Adrian Spîrchez: Dle Tănase,
avînd în vedere şi cealaltă dimensiune a personalităţii
dumneavoastră (cea de istoric şi politolog), în ce măsură
romanul Maestro poate fi citit şi ca o cronică a timpurilor
noastre...? Cu alte cuvinte, cînd aţi scris romanul, în
ce măsură v-aţi gîndit că aceste pagini se pot adresa şi
unui istoric din viitor, interesat de tranziţia unei societăţi
postcomuniste est-europene? Cît a cîntărit acest aspect
în scrierea cărţii Maestro, operă de ficţiune?
Nu m-am gîndit, dar este evident
că atunci cînd eşti un scriitor care ai trecut şi prin
nonficţiune, care ai stat ani de zile în arhive şi predai
ştiinţe politice, nu cred că aceste lucruri nu au o influenţă
asupra literaturii pe care o faci. Eşti aceeaşi persoană, ai
aceeaşi gîndire în fond, chiar dacă se exprimă cu alte
mijloace. Eu cred acum, de pildă, ceea ce n-aş fi crezut în
urmă cu 20 de ani, că şi într-un roman, şi-ntr-un tratat de
istorie regăsim aceeaşi cunoaştere, aceeaşi priză asupra
realităţii, aceleaşi adevăruri sau neadevăruri asupra
societăţii. Ca să dau un exemplu, cred că-n Conversaţie la
catedrală este tot atîta cunoaştere, cît este într-un
tratat despre dictaturi sau despre procesele politice şi este o
lectură la fel de cîştigătoare ca şi o foarte bună carte
de Raymond Aron. Nu fac o diferenţă.
Al doilea comentariu este următorul:
am scris multă istorie şi am stat 20 de ani în arhive la
Biblioteca Academiei, citind masiv presa secolului XX. Am conspectat
şi am citit zeci de mii de articole, de la 1890 pînă prin
1998. Am stat la Arhiva Naţională, la SRI, la ministerul de
Externe, la ministerul Justiţiei, acolo unde există arhive. Acest
lucru cred că a avut un impact foarte mare, în sensul în
care mi-a permis să-mi decantez o viziune asupra societăţii
româneşti mai puţin ficţională, mai puţin speculativă şi
mai bine înrădăcinată în ceea ce s-a întîmplat
în această parte a Europei. Citind despre mii de destine,
citind zeci, sute de mii de pagini (numai procesul şi ancheta
Pătrăşcanu are 80.000 de pagini), te ajută să capeţi o viziune
mai coerentă asupra istoriei societăţii despre care scrii. Dar
asta mi-a schimbat şi stilul. Faţă de romanele de început,
cred că acum este mai multă concreteţe şi mai multă stăpînire.
Judecăţile mele sînt mai categorice decît erau în
urmă cu 20 de ani, cînd bîjbîiam. Era o realitate,
în primul rînd interzisă, pentru că nu aveai voie să
cercetezi. Nu puteai să faci un interviu cu cineva, că deveneai
suspect. Securitatea se ţinea după mine cînd mă duceam să-l
intervievez pe Paleologu. Celor care veneau din închisori, spre
exemplu, li se interzicea să-şi povestească trecutul. O realitate
foarte dură.
Şi al treilea comentariu pe care vreau
să-l fac: aceste arhive şi faptul că acum sînt în
posesia unei cantităţi mari de informaţii mi-au dat o viziune, să
spunem aşa, mai bine articulată decît o aveam acum 20 de ani.
De ce-am revenit la ficţiune? Dorind să scriu o cronică a
secolului XX, care este scopul – să spun aşa – lucrului meu ca
intelectual (am făcut film documentar, am scris istorie, ştiinţă
politică, eseu, gazetărie, am scris roman, tratate docte, cum e
Clienţii lu’ tanti Varvara – iată, m-am întors la roman),
am încercat să scriu şi despre ultimii 20 de ani într-o
formă eseistică, academică şi m-am lovit de un zid, de propria
mea incapacitate de a face acest lucru pentru că lumea în care
trăim este o lume lichidă, nu am sfîrşitul poveştii. Putem
arbitrar alege un starting point (1944, 1989, 2001, să zicem), dar,
de fapt, nu vedem finalul acestor procese, nu ştim ce vine după
noi.
un cristian: Trebuie întotdeauna
să vedem finalul?
Da, mă ajută mai mult cînd pot
să am această rigoare, să spun cum a început şi cum s-a
terminat un lucru. Vrînd să scriu despre tranziţie, n-am
putut să scriu o lucrare de amploarea cărţii Clienţii lu’ tanti
Varvara. M-a obsedat, din ’90 mi-am tot propus şi mi-am făcut
arhive uriaşe pe tema asta, dar n-am putut s-o scriu. Am participat,
am fost implicat, cunosc toţi actorii dramei care au jucat, cît
de cît, un rol în ultimii 20 de ani în istoria
românească. Aş fi plasat într-o poziţie foarte bună
strategic să scriu teoretic despre România din ultimii 20 de
ani. N-am reuşit, pentru că există nivelul la care cunoaşterea
ştiinţifică nu mai este suficientă. Şi-atunci un roman care
foloseşte şi metafora, şi judecata dubitativă, şi emoţia, în
care lucrurile nu sînt definite, care face parte chiar din ceea
ce-nseamnă ficţiunea, are acurateţe. Cel puţin aşa am ajuns eu
în acest prag, de a reîncepe să public romane. Este, în
aceeaşi măsură, într-un roman şi-ntr-un tratat, într-un
nonfiction, aceeaşi substanţă, cunoaştere, se schimbă doar
mijloacele de expresie. Cum ne uităm la Balzac, la Tolstoi sau la
Dostoievski. Societatea nu se defineşte printr-un sociolog, ci
printr-un mare romancier. Romancierii sînt mai importanţi în
ordinea cunoaşterii decît ar părea, tocmai de aceea cred că
zidul care se pune între fiction şi nonfiction este abuziv.
Prima versiune a romanului Maestro am
scris-o în şapte săptămîni
Adrian Spîrchez: Din interviurile
acordate pînă acum, am înţeles că Maestro face parte
dintr-un ciclu romanesc. Dacă aşa stau lucrurile, v-au inspirat
alte cicluri romaneşti din trecut (sau colecţii de
nuvele/povestiri), care au tratat anumite teme
sociale/politice (aşa-zisele scrieri-frescă)?
Primele mele trei romane sînt un
ciclu. Am scris, în urmă cu 16 ani, un roman despre revoluţie,
acţiunea se-ntîmplă între 1988-1992. E scris, e gata,
poate să apară şi mîine, dar îl ţin în sertar
pentru că stă bine. Acel roman, cu Maestro şi cu alt roman, încă
neterminat şi început acum cinci-şase ani, sînt într-o
serie tematică. Cu toate astea, la anul voi publica un roman care nu
e din această serie, din această zonă a „societăţii
tranziţiei“, să spunem.
Mihaela Rotaru: În Maestro există
o predilecţie pentru dialoguri. V-aţi propus acest lucru?
Nu sînt un dialoghist, prefer
digresiunea, povestirea. Dialogul poate fi şi foarte bun, dar şi
rău, pentru că taie acţiunea. Acest roman a fost întîi
un scenariu. E un subiect care, din 1997, a început să mă
preocupe. Foarte greu s-a construit ideea acestei cărţi, de fapt, a
unui scenariu, pentru că n-am visat să scriu o carte, ci să fac un
scenariu. Care era foarte simplu. Este un mare exilat la Paris, la
început era compozitor, dirijor, regizor, n-a fost scriitor de
prima dată, la care vine o echipă a Televiziunii Române să
facă un interviu. Am văzut scena aceasta de cîteva sute de
ori în ultimii 20 de ani. Acesta a fost pretextul, de-aici s-a
construit toată povestea. Sigur, personajul e o sinteză a unor
persoane fizice pe care le-am cunoscut la Paris, dar am şi citit
multe cărţi despre exil. Mi-am înfrînt această
experienţă în anii ’70-’80, cînd îmi puneam
problema să plec, şi-atunci sigur că m-a preocupat: „Cum aş fi
fost eu dacă aş fi plecat în anii ’70 din România?“.
Şi am făcut o cercetare de o lună, în 1997, cînd am
realizat interviuri cu toţi oamenii interesanţi şi notorii din
lumea culturală românească, aflaţi în exil la Paris,
şi din toate aceste personaje am făcut unul singur. Nu l-am
confecţionat, n-a fost ceva artificial. Mi-am dat seama că ori
scriu un roman al exilului şi-i mut acţiunea la Paris şi descriu
scandalurile şi dramele, eşecurile lor, ori creez romanul de tip
clasic. Am preferat această din urmă formulă. Sînt 10 ani de
cînd această idee a început să se coacă. Romanul l-am
scris foarte repede. Mi-a luat, în prima versiune, şapte
săptămîni, după ce am scris scenariul şi pe scenariu am
lucrat romanul. Dar apoi, aproape un an de zile mi-a luat refacerea
lui. A avut şapte versiuni; aş putea să public mîine altă
versiune, care e complet diferită. A suferit o rescriere continuă.
Şi nu rescriu corect, scriu de la zero. E foarte neeconomicos, îţi
ia foarte mult timp, dar pînă nu-mi sună bine ritmic, ca
atmosferă, conflict, naraţiune, nu-i dau drumul.
Radu Dobrescu: Aţi impresariat trupa
IRIS. Cum a fost experienţa? Cît a durat? Ce însemna
impresarierea pe-atunci? Dan Bitman a trecut prin Iris?
Da, Bitman a cîntat la Iris. Dar
puţin. Experienţa am povestit-o în Corpuri de iluminat, o
privire spre periferia societăţii româneşti. Undeva chiar se
cînta Cine mă strigă în noapte?. Romanul a fost
interzis, nu s-a publicat. Cenzura şi Securitatea au înţeles
despre ce este vorba, nu şi-au făcut iluzii. Povesteam despre o
lume periferică, dar de oameni liberi, care nu se prezentau în
fiecare dimineaţă la birou, umblau prin ţară, făceau turnee,
cîteva am făcut şi eu. Eram un intelectual de bibliotecă şi
aceste plecări în turnee mi-au permis să cunosc România
anilor ’80. A fost o experienţă iniţiatică. O educaţie. Era
prima dată cînd vedeam oraşe dărîmate. Eu, care sînt
foarte sedentar, nu mă duceam nicăieri. Nici astăzi nu o fac. Este
o experienţă căreia îi sînt foarte dator. N-aş fi
căpătat o imagine de ansamblu a României doar cu urechea la
Europa liberă. Făcînd turnee cu Roşu şi Negru, Sfinx, Iris,
am cunoscut ce-nseamnă provincia românească. Totdeauna mi-au
plăcut băieţii ăştia, pentru că au ceva al dracu’ în
ei. Ceea ce mie-mi place. Şi asta o făceau de la început, de
la prima formulă. Corabia cu pînze o am şi-acum în
urechi. Într-o magmă, în care toată lumea era
conformistă şi se supunea la toate tîmpeniile, ei ţineau să
fie ca ei. Decît să scriu un eseu, am scris un roman. A ajuns
la a patra ediţie şi se vinde încă foarte bine. Ceea
ce-nseamnă că acea lume şi acea experienţă încă
interesează. Cineva vrea să facă acum şi un film.
Carmen Muşat: Am auzit, de curînd,
un comentariu legat de calitatea presei italiene, care e dată de
prezenţa în jurnale a unor nume de primă mărime –
scriitori, universitari –, care imprimă calitate jurnalelor. În
România, cred că numărul celor care sînt implicaţi
şi-n universităţi, şi-n spaţiul autentic cultural, şi în
presă e mult mai mic.
Sînt mai multe cauze aici. Nu
ştiu foarte bine italiană, dar pot să citesc un ziar şi o fac cu
plăcere cînd prind reviste italiene. Sînt, într-adevăr,
de foarte bună calitate. Trebuie spus că Umberto Eco, de pildă,
scrie ca pentru gazetă, cu succes, încă din anii ’60. Dar
este şi efortul lui de a comunica, de a-şi adapta discursul la
tipul de public, pentru că mesajul e acelaşi. La noi, am impresia
că am şi avut această experienţă, pentru că am condus gazete,
Revista 22, de pildă, şi rugam diverşi intelectuali să scrie
pentru cititori, dar ei scriau doar pentru ei şi prietenii lor.
Trebuie ca şi intelectualul să facă un efort pentru a se face
înţeles de un public care nu stă să citească filozofie sau
sociologie. Intelectualii români cam asta fac, privesc cu
dispreţ societatea, considerînd că ei sînt mai
informaţi, ceea ce, adesea, chiar aşa este. Nu cred, însă,
că valorile sînt altele pentru un om care stă într-o
bibliotecă 16 ore pe zi, faţă de unul care stă într-o
bancă. S-ar putea ca acela din bancă să fie mai erudit decît
el.
Carmen Muşat: Problema
intelectualului, la noi, poate fi incapacitatea de a-şi adapta
discursul la publicul-ţintă.
Care e şi un semn de politeţe. În
momentul în care ţii un discurs prea sus, o faci din orgoliu,
mai ales că intelectualul român e adesea la prima generaţie
şi tot timpul trebuie să spună că e intelectual, trebuie să
arate că el face parte din „elită“. Privesc sceptic un asemenea
intelectual, dar înţeleg atitudinea ca pe o deficienţă de
parcurs. Cînd e la prima generaţie, poate afirma asta. Dar
cred că este o chestie de elementară decenţă şi de
profesionalism să comunici cu cei din jurul tău. Ca profesor, să
vorbeşti pe limba studenţilor. La fel, la televizor sau la gazetă,
este indecent să nu te faci înţeles. Dacă eşti inteligent
şi înţelegi rostul tău acolo sau dacă vrei să faci doar pe
nebunul... Poţi să stai să te-mbeţi la cafeneaua unde se-ntîlnesc
„geniile“ locale. Am cunoscut asemenea situaţii cu oameni foarte
talentaţi, la 20-25 de ani, şi care, trăind exclusiv în
acest ghetou pe care-l vedeau ca pe un loc unde se strîngeau
elita şi „geniile“ Bărăganului, între timp s-au
terminat. La 30 de ani nu mai însemnau nimic. Unde-i opera
atîtor prieteni care promiteau să spargă zidurile –
capodopere, mari poeme romantice, filme, scenarii? 95% nu mai există
astăzi. Cred că asta vine şi din neputinţa lor. Nici nu erau atît
de talentaţi pe cît credeau, dar e de vină şi neatenţia lor
vizavi de societate. Pentru că societatea te alimentează, îţi
produce dilemele, te obligă să reacţionezi. Este un metabolism la
care te supui şi este în folosul tău.
Îmi propun să scriu şi pentru coafeze
Carmen Muşat: La lansare, ai spus ceva
care m-a pus pe gînduri. Faţa întoarsă către cititor.
Accentul pe care l-ai pus pe conceptul de melodramă, pe care-l
reprezintă Maestro, un roman pentru coafeze – spuneai tu... Ceea
ce-ai spus reflectă o conştiinţă teoretică foarte bine
articulată, cred că va avea nişte ecouri în critică şi-n
rîndul cititorilor.
Îmi propun să scriu şi pentru
coafeze, dar mereu ratez. Aş putea să-ncep chiar de mîine să
ţin un curs despre roman. Sînt antrenat să vorbesc despre
teoria romanului în orice moment. Asta nu pentru că sînt
bun sau pentru că sînt informat. Scriind romane şi punîndu-mi
această problemă din pubertate (am vrut să fiu toată viaţa
romancier, nimic altceva, nici măcar scriitor, romancier), mi-am pus
problema – ce este romanul, cum povesteşti? Pur şi simplu, am
învăţat cu creionul în mînă cum se face un
dialog, cum se face o scenă de amor, cum faci un peisaj. Mulţi
remarcă profesionalismul meu. E învăţat, e carte, e şcoală.
Tot meditînd, de 30 de ani, cum e romanul, cum face Flaubert,
cum face Balzac, cum a făcut Dostoievski, am trecut printr-un set de
experienţe cu creionul în mînă. La 17 ani, citeam 20 de
romane de Balzac în două luni, cu creionul în mînă.
Mă preocupă romanul ca problemă teoretică. E posibil odată, dacă
cineva îmi va da credit, să povestesc lucrurile astea: ce cred
eu despre arta romanului. Mă interesează foarte mult problema
teoretică: cum povestim, de ce, problema timpului, cine e vocea
narativă, personajele, cum se fac scenele, cum se dezvoltă un
conflict, cum se rezolvă. Sînt lucruri pe care orice scriitor,
fie că este un talent spontan, fie că este o natură teoretică,
cum sînt eu, e obligat să le rezolve. N-are cum să treacă de
pagina 20 dacă nu ştie cum să construiască un roman. Cînd
m-apuc de un roman mă-ntreb: ce-i cu asta? Nu pot să scriu într-o
stare de spontaneitate. La mine nu e cum „îmi vine“. La
mine este teorie. Am conştiinţă teoretică şi nu ştiu dacă e-n
avantajul scrisului, pentru că adesea îmi vine să fac într-un
fel şi mă frînez pentru că nu corespunde cu aşa-zisa
teorie, ceea ce nu e bine. La Maestro am uitat parţial lucrurile
astea. Iar ceea ce scriu acum nu are nici o legătură cu
ex-conştiinţa mea teoretică, într-un anumit sens. Totul este
improvizat, spontan. „Imaginaţia la putere!“ – asta este
doctrina pe care o practic acum. Mă las tîrît de
imaginaţie şi, cînd simt că am o frînă, o sfidez mai
rău.
Carmen Muşat: Cînd scrii?
Noaptea, în zori. Nu seara. Mă
culc şi mă scol de obicei la 4-4.30, îmi fac o cafea cu
lapte, lungă, nu sînt cafegiu, şi scriu fără pauze pînă
la prînz, întins.
Laur: Aveţi o serie de autor la
Humanitas şi, iată, romanul Maestro apare la Polirom. S-a schimbat
ceva în relaţia cu Humanitasul?
Da şi nu. Da – în sensul în
care îmi doresc să public la mai multe edituri, să nu devin
prizonierul unei anumite politici editoriale, care-şi propune sau nu
anumite evenimente, care lansează sau nu cărţi, care este prezentă
sau nu în librării. Vreau să fiu liber şi să-ncerc să mă
mişc înspre cititor cît pot de dinamic. Mă interesează
cititorii. Nu – în sensul că nu s-a schimbat nimic.
Humanitasul publică această serie de autor mai încet decît
aveam înţelegerea s-o facem. Trebuia să terminăm încă
de acum doi ani toată seria şi sîntem mult în urmă şi
nu puteam să mă duc cu încă o carte cînd ei mai au de
publicat încă vreo şapte. Am avut această discuţie, e un
program masiv şi, neputînd s-aştept cu romanul să publice
toată seria sau să cer editurii să îmi publice cinci cărţi
deodată, am preferat această formulă, care a mers foarte repede.
Poliromul a publicat cartea în două luni. E drept c-am făcut
şi eu două corecturi, ca pe vremuri, cu stiloul, pe hîrtie...
Sînt un om religios şi cred în
prezenţa activă a Diavolului în cotidian
un cristian: Spuneaţi că sînteţi
superstiţios.
Ca să dau o superstiţie. Cînd
plec spre oraş şi-am uitat ceva, nu mă-ntorc. Astăzi am păţit-o,
venind aici. În general, dacă nu-mi place un om, nu dau mîna
cu el şi nu-l revăd. Cred că există Diavolul. Sînt un om
religios şi cred în prezenţa foarte activă a Diavolului în
cotidian, în ce ne înconjoară. Toate cărţile mele de
ficţiune sînt despre Diavol şi formele diavolescului.
un cristian: Nu v-aţi grăbit deloc cu
publicarea romanelor. Am senzaţia că v-aţi cam neglijat ca
scriitor.
Şi-acum am cărţi în manuscris,
nepublicate. Procesul are două faze. Ideea se coace greu. Perioada
de gestaţie la mine e foarte lungă. Uneori m-apuc de scris un roman
cam în momentul în care lucrurile sînt clare,
alteori, numai după ce sînt clare, cînd ştiu exact
finalul cărţilor. Ceea ce trebuie să spun este că mă opresc
atunci cînd simt că nu mai am prospeţime, cînd n-am
soluţii, n-am viziune şi că scriu din rutină, ca să bifez
capitolele. Mă opresc. Uneori am greşit pentru că n-am putut să
mai termin acele cărţi. Alteori a fost bine, pentru că le-am
reluat într-o stare de interes pentru subiect, cînd mi-a
revenit interesul pentru personaje. După ce, o vreme, am uitat-o
într-un sertar. Acum scriu o carte începută în
1992, la Washington. Scriu de 16 ani la ea. Acolo mi-a venit ideea,
am lăsat-o, iar mi-a revenit, am scris, iar am lăsat-o, dar acum o
termin. Acesta e procesul şi, atîta timp cît am o
anumită prospeţime, scriu. În momentul cînd mi-am
pierdut motivaţia, sînt cinstit cu mine, mă scol de la masă
şi scriu altceva. Dar gestaţia e foarte lungă. Şi-atunci merg în
arhive, mai scriu un eseu, fac lucruri pasagere, pe care nu le
consider cărţi de gradul 0. Scriitor este cel care scrie romane. O
carte cum a fost Acasă se vorbeşte în şoaptă este jumătate
carte, pentru că este o parte jurnal, jumătate dosare de arhivă.
Care a fost contribuţia mea? Romanul este genul absolut, coala albă
pe care inventezi, pe 300 sau 500 de pagini, o lume.
Oana Ninu: Faceţi parte (explicit sau
implicit) dintr-o generaţie literară?
Implicit, dar eu n-am fost nici
optzecist, nici textualist, n-am fost în cenaclurile epocii,
deşi am participat la cîteva şedinţe şi la „Cenaclul de
luni“, şi la Crohmălniceau. Căutam prieteni, eram student, dar
nu am aparţinut şi nu aparţin nici unui grup literar.
Scrisul este o problemă de maraton,
e de-o viaţă
un cristian: Este un avantaj? Pînă
la urmă, acolo se-ajunge...
Pînă la urmă, scriitorii rămîn
singuri şi prieteniile literare dintre ei se destramă. Sînt
şi avantaje. Revistele sînt făcute de grupuri literare, dacă
nu eşti din nici un grup, nimeni nu spune că eşti un bun scriitor.
Nu eşti pe liste, nu eşti la premii. Pe de altă parte, prefer un
destin solitar ca scriitor, cred că e-n avantajul meu pe termen
lung. Scrisul este o problemă de maraton, e de-o viaţă. La finish
trebuie judecat. Am în cap acest tip de scriitor.
Şerban Axinte: Cum poate deveni un
dosar de securitate o operă de ficţiune?
N-am încercat o asemenea
experienţă, deşi am spus ceva în cartea în care am
amestecat jurnalul meu personal cu dosarul meu de securitate, Acasă
se vorbeşte în şoaptă. Am vrut să suprapun imaginile
„oficiale“ cu cele proprii, să fie puse faţă-n faţă. E
adevărat că subiectul este foarte „tare“. Destinul unui
informator este şi tragic, dar şi penibil. Am văzut filme, am
citit multe cărţi, şi istorie, şi ficţiune, oricînd este o
temă excitantă. N-am încercat încă să scriu asta.
Ce-am observat însă, acum, este faptul că, pe piaţa
literară, pentru tipul de literatură carcerală, gulag, pentru
acest tip de subiecte, publicul începe să simtă o anumită
saturaţie. I s-a oferit prea multă literatură de acest gen. Sînt
30 de ani deja de cînd pieţele sînt asaltate. Ca unul
care a trăit aici, ele prezintă interes. Eu însumi am fost
victima unui informator, care era cel mai bun prieten al meu. Mă
interesează subiectul, poate că am să scriu. Mi s-a propus
montarea unei piese după Acasă se vorbeşte în şoaptă. I
s-a părut că cele două personaje, informatorul şi prietenul pe
care îl toarnă la Securitate, pot face un foarte bun spectacol
de teatru. Am respins ideea, pentru că n-am vrut să vulgarizez
cartea. În plus, n-am vrut să risc. Aş colabora cu un regizor
important, n-aş vrea să văd un spectacol penibil, într-un
teatru ieftin. Atunci am refuzat.
Dana P.: Ce s-ar fi întîmplat
dacă nu venea revoluţia? Plecaţi din ţară?
Plecam sau ajungeam în
închisoare, pentru că deja făceam nişte lucruri grave, aşa
gîndea poliţia politică. Frecventam cîţiva ambasadori,
aveam un aranjament la Londra să public un roman, Securitatea era cu
ochii pe mine să nu transmit manuscrisele. Era un moment de ruptură.
Ori, ori! Aş fi vrut să am un proces, mi-ar fi plăcut să
m-aresteze şi, pe această logică a scandalului, să-i facă pe
editorii străini ca mîine să mă publice. Gîndeam asta
atunci foarte activ. Nu în sensul cinismului, în sensul
că doream un proces, ca să clarificăm lucrurile şi să deschid
calea spre a publica. Orice scriitor vrea să publice, nu este un
sinucigaş. Dar îmi era clar că-n România nu pot s-apară
cărţile, trebuia s-apară atunci în Occident. Occidentul nu
publica dacă nu erai în conflict cu regimul, aşa că îmi
doream acest lucru şi îmi doream să plec. Gîndeam că
m-ar fi făcut pachet şi m-ar fi trimis în Occident. Cam ăsta
era momentul ’89. Aş fi avut o anchetă, judecată – ori
acceptam să fiu omul lor, ori mă expediau, pentru că ei nu doreau
să fii aici, să-l ataci pe Ceauşescu. Asta era problema. Să nu
iasă scandal. Dacă aş fi făcut o cerere de paşaport, cred că mi
s-ar fi aprobat. Eram la limita rezistenţei, nu voiau să-mi publice
romanele. La un moment dat, m-a întrebat un securist: Ce vrei
tu? Zic: Publicaţi-mi cărţile. Credea că vreau casă, maşină, o
slujbă. Era un prost.
E o tradiţie a intelectualităţii
româneşti de a se refugia în spaţii închise
ami23: Vreţi să vă dedicaţi
exclusiv scrisului?
Trăiesc din asta de cînd am o
conştiinţă. Niciodată nu am renunţat la scris. În
continuare imaginaţia mea funcţionează, sînt motivat să
scriu. Nu văd că ceea ce am de spus s-a terminat. Voi continua să
public cărţi, dar tot timpul trebuie să adaugi la scrisul tău
ceva, pentru că te susţine, te ajută. E bine să faci şi altceva:
jurnalism şi scris, universitate şi scris. Să nu trăieşti într-o
sferă de sticlă, asta este important.
Radu: Veţi continua să faceţi film?
Cu siguranţă. Mă interesează faţa
neagră a României, mă interesează şi versantul celălalt,
nu doar România de pe Calea Victoriei. Nu sînt un
elitist, să ne întîlnim numai noi, „ăştia“, în
localurile bune, să frecventăm case cu colecţii de artă şi să
ne simţim foarte bine între noi. Mă interesează şi partea
întunecată a României. Asta e curiozitatea mea. Mă uit
în abis. De-asta mă-ntîlnesc cu tot felul de oameni pe
care nu-i agreez. Dar dacă nu mă uit şi dincolo, dacă nu mă duc
la groapa Glina să văd ce se-ntîmplă, nu-nţeleg nimic
despre România. Sîntem exasperaţi, pentru că ne simţim
agresaţi, că sîntem într-o mare de vulgaritate. Dar
refuzăm, nu ne uităm la ea direct, să vedem ce-i cu asta, de unde
vine şi care-i dimensiunea ei. Foarte mulţi preferă să se
protejeze, şi-nţeleg această reacţie. O dezaprob, dar o găsesc
umană. Întorci spatele realităţii româneşti,
violente, crude, întunecate, pentru a-ţi oferi un fel de
polemică în vîrful limbii în gazete culturale. Cu
asta nu sînt de acord. E o veche tradiţie a intelectualităţii
româneşti de a se refugia în spaţii închise şi
de a trimite mingi de tenis peste fileu acestei realităţi care ne
invadează. O prefer pe cealaltă. De-asta fac televiziune şi intru
în tot felul de medii. În plus, nu pot să scriu despre
un mediu pe care nu-l cunosc. Fiecare carte a mea se petrece într-un
mediu cu care sînt foarte familiar.
Cristina Ispas: Dacă ar fi să le
vorbiţi unor elevi de 14-15 ani, acum, despre comunism, ce le-aţi
povesti mai întîi?
Să nu dea Dumnezeu să cunoască o
asemenea experienţă. Nu numai comunismul, ci orice fel de regim
totalitar/autoritar. Nu e nimic mai preţios decît
posibilitatea de a lua propriile tale decizii. Adică libertatea, dar
acesta e un cuvînt prea mare şi foarte tocit. Nu vreau să-mi
spună nimeni ce să scriu, cît să scriu, cînd să
scriu, unde să public sau ce să gîndesc. Asta n-am putut să
suport în anii ’70-’80. Era extraordinar de apăsător şi
nu puteam să fac altfel. Aş fi vrut să fiu scriitor, să public,
să nu fiu aşa de sărac. N-am putut. Acest instinct de a exprima
exact ceea ce gîndesc este la mine esenţial. De aceea n-am
putut să fac politică, pentru că nu pot să cultiv ipocrizia.
Sigur, toată lumea practică forme de ipocrizie în viaţa lui
socială, iar în politică îţi faci o meserie din asta,
ceea ce n-am putut să accept. Le-aş spune să stea în ţări
libere, care oferă suficiente garanţii de libertate şi democraţie.
Adriana Soare: Spuneaţi într-un
interviu aşa: „Dacă eu scriu acum un roman extraordinar, el
nu va avea mai mult de 500 de cititori. Şi atunci nu îl scriu.
Nu pentru că nu am suficienţi cititori, dar nu am suficientă
motivaţie să comunic cu un public care nu există. Nu zeci de mii
de oameni, cum am seara la televizor. E vorba de a avea un public de
20.000 de oameni, calificat, care să citească roman românesc.
Pentru că ai nevoie de o rezonanţă. Un creator este un
comunicator“. Mai credeţi asta? Că 500 de cititori nu
reprezintă o motivaţie suficientă?
A trebuit să mă eliberez de propria
mea obsesie. Cred, în continuare, că avem nevoie de o cutie de
rezonanţă, că avem nevoie de cititori cu care să comunicăm, să
ne critice, s-arunce cărţile, dar de la care s-aştepţi o reacţie.
Această cutie de rezonanţă lipseşte. Totuşi, în ultimii
ani au apărut scriitori tineri interesanţi; am simţit o emulaţie
şi m-am simţit bine în noua atmosferă în care
literatura a atras puţin atenţia publicului, şi românesc, şi
străin. Mă simt mai bine aşa decît în tăcerea
absolută de dinainte. Eu n-am încetat să scriu roman în
ultimii 20 de ani, dar absenţa acestei cutii de rezonanţă mi-a
micşorat motivaţia, m-a făcut să stau deoparte. Acum 10 ani, cînd
un editor îmi propunea să-mi scoată o carte, nu mă interesa.
Acum s-a schimbat ceva în atmosferă.
un cristian: Vorbim despre normalitatea
literară pînă la urmă. Traduceri, lecturi publice. E un
argument că lucrurile merg spre normalitate.
Da, sigur, doar că e un drum încă
lung, iar eu sînt prea bătrîn să mai aştept. Aş fi
bucuros să găsesc un argument să nu plec, să fiu mai puţin
exasperat şi să găsesc altă ieşire. Pînă acum m-am
refugiat în scris. De 40 de ani stau refugiat, zidit, în
scris.
un cristian: Nu vi se pare că din tot
acest angrenaj lipseşte un element? Elementul intermediar, cel care
leagă lucrurile.
Exact. Aceste structuri care se ocupă
de organizare. Există evenimente cu bănci, investitori străini,
tot felul de personaje. Interesant. Dar nimeni nu face acelaşi lucru
şi cu scriitorii, cu intelectualii. Dacă îl chemi pe Andrei
Pleşu într-un loc, poate fi lume ca la meci. Cred că există
oameni cu un potenţial enorm de comunicare care nu sînt
valorificaţi. În afară, există universităţi, librării,
cluburi care se preocupă, scriitorii trăiesc din lecturi. La noi,
sîntem lăsaţi de izbelişte. În Germania, se plăteşte
bilet de intrare ca să dai mîna cu un scriitor. Aici vine
editorul, scoate o carte, face o lansare – în cel mai fericit
caz –, după care nu se mai întîmplă nimic. Autorul e
un om normal, nu e o statuie, are nevoie de contactul uman cu
cititorii. Iar acestora trebuie să li se creeze reflexul întîlnirii
cu el. Vreau să am relaţia asta normală cu oamenii, îmi
lipseşte. Literatura are, în mare, aceeaşi problemă ca şi
filmul românesc: lipsesc producătorii. Ca să nu mai vorbesc
de cinematografe. De la Bucureştii Noi pînă la Gara de Nord
şi de la Bucureştii Noi pînă la Patria nu e nici un
cinematograf. Nu cred că-i normal.
Paul: De ce anume îi este cel mai
frică astăzi lui Stelian Tănase, după 20 de ani de la revoluţie?
Am temerile pe care le au toţi
oamenii. Mi-e frică de boală, vreau să fiu sănătos, să pot
lucra şi să nu stau prin spitale. Am trăit experienţa agoniei
mamei mele, care s-a chinuit un an de zile, avînd cancer la
pancreas. Am văzut ce-nseamnă suferinţa fiziologică enormă,
uriaşă. A murit şi tatăl meu, care a avut o moarte fulgerătoare.
Mă sperie ideea bătrîneţii neputincioase. Cred că toţi
avem această teamă. Nu cred că mi-e frică de moarte, dar sînt
preocupat, şi-n Maestro am vrut să spun cîte ceva despre
asta.
un cristian: Vă gîndiţi la
sinucidere?
Nu, dacă aş avea experienţa mamei
mele, probabil că m-aş sinucide. Dacă aş afla că am această
boală teribilă, m-aş sinucide, pentru că ştiu ce urmează. Am
văzut cu ochii mei. Altfel, sînt o natură robustă, un
cerebral tipic. N-am mari prăpăstii în sufletul meu. Cred că
se vede şi la televizor. Echilibrat, sînt destul de relaxat,
dar am această obsesie a fiziologiei şi a timpului care ne
ruinează pe toţi. Aste e una. Doi – nu cred că România
este o ţară sigură. Aici există obiceiul ca, după una-două
generaţii, să se ia totul de la capăt. Este fatalitatea ei. Un
blestem. Nu cred că UE, NATO, democraţia, alegerile pot schimba
statutul României. Şi asta e dintotdeauna. Cred că România
este într-o zonă foarte vulnerabilă, expusă la tot felul de
influenţe climaterice, militare, politice, economice. România
înseamnă nesiguranţă şi incertitudine. Din această cauză,
cînd a trebuit să mă gîndesc la situaţia copilului
meu, care acum are 30 de ani şi e în SUA, argumentul meu a
fost „dacă vrei să pleci, trebuie să alegi o ţară sigură, să
ştii că tot ceea ce faci rămîne bine făcut, să ştii că
nu va veni cineva şi ţi-l va lua şi-l va distruge“. De asta mă
tem.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters