OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Florin IEPAN:
„Sintem in tara unde oficialitatile recunosc o singura calitate noii generatii de cineasti: ca ne captuseste cu premii la festivaluri“.
Florin Iepan, esti un cineast roman cu totul atipic. Te-ai retras la Timisoara, lucrind acolo ca autor si producator, pari sa ai un fel de deontologie antifestivaluri – asta la noi, unde oficialitatile conced o singura calitate noii generatii din care faci parte: captuseste patria cu multe si mari premii la festivaluri!

Da, cred ca e real, e cert ce spui. Am aproape 40 de ani, am terminat facultatea din ’95 si – ghilimele – „este o problema cu mine“.
Si cu toti ceilalti documentaristi! Unde sint premiile lui Florin Iepan sau ale altor documentaristi, echivalente cu cele ale unor Mungiu, Cristi Puiu, Radu Muntean, Porumboiu? Nu mai e, oare, documentarul genul princeps al geniului filmic?
in ce ma priveste, nu ma percep ca pe un nedreptatit. Filmele mele au circulat destul de mult in lume, dar – dincolo de adevarul istoric al ontogeniei la care te referi – documentarul are azi o conditie diferita de cea a filmului de fictiune. Nu are aceeasi expunere, nici la festivaluri, nici in general. Exista exceptii, cu un Michael Moore care s-a impus ocazional si la festivaluri. Am fost si eu selectat in competitie, la cel mai mare festival de gen, de la Amsterdam, cu Decreteii. Dar adevarata compensatie vine din faptul ca foarte multe documentare, indiferent de gen, sint difuzate pe posturile TV.
Ai refuzat, totusi, sa intri in concurs la cel mai mare festival de gen din aceasta parte a Europei.

N-am refuzat. Am preferat sa fac premiera oficiala cu Vampirul decazut, aici, la Sibiu. Si e realmente important ca avem un asemenea festival. Dar n-am socotit ca-i obligatoriu ori cel mai intelept lucru sa intru in competitie.
Adica – rara avis! – ai lasat loc liber pentru nou-veniti, pentru altii, „de la Bucuresti“. Care sint aceia, care-i situatia documentarului „de la Bucuresti“?
Eu cunosc foarte putin soarta documentarului „de la Bucuresti“, dar recent i-am luat pulsul, pentru ca am fost membru in comisia de selectare a proiectelor de la CNC si mi-am facut o imagine despre ce se-ntimpla in zona. E o dubla confuzie, in momentul de fata, de politica promotionala, dar si din partea autorilor. Multi propun niste proiecte hiperfictionalizate. Am citit o multime de proiecte de docu-drama, daca nu pur si simplu scenarii de fictiune. in timp ce cineastii din Noul Val de fictiune sint caracterizati de multe ori de catre critica prin maniera documentaristica a filmelor lor, paradoxal, in zona de specialitate lipsesc proiectele de documentare observationale, lipsesc documentarele investigative, pe teme sociale actuale, lipsesc in totalitate documentarele cu subiecte din mediul urban.

Dar Florin Iepan insusi nu e foarte activ in specia princeps. Mi-a placut foarte mult Vampirul decazut (nu numai ingerii ajung in situatia asta!), in crescendo pe parcurs si cu un final de mare cinema, intru valorificarea materialului de arhiva si a marturiilor vii despre actorul consacrator al lui Dracula, Bela Lugosi... de la Lugoj. Dar pe cind o intoarcere a lui Florin Iepan la documentarul de observatie, de investigatie in realul prezent?
Chiar foarte curind. Pregatesc un proiect care a fost respins la CNC, dar n-am renuntat la el. Un film despre responsabilitatile actuale si despre sistemul de valori al societatii romane de azi, legate de un episod destul de putin cunoscut din al doilea razboi mondial – masacrul de la Odesa intreprins de armata romana impotriva populatiei civile, la ordinul lui Ion Antonescu. Personaj care este si azi foarte prizat de catre o anumita majoritate a romanilor. Va fi un documentar pur observational, filmat in Ucraina, dar mai ales in Romania, unde exista un film, intitulat Oglinda si realizat de Sergiu Nicolaescu, film care face apologia numitului personaj. Film despre care putini critici, printre care cel de fata, au semnalat ca aduce un deserviciu adevarului istoric. Este o tragedie pentru aceasta natie: istoria Romaniei se reduce de multe ori, pentru omul de pe strada, la nivelul unor filme de Sergiu Nicolaescu!

Alexandru SOLOMON:
„Pentru ministrul Culturii, cinematografia e o gaura cu vipere, cu care e bine
sa te afisezi cind iau un Palme d’Or“.
Draga Alexandru Solomon, la colocviul sau masa rotunda/patrata pe care ai condus-o ieri, in cadrul editiei a IX-a ASTRA FilmFest – inca un motiv pentru a-l lauda pe Dumitru Budrala, fiindca nu se rezuma la proiectii –, am zis la un moment dat ca documentarele romanesti nu au definitia de gen si nici n-au dobindit recunoasterile de care se bucura filmele de fictiune realizate de autori din aceeasi generatie. Mi s-a replicat fie ca nu-i adevarat, fie ca „nu asta-i problema“.
Au existat momente de coagulare si pentru documentar, chiar aici, la ASTRA, cind s-au proiectat cu ani in urma filmul lui Iepan, Decreteii, cel al lui Dumitru Budrala, Blestemul ariciului, filmul meu, Marele jaf comunist, si cel al Ilenei Stanculescu, Podul peste Tisa. Iar faptul ca un festival cum e cel de la Amsterdam a decis atunci sa le includa in selectie e si el semnificativ.
Sa-ti citez ce zice in ziarul de azi al festivalului, coordonat de colegul Mihai Fulger, doamna Renate Roginas, membru al juriului, care asigura Proiectul Phare pentru Audiovizualul din Romania si care a fost placut impresionata de calitatea filmelor straine din competitie, dar care precizeaza: „Din pacate, la sectiunea «Romania» lucrurile au stat altfel [...] A fost cam greu pentru mine sa savurez aceasta sectiune“.

E limpede ca sint relativ putini oameni care fac documentar in Romania, ca n-a existat o piata de desfacere pentru documentar. Documentarul romanesc isi revine mai greu dupa ’89, dupa experientele tip „Sahia“, de obicei propagandistice.
Studioul etatist Sahia-Film, care se autostigmatizeaza prin pastrarea titulaturii din anii ’50, straluceste si prin totala absenta din ecuatia de care luam act aici. Dar nu-i oare adevarat ca un alt antimodel e cel al „documentarului televizoric“? La colocviul pe care l-ai condus, s-a discutat mult despre TVR ca institutie publica, aceasta vrind sa se eschiveze financiar de la obligatiile legale ce-i revin fata de cinematografia romana, dar nu s-a discutat si despre antimodelul filmic respectiv, cu acele „capete vorbitoare“ montate unele dupa altele.

Dar nu exista un model ori antimodel „televizoric“ unic. Ce-ar fi documentarul european fara canalul Arte, care nu are nici o legatura cu National Geographic, de exemplu? in plus, nu-i ignora pe documentaristii care lucreaza in ultimul timp in sensul observational de care vorbesti, mai direct, inclusiv in afara cadrului TVR sau CNC. E adevarat ca peisajul documentarului romanesc din urma cu 10-12 ani era un desert, o Siberie filmica, dar la aceasta editie ASTRA FilmFest am vazut si Vampirul decazut al lui Iepan, si coproductia romano-franceza Low cost de Nora Agapi si Stéphane Luçon, si Bar de zi si alte povestiri de Corina Radu, si ce face Laurentiu Calciu, cum am vazut in anii trecuti documentarele lui Thomas Ciulei.
Mea culpa! Uitasem de fertilul „realism atroce“, laudat acum vreo doi ani in documentarul Asta e!. insa dupa episodul concursului de proiecte din 2006, Thomas Ciulei isi tine cuvintul dat si isi mentine solidarizarea cu Cristi Puiu, de a nu mai concura la cofinantarile CNC, cit timp acesta nu-i reformat.

Pe de alta parte, la concursul CNC din anul asta a fost un numar dublu de proiecte documentare fata de anul trecut. Dublu!
Dar cum e cu noile aventuri, de ultima ora, in constituirea comisiilor de selectie?
Ultima experienta e proasta. inca de la concursul din 2006 s-a constituit ad hoc si cumva pe linga lege formula prin care trimisii asociatiilor de cineasti voteaza in secret viitorii membri ai comisiei. Acum, pentru noul concurs, promis sa inceapa in noiembrie 2007, ACRO si Documentor si societatea NexT si APFR – reprezentind in genere pe tinerii cineasti, dar nu numai – au/am hotarit sa se/sa ne retragem din combinatie, zicind ca acest procedeu de votare e unul fals, complet irelevant, iar acea combinatie e nereprezentativa. Am depistat, la o prima cercetare cu mijloace modeste, ca vreo cinci instante votante nu au nici o activitate reala, in timp ce organizatorii au descalificat, ca neinregistrat la Tribunal, Grupul independentilor.

Drept pentru care profesionistii propusi de noi, Andrei Ujica si Mihai Fulger, au obtinut zero voturi. Bizar e si ca, in timp ce noi, de la asociatia de profil Documentor, n-avem decit dreptul de a propune un candidat in comisia pentru documentar si animatie, asociatiile de distribuitori, de exploatanti de sali, de vinzatori de sucuri in holurile cinematografelor, au tot dreptul de a propune membri in comisia pentru filmele documentare. Bref: noua ne-ar trebui un ministru care sa iubeasca cinema-ul, sa se priceapa, sa vada care sint valorile in domeniul asta, sa-si asume raspunderea, „sa-i pese“. Din pacate-i evident ca ministrului Culturii nu-i pasa de acest domeniu – dar deloc! Pentru el cinematografia e o gaura cu vipere, cu care e bine sa te afisezi cind iau un Palme d’Or, dar altfel e ultima roata la caruta ministerului.

Horea MURGU:
„Studentii de la UNATC invata sa faca filme de fictiune si se raporteza
la documentar ca la un gen minor, perfect dispensabil“.
Draga Horea Murgu – ca membru in juriu, ca semnatar pe genericul a zeci de filme eminente, nu doar in calitate de sound designer, ci si in aceea de consilier artistic, profesor s.a.m.d. – esti cel mai bine plasat sa fii un arbitru impartial in „razboiul cel dintre noi“, iscat la ASTRA FilmFest 9. Pe scurt, bilantul momentan ar fi urmatorul, in ce ne priveste: filmul lui Florin Iepan, Vampirul decazut, a fost proiectat in afara concursului, Razboi pe calea undelor de Alexandru Solomon nu figureaza deloc in palmares (si aud ca n-ar fi obtinut nici un vot in cele doua jurii reunite) – ambele productii fiind, dupa parerea mea, performante in felul lor, adica in speciile in care si-au investit energiile –, iar filmul situat prin regulamentul pro domo in fruntea sectiunii rezervate din oficiu Romaniei, Bar de zi si alte povestiri de Corina Radu, e rezultatul binemeritat al unei ucenicii postuniversitare improvizate – in sensul bun al cuvintului – la Atelierul estival Aristoteles de anul trecut, la Cisnadie, din initiativa privata si mai mult externa a inimoasei antreprenoare expatriate Cristina Hoffman si a actorului Dan Nutu, reprofilat in consecinta. Sau „nu asta-i problema“?

Voi fi si eu scurt. Razboi pe calea undelor n-a obtinut nici un premiu fiindca a fost inscris la o categorie gresita, „Europa“. Daca ar fi fost inscris la sectiunea „Romania“, probabil ar fi cistigat un premiu, fiindca acest eseu al lui Alexandru Solomon asupra a ce a insemnat Radio Europa Libera merita un premiu. Iar in ce priveste „problema“ – de subtext, ea consta in faptul ca noi nu stim sa facem documentare care sa intereseze pe toata lumea, desi apar unele productii foarte bune, in special in spatiul Canalului 2 al TVR, filme care, daca ar fi fost facute nu doar cu gindul „documentar de televiziune“ si daca ar fi fost aduse aici, ar fi putut intra in discutie.
Nu exista niste ironii „de subtext“ in ce spui?
Nu.

De ce nu (prea) citim titluri de documentare romanesti in palmaresurile de la Clermont-Ferrand, de la Locarno (unde ne laudam provincial ca am fost admisi in concurs anul asta) si nici de la Sibiu?
Din cel putin trei motive. in Romania, de cind a disparut practic Studioul Sahia, care trebuie pus la locul sau in istorie, noi nu avem o scoala de documentar noua, nici in sens didactic. Studentii de la UNATC sint invatati sa faca filme de fictiune si se raporteaza la documentar ca la un gen minor perfect dispensabil. Al doilea motiv e ca noi sintem obsedati de „imaginea noastra“, de „imaginea Romaniei“, si vrem sa „demonstram“ ceva si atunci facem documentare proaste, false, teziste. Documentarul adevarat nu „demonstreaza“, ci – dupa opozitia stiuta a lui Ion Cantacuzino – se manifesta expresiv si, adaug eu azi, provocator. Al treilea motiv e un corolar: lipsa de miscare in teritoriu. Documentarul presupune aderenta la un mediu, la o tipologie si o problematica specifica, de regula incomode, toate. Problema e de ordin cultural si moral. Documentaristul iubeste subiectele lui, se cufunda in ele, ca intr-un laborator, nu ca pe o scena, nu ca de la amvon. Ca sa fii documentarist, trebuie sa fii umil fata de realitate.