Desigur, era clar şi înainte de Noapte bună, copii! că Radu
Pavel Gheo are calităţile importante ale unui prozator veritabil – ştiinţa
observaţiei şi a construcţiei (y compris percepţia faptului relevant şi
înglobarea acestuia într-o sinteză), consecvenţa în urmărirea unui conflict,
capacitatea de a „inventa“ situaţii şi/sau personaje care să se reţină. Dar în
romanul de faţă aceste calităţi sînt vizibile la o altă scară: Noapte bună,
copii! măreşte spectaculos miza prozei lui Radu Pavel Gheo, diferenţa dintre
ceea ce scria pînă acum autorul şi ceea ce reuşeşte să facă în această carte
fiind aceea dintre încercarea de a asambla fragmente de viaţă şi încercarea de
a capta în naraţiune viaţa însăşi. Sau, altfel spus, e diferenţa dintre „a
scrie“ şi „a crea“. Volum masiv şi dens, naraţiune de o impecabilă veridicitate
şi totodată sofisticată, Noapte bună, copii! convinge şi prin consistenţa
problematicii, şi prin abilitatea construcţiei – miza existenţială a istoriilor
puse în pagină o dublează pe aceea livresc-ficţională. Tocmai din această
suprapunere de intenţii, de „obiective“ vine forţa romanului.
Roman al unei
„generaţii pierdute“ – generaţia celor care şi-au trăit adolescenţa în anii ’80
şi ale căror iluzii s-au risipit în primul deceniu de tranziţie postcomunistă
–, Noapte bună, copii! nu seamănă cu nimic din ceea ce s-a publicat în ultimii
ani, nu se înscrie în nici un trend şi se lasă cu greu încadrat într-o formulă.
Autobiografismul, istoria personală deghizată în ficţiune, l-ar fi putut
ademeni pe autor, dar asta nu se întîmplă. Radu Pavel Gheo se joacă, într-un
fel, cu aşteptările de lectură ale acelui cititor care s-ar încăpăţîna să caute
în filigranul ficţional umbrele unor biografii reale: le atribuie celor două
personaje masculine de prim plan, Paul şi Marius, cîteva trăsături ale sale (ca
autor empiric), dar asemănările sînt superficiale – simple clin d’oeil-uri
ironic-maliţioase. Paul Gaetan e un tînăr scriitor (preocupat în copilărie de
S.F.) „adoptat“ de cercurile literare ieşene – însă nu există nici un indiciu
că ar fi vorba de un alter ego al autorului şi că lui i-ar fi atribuită istoria
celor patru adolescenţi (Marius, Paul, Cristina, Leo) care, la mijlocul anilor
’80, plănuiesc să fugă peste graniţă. Al doilea, Marius, are aparent în comun
cu autorul de pe copertă experienţa americană. Asemănările se opresc (repet)
aici; restul este ficţiune... O ficţiune foarte bine controlată, orchestrată –
să zicem – polifonic. Evenimentele sînt urmărite din două perspective
(aparţinînd personajelor pe care le-am numit deja) şi în doi timpi: un capitol
a cărui acţiune se desfăşoară în prezent – obsedantul an 2000, cînd unul dintre
„eroi“ se întoarce în România, într-o vizită de afaceri, după zece ani trăiţi
la Los Angeles – este urmat, de exemplu, de un capitol în care aceleaşi
personaje sînt filmate la vîrsta copilăriei ori a adolescenţei. Tot acest
du-te-vino între prezent şi trecut (ambele obsedante) e încadrat de o ramă cu
tîlc metaficţional ce situează, aluziv, evenimentele sub zodia unei realităţi
contaminate de un soi de fantastic.
Şi în naraţiunea-ramă (Prolog, 2000 plus Epilog, 2008), şi
în istoria propriu-zisă a celor patru adolescenţi care vor să treacă „Dincolo“
(dar ratează, fiecare în felul său, şansa de a deveni altceva decît nişte
adulţi cu destine banale) totul e văzut de foarte sus, de la înălţimea unui
narator care îşi asumă (cu lecţia postmodernistă inclusă) convenţia privirii
„demiurgic“: în Prolog, doi bătrîni modeşti, doi drumeţi bizari, care nu par a
avea o ţintă anume – unul se cheamă Petre, celălalt nu are nici un nume... –,
coboară din trenul Iaşi-Dorohoi într-o haltă oarecare şi, amestecîndu-se
printre personajele poveştii care tocmai începe, provoacă accidente
inexplicabile într-o logică îngust „realistă“. Aluzia parabolică e uşor de
decriptat. mai ales că, în paralel, intră în scenă şi un personaj demonic,
Dunckelman... Cei doi mai apar în cîteva momente ale naraţiunii (şi, fireşte,
simetric, la sfîrşit), traseul lor intersectîndu-se „întîmplător“ cu acela al
unor personaje care scriu literatură, pictează sau fac film. (La fel şi
„americanul“ Dunckelman, care oferă burse de creaţie pentru tinerii talentaţi.)
Se poate decripta aici şi o indicaţie de metodă: autorul mărturiseşte indirect
o întoarcere – chiar dacă filtrată de o postmodernistă parabolă metaficţională
– la clasica „obiectivitate“ (atît de blamată la un moment dat...) a naraţiunii
realiste. Abstracţie făcînd de inserturile realist-magice cu care e presărat
(neostentativ) romanul, cursul naraţiunii e de o vădită, asumată clasicitate.
Mai puţin „clasic“, adică mai „jucat“-„postmodern“ e montajul capitolelor, dar
asta nu alterează impresia de naraţiune fără vîrstă pe care ţi-o lasă lectura
acestui roman. Iată, de pildă, o secvenţă dialogată:
„Drumeţii se opriră şi se apropiară de poartă. De alături,
de după gardul vecin, răsări un cap sfrijit, ridat şi acoperit de o broboadă
neagră, de sub care răsăreau nişte ochi iscoditori.
– Da’ pe cine căutaţi ’mneavoastră acolo? Se auzi vocea
piţigăiată a capului de pe gard.
– Pe ţaţa Lisaveta, răspunseră cei doi.
– Aşa, aşa, îngînă aprobator capul. Şi... aveţi vreo treabă
cu ea?
– Ne-a trimis părintele Saveliuc, zise bătrînul numit Petre.
[...]
Fără să mai aştepte, cei doi deschiseră portiţa dinspre
curte şi intrară. De undeva răsări un dulău mare, cenuşiu şi lăţos, care se
repezi înspre ei, lătrînd îndîrjit.
– Măi cîine, măi! Începu cu o voce blîndă bătrînul cel smead
şi înalt, ţinînd toiagul mai într-o parte. Măi dîrlăule, măi!“
Sau, într-un alt registru:
„Din difuzoarele radioului răsuna o melodie destul de
monotonă: Love Town, cu Booker Newberry III, formaţie al cărei nume nici unul
din cei trei prieteni nu reuşise să-l priceapă. Pricepuseră doar Love Town.
– Cuiva îi place dacă a ajuns pe locul şase! comentă
Paulică.
– Poate la mamele ăstora care cîntă! rîse Marius. S-au dus
la radio şi au zis că-i bat de se cacă pe ei pe ăştia cu topul dacă nu-i pun pe
copiii lor undeva sus.
– Le-or pus o pilă, zise şi Cristina.
– Adevăru-i că a fost plin de piese proaste! conchise
blondul, îndreptîndu-se spre uşă. Mai lipsea Angela Similea cu Trenul galben
fără cai.
– Da, sau aia cu pionierii! se ambală Marius. «Noi în anul
două mii, cînd n-o să mai fim copii...»“.
În acest „film“, şi imaginea, şi sunetul sînt de „înaltă
fidelitate“. Cadrul acţiunii variază, decorurile se schimbă frecvent şi toate
sînt desenate cu aceeaşi acuitate: dintr-un sat moldovenesc cuprins (în anul
2000) de febra alegerilor locale, sărim la graniţa de vest a României, trecem
împreună cu unul dintre personaje printr-un Bucureşti înăbuşitor şi printr-un
Iaşi patriarhal (cu observaţiile caracterologice de rigoare), ne întoarcem în
timp spre Banatul copilăriei personajelor (cu „piaţa de sîrbi“ de la Oraviţa
sau cu habitudinile cotidiene ale unui sat de la graniţă) sau ne găsim în
forfota din Los Angeles. Şi istoriile americane, şi cele despre evadarea din
România comunistă a anilor ’80 sau despre România primului deceniu
postdecembrist sînt în egală măsură verosimile şi, de fapt, mai mult decît
atît: puternice. Nici un fel de derapaj nu se produce prin trecerea de la un cadru
la altul; cele douăsprezece mari secvenţe narative (incluzînd Prologul şi
Epilogul) sînt montate într-un ansamblu cu aspect cinematografic. Echivalenţa
desfăşurare romanescă versus desfăşurare filmică, indicată şi autoreferenţial
în cîteva secvenţe „strategice“ de punere în abis, poate fi urmărită de la
începutul pînă la sfîrşitul romanului. Nu insist acum asupra acestui aspect,
cum nu insist nici asupra cursului propriu-zis al poveştii. Subtilităţile de
construcţie (cu atît mai eficiente cu cît sînt mai lipsite de ostentaţie) ar
fi, de asemenea, aproape imposibil de inventariat în spaţiul unui singur
articol. Dau ca exemplu doar polisemantismul acelui Dincolo la care aspiră
personajele romanului – un Dincolo care are legătură cu „visul american“, cu dorinţa
transgresării propriilor limite, dar şi, la un alt nivel, cu viziunea
(înceţoşată) a unei alte dimensiuni (transrealiste). O discretă reflecţie
asupra „graniţei“ e de citit aici, dincolo de conturarea unei atmosfere de
juvenile şi bovarice iluzii ale unei generaţii care, într-un stat-închisoare,
evadează simbolic în şi prin fantasmele culturii pop ce răzbat, un pic
distorsionate, de „dincolo“, din lumea „capitalistă“. (În acest punct, romanul
lui Radu Pavel Gheo se întîlneşte, poate nu întîmplător, cu un microroman mai
puţin cunoscut al lui Daniel Vighi, Chitara lui Jimi Hendrix, apărut acum
cîţiva ani la Editura Aula).
Nu sînt numeroase evenimentele puse în scenă în acest destul
de amplu roman. Autorul a preferat, pe bună dreptate, să aprofundeze nişte detalii,
să extindă nişte secvenţe (nişte întîmplări cheie) – încercarea cîtorva tineri
de a trece ilegal graniţa (la sîrbi) într-o noapte a cărei amintire se dilată
pe foarte multe pagini (fără să se dilueze); o întîlnire a unui tînăr scriitor,
la Iaşi, cu directorul unei fundaţii care acordă burse de creaţie şi, cu acest
prilej, o frescă ironică a lumii literare; o fastuoasă petrecere organizată la
Los Angeles de producătorii şi actorii unor filme pornografice de succes...
etc. –, în loc să se piardă într-un hăţiş de fapte cu mai puţină relevanţă.
Fiecare capitol/episod al romanului conţine de regulă o singură (mare) secvenţă
epică, amănunţită şi prezentată în aşa fel încît să lase impresia derulării „în
direct“. Aici modelul prozatorului tacticos (şi, dacă se poate spune aşa,
„maximalist“), „de modă veche“, e urmat cu foarte bune rezultate de Radu Pavel
Gheo.
Chiar şi pentru prozatorii de mult consacraţi (un Nicolae
Breban e un bun exemplu) un roman masiv e o încercare deloc uşoară. Riscul este
acela al diluării, al redundanţei, al spargerii coerenţei ansamblului. Radu
Pavel Gheo trece cu bine şi peste această probă: nici o clipă acţiunea nu
trenează, e greu să găseşti în Noapte bună, copii! ceva ce ar fi trebuit
eliminat, vreo contradicţie, vreo inconsecvenţă a naraţiunii, vreo
inadvertenţă. Articulaţiile textului funcţionează perfect. O mînă sigură a
scris acest roman; cu siguranţă unul dintre cele mai bune romane nu doar ale
anului în curs, ci şi ale generaţiei de prozatori căreia îi aparţine Radu Pavel
Gheo.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_11201438.jpg "Viva East")
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters