Cînd, debutant fiind, beneficiezi
de o recomandare editorială de genul: „Cu siguranţă, Caiet de
desen poate fi considerat cel mai substanţial debut în proză
postdecembrist“ (vezi Observator cultural nr. 158/416) şi de un
promo susţinut, aşteptările devin dintr-o dată foarte mari. Nu
ştiu cîte debuturi în proză postdecembriste a
înregistrat, pînă la Adrian Chivu, editorul de la Curtea
Veche. Probabil nu de categoria unor Radu Aldulescu, Adrian Oţoiu
sau Răzvan Rădulescu. Se ştie: de multe ori, o promovare cu
acoperire insuficientă se poate întoarce împotriva celui
promovat, iar curiozitatea stîrnită în rîndul
cronicarilor se transformă lesne în respingere. Mai ales că,
după ce am ridicat sprîncenele în faţa superlativului
„cel mai“, le putem încrunta uşor citind consideraţiile
poticnite de pe manşeta prezentului volum: „Deşi debutează în
proză, Adrian Chivu, născut în 1975, îşi ţese pînza
romanescă aidoma unui artist desăvîrşit, impresionînd
printr-un stil în registru binar, unde expresia plată,
colocvială e dublată şi potenţată de rafinate reflecţii asupra
condiţiei umane“. Adică, de ce un debutant de 33 de ani n-ar
putea scrie ca un „artist desăvîrşit“ (!) şi de ce
expresia „colocvială“ implică platitudinea? Cît despre
„rafinatele reflecţii asupra condiţiei umane“ – mie, unuia,
nu-mi sună prea grozav. Dar, în sfîrşit, dacă miza a
fost stîrnirea interesului, totul e OK…
Lăsînd ambalajul la o parte,
ideea romanului rămîne incitantă (ca şi formula, ba chiar şi
realizarea, dar despre asta, ceva mai încolo). Intriga e
aparent simplă: un adolescent retardat îşi observă familia
în derivă şi transcrie într-un fel de jurnal ceea ce
vede, aude şi simte: reflecţii „despre oameni şi viaţă“,
stări, afecte, relaţii traumatizante (părinţii care se despart
din cauza lui, bunica ostilă copilului, vrînd să-l interneze
la azil pentru a salva căsnicia fiicei, tatăl indiferent, ezitînd
să facă pasul decisiv spre divorţ, un unchi împăciuitor…).
Relaţia „oedipiană“ cu mama evoluează de la complicitate
afectivă la o senzualitate tulbure, culminînd cu o febră
incestuoasă, disperată şi, la un moment dat, cu un început
de sarcină, care pune capăt legăturii. Nu ştiu cîte scene
erotice „normale“ din literatura noastră postdecembristă ating
asemenea subtilităţi. Episoadele se ţes fugar din sugestii
candide:
„Mă îmbrăca întîi
pe mine, apoi îşi punea sutienul şi chiloţii. Dacă voiam
s-o ating în asemenea momente, nu mă lăsa. Îşi punea
în grabă bluza şi pantalonii. […] Nici măcar la mine nu
se uita, de parcă n-aş fi existat, sau existenţa mea ar fi fost
falsă sau imaginată doar de noi.
De cînd a fost la doctor nu m-a
mai lăsat să o ating. Mi-a spus că trece printr-o perioadă
dificilă, că nu ştie dacă ce am făcut pînă acum trebuie
să mai facem. Mama avea îndoielile ei, aşa cum toţi oamenii
au la un moment dat.
Îmi plăceau sînii şi
pielea ei albă şi fină.
Îmi mai plăcea şi căldura
degajată de sexul ei cîrlionţat şi negru. Cînd gemea,
de cele mai multe ori nu mă mai puteam abţine şi mă pierdeam.
Cînd se uita în gol, îmi spunea:
– Ştii, cred că tatăl tău n-o să
se mai întoarcă“.
Băiatul nu-şi dă bine seama de ce se
întîmplă, el şi-ar dori din nou părinţii împreună.
Dar ceva din comportamentul matern dă de bănuit: o prietenă a
mamei, nefericită în amor, îl „verifică“ pe bietul
retardat, punîndu-l să-i maseze sînul şi sexul.
Dependent afectiv de genitoarea sa, „idiotul“ (nu în sens
dostoievskian, fireşte…) nu răspunde la stimulii agresoarei;
păstrează însă, speriat, secretele, proiectîndu-şi
tulburările afective în desene stranii şi stîngace.
Desenele trădează percepţiile, ca nişte diagrame ale
interiorităţii, devin locuri de refugiu psihic (nu singurele).
Intră însă în scenă şi o frumoasă educatoare de la
căminul de retardaţi; la o petrecere inocentă, aceasta dansează
cu tînărul „cum ar dansa cu un amant“ şi îi
stîrneşte, vag, gelozia prin tot felul de intimităţi cu un
bărbat necunoscut. De la un punct încolo, totul începe
să pară. Bunica pare că dospeşte o boală incurabilă, alunecînd
spre decrepitudine. Mama, chinuită de vinovăţii ascunse, pare că
se autodistruge (la un moment dat deducem că a murit). Lucrurile se
amestecă, percepţiile devin confuze, neliniştitoare, visul,
halucinaţia şi realul tind să se amestece. Nu mai ştii cine şi-a
găsit sfîrşitul, oribil, într-o conductă de apă
(mama? un făt, fiul „retradatului“? altcineva?), cine a fugit
de-acasă (bunica?), dacă părinţii s-au împăcat sau nu –
şi, de altfel, nici nu contează. Notaţiile sfidează cauzalitatea
logică fixîndu-se, ca nişte spoturi, pe cîte un gînd,
o scenă, o senzaţie, o traumă, ca într-un zapping interior –
de aici, puternica senzaţie de autenticitate, generatoare de halou
poetic. Insule poematice răsar la tot pasul:
„Prietena mamei a plecat, iar mama
s-a aşezat lîngă mine. I-am întins desenul.
– De ce ai desenat fetiţa în
negru?
M-am uitat la mama şi am văzut că şi
ea are o pasăre care o bîntuie. Pasărea stătea pe umărul ei
şi-i ciugulea tîmpla şi ochii. Aşa nu mai putea să vadă
nimic din realitate, nu aşa cum este ea. Am vrut să alung pasărea,
dar mama mi-a luat mîna şi a aşezat-o în palma ei.
– Atunci, nu-mi spune.
Aş fi vrut să-i spun, dar pasărea
apuca bucăţi tot mai mari. Mi s-a făcut frică şi am început
să număr. Educatoarea şi-a întors capul spre mine şi
zîmbetul din colţul gurii i s-a evaporat, aşa cum mama a pus
mîna pe desen şi a spus că nu vrea să mă supere.
– Este un desen frumos.
Dar privirea mi-a devenit ceţoasă şi
mai apoi neagră“.
„Romanul“ rezultat apare, astfel,
ca un joc de umbre pe perete, enigmatic şi cumva suprarealist.
Rafinamentul lui stă în ştiinţa empatică şi în
fineţea textualizării unei mentaţii fragile. Totul se desfăşoară
pe o canava psihanalitică şi psihedelică, într-un stil
„naiv“, cu fraze scurte, sacadate şi efecte
senzorial-halucinatorii, ca în Interior-ul lui C. Fîntîneru.
Comparaţia tipologică între cele două cărţi poate fi
împinsă pînă departe. E drept, Călin Adam,
adolescentul interbelic, are un discurs mai închegat, mai
matur, personajul e mai „normal“, naraţiunea sa – mai
„clasică“. Naratori naivi, de tip Benji (copii sau/şi bolnavi
psihic), am mai întîlnit şi în proza noastră
recentă. O proză care tinde să caute umanitatea în
infraumanitate şi literarul în infraliterar, dintr-o fugă
simptomatică de standardizare... Mă gîndesc, spre exemplu, la
romanul lui T.O. Bobe (Cum mi-am petrecut vacanţa de vară), la cel
al lui Ştefan Baştovoi (Iepurii nu mor) sau la Blazare de Petre
Barbu. Nici găselniţa titlului nu e tocmai de lepădat: Caiet de
desen. Un roman. Tocmai ce aminteam, nu demult, de cartea Arei
Şeptilici şi de „povestea“ lui Bogdan Suceavă… Numai că
aici „caietul de desen“ eclipsează, ca jurnal de imagini
interioare, însăşi semnificaţia scrisului. Filozofia de
viaţă a adolescentului „retardat“ din cartea lui Adrian Chivu
este tipic senzualistă: „tata mi-a spus că singurul lucru în
care te poţi încrede sÎnt senzaţiile. Senzaţiile
oamenilor nu mănîncă rahat. Aşa cum bunica mă urăşte din
plăcerea de a dormi liniştită. Este o altfel de cauzalitate, o
cauzalitate pe care o simţi pe pielea ta, deşi ceilalţi îţi
spun că ai înţeles total greşit“. Pe de altă parte,
asocieri surprinzătoare, cvasiaforistice, ţîşnesc la tot
pasul, vădind o reflexivitate genuină: „Şi viaţa este plină de
greşeli de ortografie“. În schimb, ortografia confesiunii de
faţă are un caracter impecabil. Nu trebuie să fii chiţibuşar ca
să realizezi că scrisul naratorului este (pentru un „idiot“ cu
bale la gură, manifestări autiste sau isteroide, dificultăţi la
îmbrăcare…) necreditabil: băiatul se exprimă precis,
propriu şi subtil, cu un control stilistic şi gramatical desăvîrşit
în naivitatea lui copilărească. Foloseşte, adeseori,
expresii şi raţionamente ce trădează intelectualul rutinat: în
asemenea momente, autorul se iţeşte, involuntar, din discursul
naratorului. E adevărat, multe consideraţii sÎnt „învăţate“
– de la familie, de la educatoare... Iată o mostră:
„Educatoarea ne-a învăţat că
fiecare om are un buton care poate să-l distrugă. Nu contează ce
simte acel om. Aşa cum nu contează cît de mult poate suferi.
Unii oameni apasă acest buton fără să le tremure degetul sau fără
să se gîndească dacă este ceva de pierdut.
Aşa este şi tata.
Şi bunica“.
Un asemenea bolnav nu se exprimă aşa.
Discursul din Caiet de desen este însă „ca şi cum“. Adică
aşa cum ar putea să fie dacă băiatul şi-ar putea exprima, fidel,
gîndurile. Dacă acceptăm convenţia şi intrăm în
acest cadru ficţional şi mental neobişnuit, vom fi răsplătiţi
din plin. Romanul lui Adrian Chivu e un debut tulburător, de
excepţie.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters