,
cvasipierdută în vremea comunismului. Dar, una-i una, alta-i alta. Una e că
românii au ajutat Elveţia şi altceva este ce se întîmplă acum în Italia, Spania
sau Elveţia. Lumea descoperă nu pe acei români flamboaianţi de care vorbeaţi,
ci altfel de români.
Nu, nu sînt de acord. Cei mai mulţi români din Spania,
Italia şi Elveţia sînt oameni foarte cumsecade, care lucrează bine, care se
înţeleg bine cu toţi cei născuţi acolo. Sigur, Elveţia de astăzi nu este cea de
acum 20-25 de ani. Cînd am ajuns eu în Elveţia, în 1989, proaspăt măritată cu
un profesor universitar de filozofie, dacă spuneai că eşti român, imediat
auzeai în faţa ta: „a, Dinu Lipatti, a, Clara Haskil“. Acum 20 de ani, dacă
aflau că eşti româncă, lumea îţi săruta mina, ştiind că aşa este obiceiul în
România. Şi, mai mult, cînd eu am ajuns în Elveţia, acum 20 de ani, eram de
departe printre cei foarte buni vorbitori de limbă franceză. Vorbeam franceza
foarte bine, învăţasem această limbă în Liceul de Arte Plastice de la
Bucureşti, unde am avut o excelentă profesoară, pe doamna Mariana
Rădulescu.Dacă aş veni astăzi, mi-ar fi
şi mai uşor să mă impun ca vorbitoare de franceză. În general, astăzi, prea
puţini elveţieni mai ştiu cîte ceva despre Dinu Lipatti, despre Clara Haskil,
care fac parte totuşi şi din istoria Elveţiei. Deci, românii nu mai sînt
priviţi cu venerare, dar, cu toate acestea, eu n-am auzit, pînă acum ceva timp,
că românii ar face probleme elveţienilor. Un om, un român, care se pliază, care
se comportă ca ei n-are nici o problemă să fie acceptat.
Miei albi cu o inimă deasupra lor
Atunci e o nebunie, e o exagerare? Maximilian Reimann, şeful
delegaţiei Elveţiei la Consiliul Europei, spunea recent într-o intervenţie în
public că „nu are nimic cu românii, dar se teme de romi. 20% din populaţia romă
din Elveţia reprezintă o problemă. Avem statistici la poliţie care spun că
mulţi romi comit acte criminale în Elveţia“.
Dacă există acele statistici ale Poliţiei nu doar în
Elveţia, ci şi în alte ţări europene, atunci Uniunea Europeană ar trebui să
discute această problemă în mod deschis, în mod cinstit. Ce se întîmplă cu
ţiganii? Dacă vii şi spui, „gata, nu mai aveţi ce căuta în Elveţia“, nu rezolvi
nimic. Nu e vina României că există o problemă cu ţiganii care umblă prin
Europa. Nu vor fi în Elveţia, vor fi în altă parte a Europei. Ţiganii sînt un
popor care a fost hăituit, alungat, persecutat, gonit. Situaţia ţiganilor este
problema tuturor europenilor. Nu poţi să ştii dacă un ţigan nu are nici o şansă
sau nu i se dă nici o şansă. Uniunea Europeană trebuie să discute deschis şi
responsabil problema ţiganilor şi să caute soluţii. Dacă etichetezi, dacă pui
în seama ţiganilor sau a românilor sau a bulgarilor toate relele din Elveţia,
dacă amplifici pericolul şi induci teamă, nu rezolvi nimic. Eu cred că
elveţienii au votat pentru libertatea de circulaţie şi pentru dreptul la muncă
acordat românilor şi bulgarilor, pentru că şi-au dat seama că problemele nu se
rezolvă izolîndu-te. Elveţia vrea să fie în relaţie cu Uniunea Europeană şi
vrea să se discute aceste probleme. În plus, dacă referendumul ducea la NON,
toate celelalte înţelegeri ale Elveţiei cu Uniunea Europeană erau anulate. Or,
Elveţia trăieşte datorită exporturilor în Uniunea Europeană, e un schimb
comercial care îi avantajează pe elveţieni. Dar de ce trebuie să exagerăm? Eu
asta n-am înţeles la Uniunea Democratică de Centru. Campania UDC n-a slujit la
nimic, e prea limitată. Ei au mai făcut un afiş, primul din această serie, cu
doi miei albi şi un miel negru, care zburdau pe harta Elveţiei. Miei albi
dădeau picioare mielului negru.
Aşa se tratează astăzi libera circulaţie a
persoanelor? Ştiţi care a fost riposta paşnică a populaţiei elveţiene? Au
început să circule fotografii cu doi miei albi şi cu o inimă deasupra lor. Nu
mai merge cu expulzări, cu interziceri. Eu cred că rezultatul referendumului
din Elveţia a descalificat Uniunea Democratică de Centru, care a lucrat în
principal prin zgîndărirea sentimentelor xenofobe, slujindu-se de o forţă
financiară uriaşă: au reuşit să-i trimită fiecărui elveţian, acasă, în cutia
poştală, pliante care îndemnau să se voteze cu NON. Dar uite că n-a prins. S-au
făcut de rîs în acest referendum. Aceste plecări şi veniri ale oamenilor în
ţări europene sînt un lucru firesc. Şi nu pleacă numai iubitori de Dinu
Lipatti. În America, cînd au plecat irlandezii, băştinaşii n-au avut o problemă
cu ei? N-au fost irlandezii „ţiganii Americii“? Irlandezii sînt un popor
extraordinar şi au însemnat foarte mult pentru Statele Unite. Or, la început,
erau priviţi ca nişte delincvenţi, în secolul al XIX-lea. S-au adaptat perfect
şi s-a schimbat şi percepţia asupra lor.
Cum ar caracteriza o româncă stabilită în Elveţia de 20 de
ani, Anca Seel-Constantin, rezultatul referendumului?
Românii cumsecade au obţinut o victorie în referendumul din
Elveţia. Cum ar putea fi altceva decît o recunoaştere a României?
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters