OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Este limpede pentru orice trăitor din România (nu am spus „român“, renunţînd la terminologia curentă a prim-ministrului, tocmai ca să lărgim şi să multiplicăm aria celor care respiră şi expiră între graniţele republicii, cu încă cel puţin două milioane de cetăţeni) că evenimentele ce se succed cu repeziciune pe scena politică sînt legate direct de alegerile prezidenţiale. Aproape că nu mai contează – sau contează prea puţin – situaţia economică şi financiară, socială sau administrativă, dacă miza principală a altercaţiilor politice este scaunul de la Cotroceni. Criza mondială, despre care se tot trăncăneşte cu asupra de măsură, cu reverberaţiile ei directe în România, are prea puţine şanse să fie bine gestionată. Dacă toate forţele şi energiile autohtone sînt concentrate pentru bătălia Cotrocenilor. Ce Austerlitz, Trafalgar, Stalingrad sau El Alamein!? Totul se joacă pe o altă carte. Aut Băsescu preşedinte, aut nihil. Corul bocitoarelor de serviciu ale naţiunii îşi face din plin datoria să avertizeze gloata română de pericolele ce-o pasc dacă Traian Băsescu nu mai iese, Doamne fereşte, preşedinte. Cu toate că ştim bine că aproape nu mai contează cine e preşedinte în România. Clasa politică îşi vede de gîlcevile ei, „prostimea“ e cu gîndul la noua recoltă de tulburel şi la cele zece zile oferite de ministrul de Finanţe pentru o nouă rundă de chefuială, sub genericul „Frumoasă-i viaţa pe la noi!“.

Scandalurile se ţin lanţ, parcă pentru a distrage atenţia de la această miză legată de realegerea actualului şef al Statului pentru încă un mandat. Prestaţia de Doamna Chiajna a doamnei Udrea în faţa Comisiei parlamentare de anchetă a fost semnificativă. Dispreţul afişat şi aroganţa cu care a tratat, cum-necum, o comisie a Parlamentului României au fost suficiente pentru a ne convinge că nu mai funcţionează nici o regulă. Şi că orice este permis. A urmat imediat scandalul legat de implicarea fratelui preşedintelui într-o afacere cu armament. Subiectul este de ultimă oră, chiar dacă ziua deschiderii Festivalului Internaţional „George Enescu“ se apropie, iar concertul Madonnei incită tot potenţialul viril al României. Voiam să accentuăm trei „aspecte“ – ca să utilizăm acest limbaj ambiguu, dulce şi tandru, folosit de oficialii noştri – legate de ultimele două scandaluri. Primul ar ţine de înregistrarea ilegală a unor convorbiri private între membrii Comisiei parlamentare, chiar în incinta Palatului Parlamentului, şi nu în vreo bodegă de lux, cum le place politicienilor noştri să trateze chestiunile naţiunii. Între un borş de peşte şi o iahnie de fasole, între un ostropel cu mango şi kiwi şi-un grătărel de somon, se fac şi desfac destinele a milioane de oameni. De data asta, incidentul a fost consemnat „pe sec“, doar cu apă minerală şi sucuri, aşa că în înregistrarea de la Comisia parlamentară de anchetă, dedicată activităţii Ministerului Turismului, nu s-au făcut auzite clinchete de pahare şi sunete scoase de cuţite şi de furculiţe. Garda pretoriană a partidului care ţine în braţe o femeie oarecare – să recunoaştem, cu genul de nuri care le place „românilor“ lui Emil Boc, mai plinuţ şi cu forme (vom reveni) –, a sărit ca arsă să apere pupila preşedintelui, că a fost tratată malonest în timpul unor discuţii, repetăm, private. A ieşit un întreg circ-scandal în jurul celor spuse şi al persoanelor implicate, cînd singura problemă gravă ar fi fost CINE a făcut înregistrarea şi apoi a livrat-o presei.

Comportamentul incalificabil – dar simpatic, în termeni cinematografici, Elena Udrea comportîndu-se admirabil într-un rol care i se cuvenea Stelei Popescu – al ministrului Turismului nu putea avea loc fără o prealabilă susţinere a „organelor“. Este limpede că Serviciile lucrează activ doar pentru preşedinte şi că toate „organele abilitate“ sînt la cheremul preşedintelui. Nu SPP-ul a făcut înregistrările, aşa cum avansa un lider PSD, ci STS-ul, cu sprijinul SRI şi în conivenţă cu personalul administraţiei Palatului Parlamentului. Care, oricum, are pază militară, e obiectiv strategic şi nu e păzit de agenţii de la BGS sau de la „Drumeţul“. Şi uite cum facem un „jump“ şi un „bridge“, cum spun jazmanii, şi ajungem şi la echipajul din jurul fratelui preşedintelui, la simpaticul Mircea Băsescu. O publicaţie serioasă şi fără apetenţă pentru cancanuri a devoalat la sfîrşitul săptămînii trecute implicarea omului de afaceri Mircea Băsescu într-o firmă recent născută, ce ar urma să intermedieze afaceri cu armament. Sume mari puse în joc şi, desigur, comisioane oficiale ce devin de mare interes pentru „pohta ce-o pohtim“, adică sume mari de euro/dolari. Iese la iveală, în nici 24 de ore, că fratele preşedintelui este asociat cu cîţiva vechi granguri – ştabi, ca să folosim terminologia preşedintelui ICR, cuvînt pe care l-am fi uitat, dacă nu ni-l readucea aminte într-un relativ recent interviu, vorbind chiar despre el însuşi, desigur, puţin ironic, dar altminteri foarte satisfăcut că merge cu maşina Statului la serviciu, şi nu ca „mitocanii“, cu mijloacele de transport în comun –, cum spuneam, cu vechi stagii în industria de apărare şi armament. Nu facem iar pomelnicul celor direct implicaţi. Să atragem atenţia însă asupra mecanismului prin care nişte simple copile de 21 de ani pot deveni, în alţi zece ani, noi Elene Udrea. Fata unui anume Aurel Cazacu – nume greu în industria de armament din România şi negociatorul achiziţionării celor două fregate ale Flotei Militare, director de resort în industria de armament, în cadrul Ministerului Economiei pînă mai ieri, cînd a demisionat la cererea ministrului Adrian Videanu (oare de ce nu a fost demis? Dă „nasol“ la CV? Nu cumva îl vom regăsi în vreo funcţie oficială, te miri unde, căci băieţii-din-sistem nu pot părăsi sistemul?) – era şi ea parte, cu o cotă de 5%, într-o învîrteală de „famiglie“.

După ce a ieşit la iveală ce se punea la cale, preşedintele a făcut din nou pe victima. Toţi cei din jur sînt ticăloşi şi sperjuri şi el trebuie să lupte şi cu propriul frate (de parcă nu am avea un excelent Serviciu de informaţii militare, cel mai bun, după opinia noastră, dintre Serviciile româneşti, care putea strica joaca aranjată de un grup de indivizi puşi pe căpătuială încă din fază incipientă), dar şi cu nevolniciile celor din jur. Sigur că la solicitarea-rugăminte a şefului Statului, fratele Mircea a ieşit aparent din combinaţie, iar la solicitarea ministrului Videanu (care a trimis corpul de control să controleze... ce?), directorul din ME şi-a dat demisia. Generalul (în retragere) Decebal Ilina, un cunoscător al dedesubturilor problemelor legate de înzestrarea Armatei române, dar şi al chestiunilor legate de producţia de armament – ştiind bine că România avea o bună industrie în acest domeniu, despre a cărei situaţie nu ştim azi nimic exact, ci doar cînd mai răsuflă ceva legat de uzinele de la Ghimbav, Plopeni, Mîrşa, Sadu sau Mizil etc. –, deplîngea demisia dlui Aurel Cazacu, după o, cităm, „prodigioasă carieră“. La urma urmelor, cine este şi ce a făcut pentru România lui Băsescu şi pentru românii lui Boc al treilea aspect? Ca să încheiem: am tot pomenit de această formulă retorică a liderului PDL, pentru că el nu scapă ocazia să amintească de „românii noştri“ şi cînd este, şi cînd nu este cazul, ca acuma, cînd ne livra bucuria că grupul de negustori cu armament nu a apucat să facă nici o afacere şi că nu a fost atins nici un „leuţ“ (Emil Boc) din banii „românilor“.|

Săracii de noi, românii! Afacerea continuă, cu românii lui Boc şi „cazacii“ dlui Băsescu.