Romantismul şi „ideea naţională“

Autor: Silvia MARTON | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Republicarea Originilor romantismului românesc... (prima ediţie a apărut la Editura Minerva, în 1972) este un eveniment demn de notat, întrucît lucrarea lui Paul Cornea continuă să fie o referinţă în domeniu. Nu este o carte numai de istorie literară, ci şi de istorie a ideilor, deopotrivă, după cum subliniază autorul (p. 9). Şi aceasta nu numai datorită examinării minuţioase a contextului social şi politic şi a „stării de spirit“ a epocilor în care se manifestă şi sînt produse creaţiile literare, ci şi datorită faptului că, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, literatura nu-şi dobîndise încă statutul de domeniu autonom, iar naşterea romantismului coincide cu însăşi naşterea literaturii române moderne (p. 14).

„Moment de răspîntie“ politică

În funcţie de structura socială a Europei răsăritene şi apusene, Paul Cornea identifică trei „fonduri comune“, ce corespund celor trei tipuri de romantism: romantismul apusean de dinainte de 1830 (anti-luminist, monarhic, religios, egoist, medievalist, deziluzionat, contemplativ etc.), romantismul apusean de după 1830 (umanitarist, socializant, energetic, activ, titanian etc.) şi romantismul răsăritean (pro-luminist, naţional, idealist, folclorizant, carbonar, militant etc.) (p. 10). Analiza originilor romantismului românesc este integrată în această tripartiţie. Cartea întîi acoperă perioada preliminariilor, a primelor creaţii şi mişcări de respingere a culturii şi a regimului fanariot (1780-1821). 1821 este interpretat de Paul Cornea în cheie paşoptistă, ca „moment de răspîntie“ politică: „Anul 1821 poate fi considerat, în mod simbolic, drept linia de clivaj care desparte societatea veche românească, încremenită în ortodoxie, patriarhalitate, moravuri semiorientale, smulsă din timp şi pasivă la apelurile istoriei, de societatea nouă, laică, occidentalizată, dinamică, reaşezată în confluenţa vremii şi deschisă dialogului culturilor“ (p. 143). Este anul care deschide perioada de tranziţie (1821-1830), în care coabitează reformismul şi conservatorismul, perioadă fără de care romantismul nu şi-ar fi găsit terenul propice de manifestare în anii 1830-1840.

Autorul respinge categoric explicaţia originilor romantismului românesc în termeni de „influenţă“ a romantismului occidental, care ar fi fost „imitat“ de gîndirea autohtonă. Preexistenţa unor afinităţi şi a unor sensibilităţi ale „receptorului“ a determinat adaptarea modelelor străine şi „absorbţia“ acestora, în urma unui „proces de fermentaţie şi de deşteptare a latenţelor“ în spaţiul intelectual şi social românesc (pp. 14-20).

Structura forţelor de clasă, statutul internaţional al Principatelor, climatul antiliberal şi conservator patronat de Sfînta Alianţă (pe care P. Cornea le numeşte „condiţii obiective“) nu au permis „gîndirii româneşti“, în anii 1820-1830, „să depăşească hotarele luministe“ ale răspîndirii cunoştinţelor (prin şcoli, tipografii, societăţi savante etc.) şi ale culturalizării (pp. 198-200). Iluminismul românesc nu e revoluţionar, ci legalist şi conservator, iar limitele sale reies din faptul că burghezia, „slabă numericeşte şi de un profil preindustrial, ca atare incapabilă să se impună drept singură conducătoare a luptei politice, se aliază cu mica boierime şi cu unele elemente ale marii boierimi luminate, ale căror revendicări liberale sînt contracarate de interesul menţinerii structurii feudale a proprietăţii“ (p. 200).

Or, după 1821, în Principate, schimbarea de regim politic devine treptat un fapt de conştiinţă (p. 185), iar ideea naţională şi emanciparea naţională sînt rezultatele reexaminării la care se supun cărturarii vremii după efervescenţa spirituală produsă de mişcarea lui T. Vladimirescu şi după ecourile sale literare (pp. 234-266). Romantismul este opera generaţiei născute după 1821 sau „pe marele clivaj al anului 1821“, care nu a suferit amprenta formativă a secolului al XVIII-lea (p. 243) – generaţia paşoptiştilor „revoluţionari“.

Către 1840, Principatele sînt integrate în circuitele intelectuale şi economice europene (consecinţă a Păcii de la Adrianopole), iar regimul regulamentar, ezitînd între autoritate şi liberalizare, este contestat din ce în ce mai mult (în ciuda cenzurii): în această fază de „supraîncălzire a sensibilităţii“, noua cultură înţelege „ineficacitatea predicii luministe, adoptă o strategie a eliberării, în care culturalizarea nu mai e scop în sine, ci instrumentul acţiunii revoluţionare“ (p. 371) şi favorizează „atît metamorfoza revoluţionară a Luminilor, cît şi exacerbarea romantică a lirismului“ (p. 370).

Putem accepta sau nu convingerile iluministe ale autorului, conform cărora orice schimbare de „mentalitate“ este progresistă, iar „conştiinţele se luminează“ în mod inevitabil pe măsură ce înaintează şi se dezvoltă „procesul“ istoric şi se succed „etapele de dezvoltare“, în funcţie de „datele istorice obiective“. Putem fi de acord sau nu cu interpretarea mişcării naţionale incipiente şi a naţionalismului ca „procesşeţ de adîncire a individualizării naţionale“ ce nu pot tolera un concurent (cultura românească şi cea grecească, aflîndu-se în „acelaşi mediu nutritiv“, se ciocnesc inevitabil; „dezvoltarea uneia trebuia, pînă la urmă, să împieteze asupra celeilalte“, p. 59). Putem fi de acord sau nu cu ideea conform căreia naşterea romantismului a fost o necesitate, legată fiind de afirmarea ideii şi a conştiinţei naţionale în anii 1830-1840.

Însă unul dintre numeroasele puncte forte ale analizei lui Paul Cornea este acela de a fi pus în lumină istorismul ce a stat la baza „ideii naţionale“ în Principate (şi care încă patronează anumite demersuri cînd este vorba de înţelegerea fenomenului naţional românesc), în formulările din anii 1830-1840, cînd iluminismul şi romantismul sînt complementare, întrucît se axează pe ideea de „naţiune“ (p. 375). Istoria devine acum istorism, adică „o metodă generală a ştiinţelor, o perspectivă asupra lumii, care consideră că nu există «fenomene», ci doar «procese», şi aşază conceptul de «evoluţie» la temelia unei noi dialectici, singura capabilă să conducă de la interpretarea lumii la schimbarea ei“ (p. 424). Acest istorism traduce „o profundă criză de conştiinţă“ (p. 425) şi este ilustrat cel mai clar de generaţia paşoptistă. Paşoptiştii „revoluţionari“ (generaţia lui C. Bolliac, Ion Ghica, V. Alecsandri. M. Kogălniceanu, N. Bălcescu etc.) sînt adepţii prozelitismului cultural, sînt revoluţionari ca metodă, democraţi ca atitudine şi romantici în gusturi. Faţă de predecesorii lor, subliniază P. Cornea, paşoptiştii „luminişti“ (reprezentaţi mai ales de Gr. Alexandrescu, I. Văcărescu, I. Heliade Rădulescu etc.) au marea superioritate că înţeleg rolul elementului specific în cultură şi că situează problema românească în contextul politic al momentului, ştiind să-şi adapteze mijloacele scopului urmărit şi să recurgă, în funcţie de împrejurări, la diplomaţie, la conspiraţie, la lupta pe baricade (pp. 375-380). Paşoptiştii sînt influenţaţi de istoriografia romantică a Restauraţiei, de şcoala istorică a dreptului şi de mişcarea – de descendenţă herderiană – a promovării elementului specific în cultură (p. 433). Întrucît prezentul nu îi mai satisface1, în numele cauzei naţionale rămîne doar valorizarea trecutului. De aici şi, în pur demers istorist, cercetarea profesională a trecutului pe care ei o demarează în pionierat pentru Principate şi pasiunea lor de a coborî spre origini, cu scopul de a găsi în trecut determinările prezentului sau anticipările viitorului, dar şi sursa unor drepturi; de aici şi preocuparea lor pentru descoperirea folclorului şi a „geniului“ limbii.

După 1840, trebuia demonstrat, cu argumente istorice, dreptul românilor de a forma o naţiune unitară din punct de vedere politic. În termenii lui Paul Cornea: în deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, istoria este „politizată“; din armă a eliberării spirituale, la Şcoala Ardeleană, ea devine o armă spirituală a eliberării, o parte a unei lupte efective (prin propagandă ideologică, diplomaţie, agitaţie revoluţionară) (p. 434). Generaţia paşoptistă face un pas în plus faţă de adepţii iluminismului, chiar la nivel naţional: prin activităţile lor politice, ştiinţifice (mai ales în domeniul istoriei) şi literare, aceşti revoluţionari pun bazele memoriei constituţionale colective româneşti, formulează o întreagă strategie de construcţie a identităţii naţionale, avînd drept scop justificarea şi legitimarea construcţiei politice a statului-naţiune unitar.

Paul Cornea arată că la baza istorismului anilor 1840 stă o concepţie organicistă asupra dezvoltării societăţii. Ca şi pentru modelele epocii (precum Augustin Thierry sau Jules Michelet2), societatea e un tot funcţional, interdependent. Acest istorism propune o viziune a evoluţiei ca flux continuu, în care fiecare etapă e anunţată şi pregătită de etapa anterioară şi o anunţă şi o pregăteşte pe cea care urmează (de aici şi tonalitatea mesianică şi umanismul militant al istoricilor paşoptişti). După cum subliniază autorul, din această convingere decurg două consecinţe majore asupra tipului de scriitură istorică: întrucît în istorie nu există nimic arbitrar sau fortuit, faptele trebuie prezentate într-o înlănţuire guvernată de necesitate; şi pentru că orice formă de existenţă socială e justificată (inclusiv cea a Principatelor vitregite de istorie, la marginea „Europei civilizate“), iar sarcina istoricului nu poate fi aceea de a compara, ci de a reproduce, singura cale viabilă este recursul la naraţiune (numai astfel fiind posibilă dezvăluirea originalităţii fiecărei epoci în parte) – numai desfăşurarea epică a procesului dezvoltării poate revela „ideea“ încarnată într-un popor sau într-o perioadă (p. 435).

În prelungirea istorismului generaţiei paşoptiste şi a istoriografiei romantice, istoriografia românească mainstream nu ezită nici astăzi să prezinte momentele majore ale secolului al XIX-lea exclusiv sub semnul determinismului naţional şi al imperativului hegelian de unificare statală şi naţională, în aşa măsură încît semnificaţia lor este ocultată mult prea des de ceea ce Catherine Durandin numeşte „povestirile patriotice care fac din ascensiunea la independenţă o inevitabilă finalitate istorică, internă destinului românesc“3.

Strategie şi conjunctură

Naţiunea română nu trebuie interpretată nici ca necesitate, nici ca accident. Istoricii români preiau şi îşi asumă mult prea des discursul şi convingerile istoriste al actorilor din secolul al XIX-lea, nereuşind să evite capcanele istorismului. Naţiunea română a fost şi este o construcţie politică, este artificială, este reprezentare şi discurs, este rezultatul unor strategii şi al unor conjuncturi: este mereu necesară, aşadar, separaţia între ceea ce susţin ideologii naţiunii române şi naţionaliştii (şi anume că naţiunea română există ca esenţă, ca materie primordială) şi abordarea cercetătorului dispus să chestioneze.

Dincolo de poziţiile ideologice adoptate, rămîne faptul că unul dintre cele mai importante instrumente în construcţia naţiunii române a fost şi este trecutul. Oamenii politici şi istoricii, deopotrivă, continuă să afirme întîietatea ştiinţei istorice, căreia i se acordă un rol primordial în proiectul naţional, aşa cum au făcut înaintea lor paşoptiştii. După cum precizează Daniel Barbu, principala consecinţă a acestei preocupări intense pentru istorie este absenţa unui spaţiu intelectual al politicii care să poată fi teoretizat; reflecţia empirică şi conceptuală asupra corpului politic românesc lipseşte de-a lungul secolului al XIX-lea. În aceste condiţii, alternativa de acţiune asupra spaţiului public a fost critica literară: Titu Maiorescu (avîndu-l drept precursor, în acest sens, pe Ion Heliade Rădulescu) este aici întemeietorul unei tradiţii româneşti durabile, înclinată „să judece faptul politic de pe poziţii literare şi să-l trateze ca pe un bun cultural“, refuzîndu-i politicii autonomia ca obiect intelectual şi ca practică socială4.

Este de apreciat onestitatea cu care Paul Cornea reia întocmai lucrarea sa din 1972. Şi totuşi, această onestitate nu exclude nevoia unor clarificări – tocmai pentru a pune mai bine în valoare cartea (mai ales în ceea ce priveşte concesiile ideologico-metodologice făcute marxismului simplist) – şi oportunitatea explicării contextului editorial al primei ediţii. Altminteri, nu este prea clar în ce sens avem de-a face cu o a doua ediţie, şi nu cu o simplă republicare.

–––––––––––––

1. Propoziţia îi aparţine lui Catherine Durandin, Istoria românilor, traducere de Liliana Buruiană-Popovici, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 88.

2. Cel care, spre deosebire de Thierry, dezvoltă o adevărată epistemologie vitalistă şi organicistă în scrierea istoriei, mergînd mult mai în „profunzimile“ vieţii şi ale realităţii şi fiind determinat să „vadă“ şi să „asculte“, deopotrivă, ceea ce revelează documentele şi arhivele. Vezi François Hartog, Evidence de l’histoire. Ce que voient les historiens, Éditions de l’EHESS, Paris, 2005, pp. 141-147, 153-161.

3. Catherine Durandin, op. cit., p. 68.

4. Daniel Barbu, Politica pentru barbari, Nemira, Bucureşti, 2005, pp. 93-94.