OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Într-o stagiune în care numele mari sînt frecvente, a fi aplaudat de o sală arhiplină este, în sine, un succes de anvergură. Iar ambianţa de epocă a teatrului (refăcut uimitor după devastatorul incendiu din urmă cu cîţiva ani) creează o aură aparte, cu emoţii pe măsură. După cuvîntul de salut rostit de Monica Joiţa, director interimar al ICR Veneţia, urmat de intervenţia lui Dan Şanta, din partea Radiodifuziunii Române, s-a conferit Ordinul pentru Merit în grad de Mare Ofiţer, acordat de preşedintele României, primarului Massimo Cacciari – reputat filozof care, mulţumind, a subliniat faptul că imaginea României reale este dată de Eliade, Blaga, Cioran sau Ionesco, de artiştii de renume, de nivelul nostru cultural şi spiritual incontestabil – un motiv în plus pentru implicarea sa efectivă în susţinerea manifestărilor ICR. Apoi, muzica a devenit suverană, orchestra teatrului, cu foarte tînărul Andrea Battistoni la pupitru, intonînd, în deschidere, Imnul Europei, pentru a acompania, în continuare, arii din operele Nunta lui Figaro, Don Carlo, Boema, Manon Lescaut, abordate de o soprană apreciată pe scenele lumii – Leontina Văduva –, cîntînd cu sensibilitate şi căldură, trăsături regăsite deopotrivă în piesele de Rossini, Enescu sau Caudella, interpretate în compania pianistului Horia Mihail; cu aceeaşi gestică (prea) coregrafică, dirijorul a rezolvat şi partiturile de Mozart sau Kirculescu, în care pianistul nostru a devenit solist, dar şi cele de Massenet, Saint-Saëns şi Porumbescu, alese de violonistul Alexandru Tomescu; ansamblul, împreună cu Leontina Văduva, a intonat, emoţionant, şi Imnul României, iar ca bis, soprana, alături de soliştii instrumentişti, a propus, în apropierea sărbătorilor, Ave Maria de Massenet.

 

Poate mai rezervat la început, publicul s-a „încălzit“ treptat, iar la final, ovaţiile parcă nu se mai opreau; membrii orchestrei, extrem de pretenţioşi, au adăugat, adesea, propriilor aplauze şi bătăile din picioare, acordate de obicei cu multă parcimonie, încununînd o seară frumoasă, prin care Ziua Naţională a fost onorată la nivelul „României reale“, atît de apreciată de italieni. Elocvente în acest sens sînt şi susţinerea din partea Primăriei Veneţiei, dar şi modul în care, spre exemplu, familia Flavia şi Luca Cordioli Mognetti s-a apropiat de admirabilii membri ICR, dorind ca şi cei sosiţi din România să le fie oaspeţi în splendidul lor Palat Gradenigo, datînd din secolul al XVII-lea, pe care ni l-au prezentat cu firescul unor gazde primitoare; pentru noi, o ambianţă „de muzeu“, pentru ei şi pentru micul Armando, un cămin rafinat. Iar dacă un ilustru filozof sau asemenea oameni de fină calitate sînt, de multă vreme, prieteni devotaţi ai românilor, înseamnă că eforturile ICR de a prezenta adevăratele noastre valori au efectul scontat. La 20 de ani de la evenimentele din 1989, Ziua României a fost marcată astfel, la Veneţia, prin reuşite care certifică prezenţa noastră „în lumea civilizată“, interesul personalităţilor şi al publicului larg pentru arta şi artiştii noştri.

 

Iar dacă muzicienii români au fost, în această perioadă, aplaudaţi în Italia, publicul bucureştean s-a bucurat, la Sala Palatului, de evoluţia celor 13 „stele“ ale baletului european, în cadrul Galei „Stars of the 21th Century“, ediţia a II-a, organizată de Asociaţia Culturală Best Art (preşedinte de onoare, balerina Ileana Iliescu), prin impresarul Bebe Mihu. Jocul sugestiv de lumini pe fundalul scenei, sonorizarea adecvată, prezentarea programului pe ecrane amplasate lateral, scurtele intervenţii ale lui Octavian Ursulescu, un caiet-program interesant (trecînd peste micile inadvertenţe) au asigurat cadrul propice pentru interpreţii nu doar impecabili tehnic, ci şi deosebit de expresivi, conturînd adevărate personaje chiar şi în apariţii de cîteva minute. Spectacolul s-a deschis cu un moment din Flăcările Parisului de Asafiev, în coregrafia lui Vasili Vainonen şi în evoluţia Anastasiei Staşkievici şi a lui Viaceslav Lopatin (de la Balşoi Teatr, Moscova), graţioşi, cu mişcări elegante, cu un anume inefabil regăsit apoi şi în Pas de deux din Silfida (muzica Lovenskjold, viziunea coregrafică, August Bournonville). Schimbînd registrul, dansul modern Not Any More (muzica De Sela, coregrafia Raimondo Rebeck), cu elemente tensionate, de eventuală tristeţe sau de abandon, a fost interpretat de Iana Salenko şi Marian Walter de la Opera din Berlin, artişti la fel de performanţi şi în baletul clasic, captivînd în Pas de deux din Don Quijote de Minkus (coregrafia Marius Petipa) prin temperament ardent şi tehnică superbă.

 

Cu nimic mai prejos, Erina Takahashi şi Dmitri Gruzdyev de la English National Ballet au optat pentru pagini apropiate ca atmosferă, pentru că, şi în Pas de deux din Giselle de Adam (coregrafia Jean Coralli şi Jules Perrot), şi în cel din Manon pe muzică de Massenet (în concepţia lui Kenneth McMillan), poezia, farmecul dragostei se regăsesc din plin. Alina Somova de la St. Petersburg şi David Makhateli de la Baletul londonez au preferat momente coregrafiate de Marius Petipa, încîntînd prin vitalitate şi strălucire expresivă în Corsarul, pe mu-zică de Drigo, prin mişcarea fină, de linie, în Pas de deux din Lacul lebedelor de Ceaikovski. Excepţionali au fost, în creaţii de dans contemporan, fraţii Jiri şi Otto Bubenicek (de la Semperoper Dresda şi Baletul din Hamburg), în special în secvenţa concepută ca o posibilă dedublare, forţa şi plasticitatea mişcării, tensiunea interioară şi imaginile aproape „în oglindă“ entuziasmînd publicul; pentru Canon în D major, Jiri a creat coregrafia, iar Otto a imaginat coloana sonoră (pornind de la muzica de Pachelbel), partener de scenă fiindu-le Jon Vallejo de la Scaena „Carmen Roche“ din Madrid, dar Les Indomptes s-a derulat în viziunea lui Clause Brumachon pe muzică de Mertens. Cuceritor a fost Le Grand pas de deux (coregrafia Christian Spuck, muzica Rossini), aducînd un umor suculent, subliniat şi de „ruperea“ mişcării clasice prin elemente de dans modern, spre deliciul spectatorilor care i-au aplaudat îndelung pe Elisa Carillo Cabrera şi Mikhail Kanişkin (Opera din Berlin), cei doi abordînd apoi Fanfare Lx (de Douglas Lee, pe muzică de Nyman). Iar după cele 12 numere de balet, soliştii s-au regăsit în Defile-ul imaginat de Nadia Veselova Tencer, directorul artistic al producţiei, la finalul unei gale cu adevărat a starurilor.