În vagonul de lux, cu aer
condiţionat şi curăţenie lună, călătoresc pasageri mulţumiţi,
îmbrăcaţi în haine de vară, după toate regulile
eleganţei europene. Unii ascultă muzică la căştile delicate
prinse de urechi cu fire invizibile, alţii şi-au introdus în
prizele din vagon laptopurile la care lucrează, folosind preţiosul
timp liber pe care îl au la dispoziţie, iar alţii îşi
încarcă pe cheltuiala căilor ferate telefoanele mobile, pe
care le folosesc din minut în minut. La toaletă, şerveţele
parfumate de hîrtie şi un sistem rafinat de tragere a apei,
întîlnit în Polonia doar în locuinţele
elegante. În întregul tren, fumatul este strict interzis.
Nu este rapidul Geneva-Zürich sau München-Berlin, ci
intercity-ul cu care călătorii ajung, la începutul verii
2008, de la Bucureşti la Iaşi, un oraş aflat la periferia estică
a României, acolo unde se termină lumea, în apropierea
graniţei cu fosta republică sovietică, Moldova.
Există însă o problemă. Acest
tren rapid, foarte modern (asemănător cu multe altele, care duc
astăzi călătorii din Capitală către oraşele din provincie),
parcurge 460 de km în peste şapte ore, adăugînd la
timpul de călătorie prevăzut o jumătate de oră întîrziere
şi obţinînd în final o viteză medie nu cu mult mai
mare decît cea pe care o atingeau trenurile personale poloneze
în anii ’60. Motivul îl constituie starea jalnică a
şinelor, în care nu s-a investit la fel de mult ca în
vagoane.
„Acesta este un simbol excelent al
României de azi“, izbucneşte în rîs senatorul
Ionuţ Popescu, fost ministru al Finanţelor, astăzi principalul
autor al programului economic al partidului democrat-liberal, aflat
în opoziţie şi apropiat de preşedinte, care este în
conflict cu premierul.
Prea mulţi bani care trebuie cheltuiţi
După părerea lui Popescu, în
ciuda progresului foarte mare de civilizaţie, veniturile gigantice
ale bugetului statului (provenite în ultimii ani din creşterea
economică care oscilează între 6-8%) sînt folosite în
mod superficial. Din cauza ineficienţei administraţiei, nu s-a
reuşit, de exemplu, cheltuirea tuturor fondurilor prevăzute pentru
reforma şi dezvoltarea sistemului educaţional, nemaivorbind despre
amintita infrastructură de transport (căi ferate şi drumuri) sau
despre sistemul de sănătate. Senatorul Popescu se aşteaptă ca,
după alegerile din toamnă, viitorul guvern al partidului din care
face parte să se concentreze asupra privatizării instituţiilor de
sănătate şi a sistemului de producţie şi distribuţie a
energiei, precum şi asupra stăpînirii haosului din domeniul
proprietăţii, care îngreunează investiţiile serioase,
printre care folosirea fondurilor europene. La fel în ceea ce
priveşte marile investiţii din domeniul transportului.
„Trebuie să ne grăbim, întrucît
creşterea economică extraordinară nu va dura o veşnicie. Astăzi,
banii de la buget sînt cheltuiţi, în primul rînd,
în modurile cele mai uşoare (mai degrabă pe vagoanele
moderne, care pot fi cumpărate fără nici o problemă, decît
pe şinele care ar trebui reconstruite), printre altele pentru
creşterea spectaculoasă a salariilor din sectorul bugetar“, este
de părere Popescu. Tocmai pentru că nu a fost de acord cu această
politică a demisionat din guvern.
Evaluările sale critice sînt
însă puţin exagerate. Mărirea salariilor de două sau de
cîteva ori, din domeniul administraţiei şi al sistemului de
educaţie (mai ales în sistemul universitar, unde profesorii
ating astăzi, în anumite domenii, venituri care depăşesc
1.500 de euro), precum şi cele, mai puţin spectaculoase, din
sistemul de sănătate sînt impresionante.
„A fost un lucru obligatoriu, pentru
a întrerupe exodul din România al oamenilor educaţi,
cauzat de salariile de mizerie“, este de părere doamna Zoe Petre,
profesor al Universităţii din Bucureşti şi, în anii
1996-2000, principalul consilier politic al lui Emil Con-stantinescu,
care a început în România reforme democratice şi
de piaţă de mare amploare. După părerea doamnei Petre s-au făcut
investiţii în educaţie şi în alte feluri, prin
zugrăvirea şi echiparea şcolilor. Se transformă şi spitalele,
zugrăvite şi dotate cu echipamente moderne. Eficacitatea absorbţiei
fondurilor europene destinate dezvoltării satelor a crescut în
timpul mandatului actualului ministru al Agriculturii, care l-a
înlocuit pe predecesorul său, demis anul trecut în urma
unui scandal de corupţie. Nu demult, s-a început construirea
primelor două tronsoane ale autostrăzii strategice care traversează
de la graniţa cu Ungaria pînă la oraşul Braşov, din
Transilvania, iar şoseaua Bucureşti-Braşov este modernizată în
mod sistematic de cîţiva ani.
Autobuze cu aer condiţionat
Ca urmare a descentralizării care
avansează, majoritatea banilor publici se află la dispoziţia
administraţiilor locale, iar acestea îi folosesc cu un
rezultat mai bun sau mai slab, în funcţie de talentul şi
seriozitatea politicienilor locali, precum şi, lucrul poate cel mai
important, în funcţie de mulţimea mijloacelor pe care le au
la îndemînă. În Bucureşti, mijloacele sînt
numeroase şi efectele acestei stări de fapt se văd.
Prin tunelurile de metrou călătoresc
numai vagoane moderne din import, deşi ritmul lor de deplasare este
limitat din nou din cauza şinelor. Prin ferestrele autobuzelor marca
Mercedes, cu aer condiţionat (în care pasagerii urmăresc pe
un ecran datele referitoare la traseu, printre care distanţa exactă
pînă la cea mai apropiată staţie), se pot observa străzi
modernizate în ultimele luni, înainte de summitul NATO de
la Bucureşti şi de alegerile locale. La fel, spaţiile verzi cu
flori şi scuarurile din jurul construcţiilor construite în
ritm expres, care reprezintă sedii impunătoare de firme româneşti
sau străine, precum şi parcurile şi locurile de joacă pentru
copii, colorate, acolo unde, pînă nu demult, îţi izbeau
privirea gunoaie respingătoare.
Şi cu toate acestea, candidatul
partidului democrat-liberal, pînă nu de mult la putere în
Capitală, aflat în opoziţie faţă de guvernul român şi
apropiat de preşedintele ţării Traian Băsescu, a pierdut cel
de-al doilea tur al alegerilor pentru primăria Capitalei, de la
finele lunii iunie. Pentru prima oară de cîţiva ani buni, la
primăria locală, pînă acum bastion al dreptei, va veni un
adevărat postcomunist. Doctorul Sorin Oprescu, un director isteţ al
cîtorva spitale din Capitală, de profesie chirurg, care din
cauza lipsei de timp operează rar, a cîştigat în
calitate de candidat independent, datorită retoricii populiste,
atacînd întreaga clasă politică. Propriul lui partid
social-democrat (PSD), dominat de tinerii reformatori ai
postcomunismului românesc, i-a refuzat sprijinul. Este destul
de cunoscut faptul că este susţinut de „betonul“ partidului, în
frunte cu fostul preşedinte Ion Iliescu.
Ce s-a întîmplat? Nimic
neobişnuit, sînt de părere aproape toţi interlocutorii mei
bucureşteni. Adrian Videanu, predecesorul lui Oprescu, din partidul
proprezidenţial PD-L a desfăşurat lucrări de modernizare a
oraşului într-un mod deosebit de obositor pentru locuitorii
lui şi este, nu fără motiv, suspectat de corupţie. Următorul
candidat al partidului, Vasile Blaga, a fost complet lipsit de
carismă şi, în mod evident, nu a dorit să preia funcţia de
primar. În schimb, Ludovic Orban de la Partidul Naţional
Liberal, aflat la putere în România, a fost pur şi
simplu şters, reuşind să obţină în primul tur aproape 14%
din voturi.
Căpitanul joacă pentru putere
Asta nu este însă totul. „Am
votat în turul al doilea cu Oprescu, şi asta nu pentru că
l-aş plăcea, îmi mărturisea un comentator politic din
Bucureşti, ci pentru a stopa dominarea partidului prezidenţial,
care se prefigurează înaintea alegerilor parlamentare din
toamnă, pentru că acest lucru nu ar fi sănătos, mai ales că ei
au stat la baza unei structuri de corupţie la primărie“.
Programul Partidului Democrat-Liberal,
început de formaţiunea reformatoare a postcomuniştilor, care
în ultimii ani s-a declarat a fi social-democraţie, apoi
creştin-democraţie, precum şi de politicienii care au părăsit
partidul de dreapta, naţional-liberal, al premierului Călin Popescu
Tăriceanu, se rezumă la acordarea unui sprijin necondiţionat
preşedintelui Traian Băsescu. Iar acesta a declarat un război
brutal şi arogant întregii clase politice. Ba sub sloganul
anticomunismului şi a lustraţiei purificatoare (deşi el este cu
siguranţă de provenienţă postcomunist), ba în numele
cruciadei împotriva corupţiei (deşi legăturile lui, nu
dintre cele mai curate, cu lumea afacerilor sînt mult prea des
documentate de presă, ca de altfel bizarele legături de afaceri ale
premierului Tăriceanu). Însă personalitatea carismatică şi
enormul simţ al umorului marinăresc care îl definesc pe acest
fost căpitan al flotei române, o bună înţelegere a
aşteptărilor diferitelor grupuri ale electoratului, amintirea
eficacităţii sale de odinioară, de pe timpul cînd era
ministru al Transporturilor şi primar al Capitalei, precum şi
critica, adesea la obiect, a activităţii guvernului, fac ca Băsescu
să fie în România de cîţiva ani pe culmile
popularităţii. Atît printre cei frustraţi, supăraţi pe
toată lumea din cauza sărăciei în care trăiesc, cît
şi printre cei care au succes şi pe care îi calcă pe nervi
birocraţia şi ineficacitatea administraţiei, cît şi, în
fine, în rîndul unei mari părţi a elitei intelectuale,
care îi este recunoscătoare pentru gesturile spectaculoase ale
condamnării trecutului comunist. Din ce în ce mai mulţi sînt
însă cei care observă că este de fapt vorba despre un joc
foarte abil pentru cîştigarea puterii totale.
Însă, acest joc pentru putere nu
mai este astăzi pe placul preşedintelui, care s-a angajat personal
şi intens, fără nici o oprelişte, în campania pentru
sprijinirea partidului său în alegerile locale – lucru pe
care sociologul Gabriel Andreescu, deosebit de sensibil la atitudini
dubioase în democraţie, unul dintre puţinii opozanţi activi
din timpul dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, îl notează cu
mare amărăciune. Preşedintele a pierdut pentru partidul său
funcţia de primar al Bucureştiului, însă şeful grupării
sale, Emil Boc, a cîştigat din primul tur primăria Clujului,
capitala Transilvaniei, iar în alte multe localităţi
importante, au cîştigat favoriţii şefului statului. Succesul
nu a fost însă la nivelul aşteptărilor sale. Rezultatul
alegerilor locale i-a mulţumit, pe bună dreptate, pe toţi. Toţi
însemnînd, alături de partidul prezidenţial PD-L, atît
Partidul Naţional Liberal, care se află încă la cîrma
guvernului de dreapta minoritar, cît şi postcomuniştii de la
PSD.
Cele trei feţe ale ţării
Aceste trei grupări politice au
obţinut rezultate bune în urma alegerilor locale. Se pare că,
în România, se formează un sistem tripartit. În
primul rînd, partidul proprezidenţial, al cărui scop
principal este puterea, care îşi bazează popularitatea pe
resentimente un pic populiste şi anticomuniste, iar în
domeniul politicii externe priveşte împreună cu preşedintele
Băsescu înspre Washington. În al doilea rînd
liberalii, foarte proeuropeni, nepricepuţi în jocul politic,
cîteodată uşor stîngaci, apreciaţi însă de cei
mulţi cărora le merge bine, precum şi de cei care doresc o
politică echilibrată. În al treilea rînd, încă
puternicii postcomunişti, care caută cu un rezultat mai mult sau
mai puţin bun, identitatea social-democrată europeană. Bunul
Dumnezeu mai ştie ce coaliţie va guverna România după
alegerile parlamentare din toamnă, pentru că toate cele trei
partide nu se prea simpatizează unul pe celălalt.
Cei care sînt mulţumiţi sînt
mai mulţi. Fostul vicepremier Bela Marko, preşedintele Uniunii
Democrate a Maghiarilor din România (UDMR), prevede, cu un
zîmbet calm, că partidul lui va intra la toamnă în
Parlament ca a patra formaţiune, cu un procent modest, tipic pentru
el. În ceea ce priveşte posibilele coaliţii guvernamentale,
este însă foarte reţinut. Un lucru este însă sigur, şi
anume că maghiarii (printre alţii, prin persoana interlocutorului
meu) coguvernează România neîntrerupt de doisprezece
ani, indiferent de culoarea politică a guvernelor care s-au
succedat, contrazicînd teza conform căreia această minoritate
etnică este marginalizată.
Însă, atît de mulţi
politicieni mulţumiţi nu cred că vor mai fi în România.
Partidul România Mare, care a umplut lumea de groază acum
cîţiva ani cu naţionalismul şi populismul său extrem, cade
atît de mult în sondaje încît intrarea lui în
următorul Parlament este greu de închipuit. Chiar şi varianta
sa mai blîndă, partidul ortodox conservator şi populist Noua
Generaţie are mici şanse de a trece peste pragul de 5 %.
Lupta pentru un trai mai bun
Doza de populism, mult mai civilizat şi
mai tonic în varianta preşedintelui Băsescu, pare că este de
ajuns. De altfel, o mare parte a electoratului, cîndva
frustrat, al populiştilor extremişti a emigrat, în mod legal
şi ilegal, la muncă în Spania, Italia şi alte ţări ale
Uniunii Europene. Trăieşte din ce în ce mai bine, reuşeşte
să fie din ce în ce mai eficace în cîştigarea
banilor, cunoaşte lumea şi „nu are urechi de ascultat“ tîmpenii
populiste şi naţionaliste. În satele sărace din nordul şi
estul ţării răsar case arătoase, cîteodată mult prea
arătoase, construite din banii trimişi familiilor de către
emigranţi. Însă, chiar şi în ţară este din ce în
ce mai uşor de găsit o ofertă de muncă bună, şomajul atinge,
conform diferitelor surse, procentul de 4-6%. În regiunile din
apropierea graniţei de vest, lucrează un număr din ce în ce
mai mare de sîrbi şi unguri din Ungaria, iar Bela Marko este
de părere că ungurii transilvăneni, care au emigrat în anii
trecuţi, încep să se întoarcă.
Sorin Cace, de profesie sociolog, care
se ocupă de problematica sărăciei şi a dezvoltării sociale, este
de părere că, după rezultatul studiilor, au plecat 3 milioane de
persoane (deşi datele oficiale vorbesc despre două milioane), ceea
ce înseamnă că fiecare al şaptelea cetăţean al României
lucrează în străinătate. În opinia lui, 5-7% din
societate trăieşte foarte bine, următorii 10% au un nivel de trai
bun şi stabil. Pe de altă parte, 10% din populaţie este atinsă în
mod constant de sărăcie extremă, iar alţi 10% sînt cei care
cu greu reuşesc să supravieţuiască. Nivelul de trai al restului
majorităţii de mijloc este greu de descris, pentru că evaluările
făcute, deloc sistematic, nu reuşesc să ţină pasul cu
realitatea, care se schimbă foarte repede.
Se ştie numai că salariul mediu din
România depăşeşte 300 de euro net, iar în oraşele
mari este substanţial mai mare, în Bucureşti de peste două
ori, în situaţia în care preţurile majorităţii
produselor de larg consum sînt în continuare mai mici
decît în Polonia. Nu e nici o îndoială că
preţurile vor creşte în perioada imediat următoare din cauza
scumpirii energiei preconizate la finele anului, însă astăzi
marea majoritate a societăţii româneşti luptă cu entuziasm
pentru existenţă. Este în continuare o luptă, nu fără
şanse, pentru un trai mai bun, şi nu numai pentru menţinerea la
suprafaţă.
Traducere de Anamaria Luft
–––––––––––
Autorul – jurnalist independent din
Varşovia – a fost între anii 1993-1999 ambasador al
Republicii Polone în România.
Articolul de faţă a fost publicat în
săptămînalul polonez Polityka.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters