Nr. 737 din 29.08.2014

On-line - actualitate
Focus
Editorial
Eveniment
Actualitate
Polemici
Opinii
Informaţii
Politic
Literatură
Critica literara
Eseu
Arte
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2010   |   Iunie   |   Numarul 528   |   Romanul High Definition

Romanul High Definition

Radu Pavel Gheo - Noapte bună, copii!

Autor: Bianca BURŢA-CERNAT | Categoria: Literatură | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Romanul High Definition
Noapte bună, copii! pare a fi pariul încheiat de Radu Pavel Gheo cu el însuşi. Pariu pe care cred că l-a cîştigat. Pînă acum prozatorul şi-a dovedit virtuozitatea pe spaţii mici, în ficţiunile fantastice din Valea Cerului Senin sau în stop-cadrele realist-absurdiste din Numele mierlei. Nici romanul Fairia – o lume îndepărtată (mixtură de SF şi fantasy, indecis sub aspect compoziţional) nu era mai mult decît o poveste extinsă, abil istorisită dar liniară. În prozele anterioare se observa însă, deja, suficient de clar, laolaltă cu disponibilitatea autorului de a se reinventa, o aplicare cu totul specială pentru elaborare, pentru reliefuri, pentru un gen de proză în care aproape fiece amănunt – aşezat sub lupă – e întors pe toate feţele, descris din cît mai multe unghiuri, pînă cînd faptul divers (sau aparentul fapt divers) se converteşte în moment revelatoriu.
 
Radu Pavel Gheo , Noapte bună, copii!, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2010, 496 p.
 
Desigur, era clar şi înainte de Noapte bună, copii! că Radu Pavel Gheo are calităţile importante ale unui prozator veritabil – ştiinţa observaţiei şi a construcţiei (y compris percepţia faptului relevant şi înglobarea acestuia într-o sinteză), consecvenţa în urmărirea unui conflict, capacitatea de a „inventa“ situaţii şi/sau personaje care să se reţină. Dar în romanul de faţă aceste calităţi sînt vizibile la o altă scară: Noapte bună, copii! măreşte spectaculos miza prozei lui Radu Pavel Gheo, diferenţa dintre ceea ce scria pînă acum autorul şi ceea ce reuşeşte să facă în această carte fiind aceea dintre încercarea de a asambla fragmente de viaţă şi încercarea de a capta în naraţiune viaţa însăşi. Sau, altfel spus, e diferenţa dintre „a scrie“ şi „a crea“. Volum masiv şi dens, naraţiune de o impecabilă veridicitate şi totodată sofisticată, Noapte bună, copii! convinge şi prin consistenţa problematicii, şi prin abilitatea construcţiei – miza existenţială a istoriilor puse în pagină o dublează pe aceea livresc-ficţională. Tocmai din această suprapunere de intenţii, de „obiective“ vine forţa romanului.
 
Roman al unei „generaţii pierdute“ – generaţia celor care şi-au trăit adolescenţa în anii ’80 şi ale căror iluzii s-au risipit în primul deceniu de tranziţie postcomunistă –, Noapte bună, copii! nu seamănă cu nimic din ceea ce s-a publicat în ultimii ani, nu se înscrie în nici un trend şi se lasă cu greu încadrat într-o formulă. Autobiografismul, istoria personală deghizată în ficţiune, l-ar fi putut ademeni pe autor, dar asta nu se întîmplă. Radu Pavel Gheo se joacă, într-un fel, cu aşteptările de lectură ale acelui cititor care s-ar încăpăţîna să caute în filigranul ficţional umbrele unor biografii reale: le atribuie celor două personaje masculine de prim plan, Paul şi Marius, cîteva trăsături ale sale (ca autor empiric), dar asemănările sînt superficiale – simple clin d’oeil-uri ironic-maliţioase. Paul Gaetan e un tînăr scriitor (preocupat în copilărie de S.F.) „adoptat“ de cercurile literare ieşene – însă nu există nici un indiciu că ar fi vorba de un alter ego al autorului şi că lui i-ar fi atribuită istoria celor patru adolescenţi (Marius, Paul, Cristina, Leo) care, la mijlocul anilor ’80, plănuiesc să fugă peste graniţă. Al doilea, Marius, are aparent în comun cu autorul de pe copertă experienţa americană. Asemănările se opresc (repet) aici; restul este ficţiune... O ficţiune foarte bine controlată, orchestrată – să zicem – polifonic. Evenimentele sînt urmărite din două perspective (aparţinînd personajelor pe care le-am numit deja) şi în doi timpi: un capitol a cărui acţiune se desfăşoară în prezent – obsedantul an 2000, cînd unul dintre „eroi“ se întoarce în România, într-o vizită de afaceri, după zece ani trăiţi la Los Angeles – este urmat, de exemplu, de un capitol în care aceleaşi personaje sînt filmate la vîrsta copilăriei ori a adolescenţei. Tot acest du-te-vino între prezent şi trecut (ambele obsedante) e încadrat de o ramă cu tîlc metaficţional ce situează, aluziv, evenimentele sub zodia unei realităţi contaminate de un soi de fantastic.
 
Şi în naraţiunea-ramă (Prolog, 2000 plus Epilog, 2008), şi în istoria propriu-zisă a celor patru adolescenţi care vor să treacă „Dincolo“ (dar ratează, fiecare în felul său, şansa de a deveni altceva decît nişte adulţi cu destine banale) totul e văzut de foarte sus, de la înălţimea unui narator care îşi asumă (cu lecţia postmodernistă inclusă) convenţia privirii „demiurgic“: în Prolog, doi bătrîni modeşti, doi drumeţi bizari, care nu par a avea o ţintă anume – unul se cheamă Petre, celălalt nu are nici un nume... –, coboară din trenul Iaşi-Dorohoi într-o haltă oarecare şi, amestecîndu-se printre personajele poveştii care tocmai începe, provoacă accidente inexplicabile într-o logică îngust „realistă“. Aluzia parabolică e uşor de decriptat. mai ales că, în paralel, intră în scenă şi un personaj demonic, Dunckelman... Cei doi mai apar în cîteva momente ale naraţiunii (şi, fireşte, simetric, la sfîrşit), traseul lor intersectîndu-se „întîmplător“ cu acela al unor personaje care scriu literatură, pictează sau fac film. (La fel şi „americanul“ Dunckelman, care oferă burse de creaţie pentru tinerii talentaţi.) Se poate decripta aici şi o indicaţie de metodă: autorul mărturiseşte indirect o întoarcere – chiar dacă filtrată de o postmodernistă parabolă metaficţională – la clasica „obiectivitate“ (atît de blamată la un moment dat...) a naraţiunii realiste. Abstracţie făcînd de inserturile realist-magice cu care e presărat (neostentativ) romanul, cursul naraţiunii e de o vădită, asumată clasicitate. Mai puţin „clasic“, adică mai „jucat“-„postmodern“ e montajul capitolelor, dar asta nu alterează impresia de naraţiune fără vîrstă pe care ţi-o lasă lectura acestui roman. Iată, de pildă, o secvenţă dialogată:
 

„Drumeţii se opriră şi se apropiară de poartă. De alături, de după gardul vecin, răsări un cap sfrijit, ridat şi acoperit de o broboadă neagră, de sub care răsăreau nişte ochi iscoditori.

– Da’ pe cine căutaţi ’mneavoastră acolo? Se auzi vocea piţigăiată a capului de pe gard.

– Pe ţaţa Lisaveta, răspunseră cei doi.

– Aşa, aşa, îngînă aprobator capul. Şi... aveţi vreo treabă cu ea?

– Ne-a trimis părintele Saveliuc, zise bătrînul numit Petre. [...]

Fără să mai aştepte, cei doi deschiseră portiţa dinspre curte şi intrară. De undeva răsări un dulău mare, cenuşiu şi lăţos, care se repezi înspre ei, lătrînd îndîrjit.

– Măi cîine, măi! Începu cu o voce blîndă bătrînul cel smead şi înalt, ţinînd toiagul mai într-o parte. Măi dîrlăule, măi!“

Sau, într-un alt registru:

„Din difuzoarele radioului răsuna o melodie destul de monotonă: Love Town, cu Booker Newberry III, formaţie al cărei nume nici unul din cei trei prieteni nu reuşise să-l priceapă. Pricepuseră doar Love Town.

– Cuiva îi place dacă a ajuns pe locul şase! comentă Paulică.

– Poate la mamele ăstora care cîntă! rîse Marius. S-au dus la radio şi au zis că-i bat de se cacă pe ei pe ăştia cu topul dacă nu-i pun pe copiii lor undeva sus.

– Le-or pus o pilă, zise şi Cristina.

– Adevăru-i că a fost plin de piese proaste! conchise blondul, îndreptîndu-se spre uşă. Mai lipsea Angela Similea cu Trenul galben fără cai.

– Da, sau aia cu pionierii! se ambală Marius. «Noi în anul două mii, cînd n-o să mai fim copii...»“.
 
În acest „film“, şi imaginea, şi sunetul sînt de „înaltă fidelitate“. Cadrul acţiunii variază, decorurile se schimbă frecvent şi toate sînt desenate cu aceeaşi acuitate: dintr-un sat moldovenesc cuprins (în anul 2000) de febra alegerilor locale, sărim la graniţa de vest a României, trecem împreună cu unul dintre personaje printr-un Bucureşti înăbuşitor şi printr-un Iaşi patriarhal (cu observaţiile caracterologice de rigoare), ne întoarcem în timp spre Banatul copilăriei personajelor (cu „piaţa de sîrbi“ de la Oraviţa sau cu habitudinile cotidiene ale unui sat de la graniţă) sau ne găsim în forfota din Los Angeles. Şi istoriile americane, şi cele despre evadarea din România comunistă a anilor ’80 sau despre România primului deceniu postdecembrist sînt în egală măsură verosimile şi, de fapt, mai mult decît atît: puternice. Nici un fel de derapaj nu se produce prin trecerea de la un cadru la altul; cele douăsprezece mari secvenţe narative (incluzînd Prologul şi Epilogul) sînt montate într-un ansamblu cu aspect cinematografic. Echivalenţa desfăşurare romanescă versus desfăşurare filmică, indicată şi autoreferenţial în cîteva secvenţe „strategice“ de punere în abis, poate fi urmărită de la începutul pînă la sfîrşitul romanului. Nu insist acum asupra acestui aspect, cum nu insist nici asupra cursului propriu-zis al poveştii. Subtilităţile de construcţie (cu atît mai eficiente cu cît sînt mai lipsite de ostentaţie) ar fi, de asemenea, aproape imposibil de inventariat în spaţiul unui singur articol. Dau ca exemplu doar polisemantismul acelui Dincolo la care aspiră personajele romanului – un Dincolo care are legătură cu „visul american“, cu dorinţa transgresării propriilor limite, dar şi, la un alt nivel, cu viziunea (înceţoşată) a unei alte dimensiuni (transrealiste). O discretă reflecţie asupra „graniţei“ e de citit aici, dincolo de conturarea unei atmosfere de juvenile şi bovarice iluzii ale unei generaţii care, într-un stat-închisoare, evadează simbolic în şi prin fantasmele culturii pop ce răzbat, un pic distorsionate, de „dincolo“, din lumea „capitalistă“. (În acest punct, romanul lui Radu Pavel Gheo se întîlneşte, poate nu întîmplător, cu un microroman mai puţin cunoscut al lui Daniel Vighi, Chitara lui Jimi Hendrix, apărut acum cîţiva ani la Editura Aula).
 

Nu sînt numeroase evenimentele puse în scenă în acest destul de amplu roman. Autorul a preferat, pe bună dreptate, să aprofundeze nişte detalii, să extindă nişte secvenţe (nişte întîmplări cheie) – încercarea cîtorva tineri de a trece ilegal graniţa (la sîrbi) într-o noapte a cărei amintire se dilată pe foarte multe pagini (fără să se dilueze); o întîlnire a unui tînăr scriitor, la Iaşi, cu directorul unei fundaţii care acordă burse de creaţie şi, cu acest prilej, o frescă ironică a lumii literare; o fastuoasă petrecere organizată la Los Angeles de producătorii şi actorii unor filme pornografice de succes... etc. –, în loc să se piardă într-un hăţiş de fapte cu mai puţină relevanţă. Fiecare capitol/episod al romanului conţine de regulă o singură (mare) secvenţă epică, amănunţită şi prezentată în aşa fel încît să lase impresia derulării „în direct“. Aici modelul prozatorului tacticos (şi, dacă se poate spune aşa, „maximalist“), „de modă veche“, e urmat cu foarte bune rezultate de Radu Pavel Gheo.

Chiar şi pentru prozatorii de mult consacraţi (un Nicolae Breban e un bun exemplu) un roman masiv e o încercare deloc uşoară. Riscul este acela al diluării, al redundanţei, al spargerii coerenţei ansamblului. Radu Pavel Gheo trece cu bine şi peste această probă: nici o clipă acţiunea nu trenează, e greu să găseşti în Noapte bună, copii! ceva ce ar fi trebuit eliminat, vreo contradicţie, vreo inconsecvenţă a naraţiunii, vreo inadvertenţă. Articulaţiile textului funcţionează perfect. O mînă sigură a scris acest roman; cu siguranţă unul dintre cele mai bune romane nu doar ale anului în curs, ci şi ale generaţiei de prozatori căreia îi aparţine Radu Pavel Gheo.



Etichete:  Radu Pavel Gheo, Noapte bună copii
 
 
 
Cele mai citite articole
Ipocrizia, traseismul şi „domnia“
Bacalaureat 2014: cum a devenit posibil?
Aniţa lui Vodă
Joachim
„Rusia demonstrează un dispreţ faţă de dreptul internaţional, aruncînd o provocare întregii lumi democratice“
Cele mai comentate articole
Bacalaureat 2014: cum a devenit posibil?
Ipocrizia, traseismul şi „domnia“
BIFURCAŢII. De la Băsescu la Aristotel
Despărţirea de Proust
Aniţa lui Vodă
Cele mai recente comentarii
\
Sinceritate dezarmantă
BACALAUREAT 2014
o rodin-iana fereastra a iadului?
Vai ce chin, ce dor, ce jale!
 
Parteneri observator cultural
Clara Haskil