„În viaţă fiind, atît de puţin complice vieţii...“
„Euforică, stimulantă, admiraţia – îngenunchere intelectuală
care nu implică nici umilinţă, nici sentimentul neputinţei – este prerogativa,
certitudinea şi mîntuirea sufletelor pure […]“1. Chiar de la sine nu se înţelege
cum poate circula o asemenea definiţie a admiraţiei în mediul privilegiat de
Cioran – lumea „incurabililor“. Puritate a sufletului căzut în noapte adîncă!
Paradoxul ne avertizează că, în ciuda limbajului mistic – „pietate“, „suflete
pure“, „îngenunchere“, „mîntuirea sufletului“ etc. –, nu ne dezicem de regimul
nostru ontologic, „la déchéance“. Avem de împărţit speranţa, cîtă ni se oferă
prin „exerciţiile de admiraţie“, cu un damnat recalcitrant şi recidivist. Ce
sîntem noi? „Gente perduta“, salvată doar prin admiraţia pe care ne-o dăruim
reciproc, adulmecînd euforic mîntuirea în deschiderea spre Celălalt. Cum se
spune „istoria adevărată“ a unor asemenea suflete?
Ne putem imagina că Cioran, care îşi devora autorii
preferaţi, cu viaţă cu tot, „obsedat“ de chestiunea „destul de stupidă“ a
relaţiei operă-autor (am menţionat mărturisirile sale privind literatura lui
Beckett), Cioran nu putea nici el rezista ispitei de a călca la propriu pe
urmele idolilor, aşa cum procedează dublul său romanesc, Stauff, în cazul lui
Nietzsche sau Robert Walser, căci: „Una este [...] să pătrunzi în arcanele unei
gîndiri sau ale unei opere recurgînd doar la intelect [...] şi cu totul altceva
– infinit mai exaltant – este să ţi le apropriezi prin simpatie, să faci
efortul de a retrăi tu însuţi încercările şi bucuriile în focul cărora ele s-au
născut“2. Cît va mai întîrzia cercetătorul care să se lanseze pe această pistă?
Să „traverseze pagina tipărită“ a portretelor lui Cioran – cum se exprimă
Stauff –, pentru a se apropia empatic, pasional de sursa admiraţiei?
L-am descoperit deja pe Cioran în cele mai felurite,
neaşteptate, efemere sau delicate ipostaze – ca student bursier la Paris, ca
profesor de liceu la Braşov, ca diplomat al României antonesciene la Vichy,
Cioran soldat, Cioran pe cal sau la schi, Cioran bricoleur sau grădinar
pasionat în Bretania („un élégateur invétéré“, se recomanda el), ba chiar –
last but not least – candidat la titlul de „cel mai frumos bebe din Răşinari“.3
Am aflat că „marea lui teorie“ era siesta şi că o punea riguros în practică.
Ştim, de curînd, cum se alimenta, ce medicamente lua sau recomanda rudelor şi
prietenilor, ştim ce chirie plătea, unde avea WC-ul în rue de l’Odéon etc. De
mult, de demult deja, ne sînt cunoscute pasiunea lui pentru ciclism şi lungile
peregrinări à vélo prin Franţa, ca şi călătoriile în străinătate, intensificate
în ultimii ani de (relativă) sănătate. Se ştie dintotdeauna de sejurul său ca
bursier în Germania lui Hitler, ca şi de pasiunea lui pentru Spania etc. Dar
care dintre aceste drumuri puteau constitui nişte „pelerinaje“? Care dintre
călătoriile lui Cioran ar fi putut semăna cu cele efectuate de Stauff pe urmele
lui Nietzsche? Ce loc sacru l-ar fi putut atrage în Spania, de pildă, pe cel
care citise de cinci ori, în original, Viaţa Sfintei Teresa de Avila?
Nu ştim (încă?) ce rol au jucat lecturile în opţiunile lui
Cioran, voiajorul european, cunoscătorul fără pereche al Franţei, fortificat
prin tururi ciclistice uriaşe, care l-ar fi adus în pragul epuizării şi pe un
profesionist al acestui sport. În ce priveşte itinerariile pariziene în care
Cioran îşi tîra amicii imprudenţi, reuşind să-i înspăimînte o dată pentru
totdeauna cu condiţia lui fizică, nu ne putem îndoi că ele urmau în bună parte
trasee prefigurate în cărţi. Dar chiar dacă (şi) acest capitol al biografiei
cioraniene se va dovedi imposibil de scris, nu putem să trecem cu vederea
sensibilitatea extraordinară a lui Cioran pentru elocvenţa spaţiului trăit.
Portretele sale, al căror mister (şi noroc literar) ne preocupă în mod special,
sînt adesea evocări favorizate de magia locurilor impregnate de amintirea
secretă a unor prezenţe charismatice – indivizi care şi-au turnat sufletul
într-un corp secund, peren, eteric, vizibil doar pentru ochii admiraţiei: case,
străzi, pieţe şi parcuri – mereu şi mereu parcuri! – în care supravieţuiesc
clandestin, inefabil, trecătorii de altădată, cei cu gîndul la absolut şi
dotaţi cu antena transcendentală, desigur.
De admiraţia lui Cioran beneficiază, cum am spus, atît
indivizi frecventaţi doar mental, în cărţile lor, cît şi persoane cunoscute în
mod real, întîlnite, vizitate şi revizitate uneori cu asiduitate. În cazul
celor din urmă, am putea vorbi aşadar de portrete „pe viu“, cu implicaţii
autobiografice. Numărul lor este surprinzător de mare pentru un apologet al
exilului absolut. Patima comunicării, pe care o descoperim aici, nu se
integrează fără fisură în imaginea mizantropului crîncen cu care-şi face
reclamă Cioran, expertul în „decompoziţie“. Dar cum paradoxul şi anomalia intră
în „normalitatea“ lumii în care ne aflăm aici, trebuie să acceptăm şi această
„slăbiciune“ (tipic balcanică, potrivit etnopatologiei cioraniene), relaxaţi
(sau resemnaţi), fără a regreta că Cioran nu s-a sinucis atunci cînd şi-a
descoperit-o. Dar nu transfigurează admiraţia, în sensul mistic pe care i-l dă
Cioran, viciul în virtute?
Nesiguranţa se amplifică dacă observăm că, indiferent de
statutul lor, reale sau imaginare, modelele portretistului sînt întotdeauna
(şi) interlocutori aievea, de vreme ce suscită întrebarea: „Qui êtes-vous?“. Ca
orice interpelare, „Cine eşti?“ presupune dispoziţia celuilalt de a răspunde.
Asemenea comunicativitate produce un efect straniu atunci cînd ea caracterizează
laolaltă viii şi morţii. „Autorii pe care i-am citit“, spune Cioran, „contează
mai puţin pentru noi decît aceia la care nu am încetat să ne gîndim, care au
fost prezenţi în momentele esenţiale ale vieţii noastre, ajutîndu-ne prin
martiriul lor să-l suportăm pe al nostru.“4 Pascal, Leopardi, Baudelaire,
pentru a numi doar cîţiva „martiri“, i-au fost lui Cioran la fel de „prezenţi“
ca şi Beckett sau Fondane. Făcîndu-le portretul, Cioran evocă secvenţe din
„istoria sufletului său“. Portretistul este, prin urmare, întotdeauna şi
autobiograf, el însuşi şi un altul totodată. Arta lui instituie pentru acea
„noapte obscură“ şi „pură“ totodată a existenţei adevărate un timp secund,
incomensurabil, în care morţii convieţuiesc cu viii. Pe această folie se „fixează“
personajul şi-şi revelă fiinţa interioară. Fie ei contemporani, „idolii“ apar –
ca şi cum ar veni de departe, din trecut. Revin în memorie ca dintr-un
vremelnic neant. Chiar fiind încă în viaţă, ei se întorc în imaginaţia lui
Cioran cu un aer cumva nepămîntesc – musafiri înconjuraţi de-o aură stranie, „d’outre tombe“. Chiar dacă,
obiectiv vorbind, ele sînt realizate „pe viu“, portretele sună funebru, ca şi
cum Cioran nu ar putea „fixa“ un personaj decît postum, regăsindu-l în minte
după ce l-a pierdut din ochi.
Descoperim astfel o retorică specială, care, pe de o parte,
reactualizează legătura originară a portretului cu necrologul („oraison
funèbre“). Or, de mortis nisi sine bene, sună regula acelui gen. De ce n-ar fi
valabilă şi reciproca? Bine, admirativ, nu se poate vorbi decît despre morţi: o
laudatio nu reuşeşte deplin decît în varianta funebris. Pe de altă parte,
retorica cioraniană sugerează, prin implicarea amintirii, misterul admiraţiei
şi al „iluminărilor“ profane. Cum începe portretul necunoscutei din Grădina
Luxemburgului – paradigma pe care am propus-o? Cităm din nou: „N-am întîlnit-o
decît de două ori. E puţin. Dar extraordinarul nu se măsoară cu măsurile
timpului“ etc. Multe portrete cioraniene au un început analog: „Îi văd pe
amîndoi – de parc-ar fi fost ieri – în grădina Luxemburg, într-o după-amiază
ploioasă de noiembrie“5: este vorba de Guido Ceronetti şi pupila sa. Despre
Emil Botta: „Una dintre fiinţele cele mai uşor de îndrăgit din cîte am avut
şansa să cunosc. Trebuie să fi fost prin 1935 cînd l-am văzut ultima dată
[...]“.6 Despre Fondane: „Nu pot să mă gîndesc la vreo vorbă a lui Fondane,
oricît de neînsemnată, fără să simt prezenţa imperioasă a trăsăturilor lui.
Mergeam adesea să-l văd (l-am cunoscut pe vremea Ocupaţiei) [...]“7. Portetele
lui Cioran revelă, cum spuneam, pasiunea comunicării, în primul rînd vocaţia
dialogului, trăit ca interferenţă în plan absolut a eului propriu cu Celălalt.
Oricare ar fi fost modul apropierii lor – fizic sau imaginar –, personajele
„extraordinare“ ale portretisticii cioraniene se remarcă toate printr-o dublă
calitate: ele aparţin trecutului şi posedă totuşi o puternică „prezenţă“.
Apariţii fascinante, prezenţe resuscitate cu emoţie intensă, toţi portretizaţii
sînt idoli personali şi spectre (des revenants) totodată: exerciţiul admiraţiei
le conferă acest statut, în discordanţă, totuşi, cu claritatea întrebării:
„Cine eşti?“ („Qui êtes-vous?“).
Cînd intervine admiraţia, existenţa lui Cioran basculează în
fantastic. Exaltarea şi emfaza caracteristice acestor momente nu ne pot însă
înşela la nesfîrşit: regimul admiraţiei este unul ambivalent,
mirabilist-salvaţionist, pe de o parte, regresiv-thanatic, pe de alta.
Portretul interior – chipul sublimat, purificat, revelat în absolut prin
„miracolul admiraţiei“ – este doar faţa de sus a unei medalii pe reversul
căreia stă un cap de mort. Cioran trîmbiţează euforic apoteoza cuplului legat
prin misterul admiraţiei, pomeneşte totuşi şi un „malaise“ de nestăpînit –
componenta inextirpabilă a fascinaţiei. În exerciţiul admiraţiei, Cioran poate
ajunge un „thuriféraire“ (ironia îi aparţine), iar clopotele şi cădelniţa sînt
tocmai bune pentru a ne avertiza că, vizînd esenţa, absolutul, adevărul
transcendental, oficiantul trezeşte morţii. Ca şi cum vertijul ascensiunii ar
fi unul şi acelaşi cu al căderii: admiraţia deschide cerul şi răscoleşte
totodată subteranele fantasmei. Lăcaşul optim pentru oficiul admiraţiei
cioraniene este cimitirul.
„Fiind, toată viaţa, un amator de cimitire şi ştiind că şi
lui Beckett îi plăceau [...], i-am vorbit iarna trecută, pe Avenue de
l’Observatoire, despre o vizită recentă la Père-Lachaise [...]“8. Fiind
dintotdeauna o iubitoare de cimitire şi ştiind că şi Cioran le iubea, m-am dus
luna trecută, din nou, la Montparnasse. Atrasă de acele „iluminări“ cu care un
romancier ar putea stîrni nervozitate şi invidie în rîndul biografilor
meticuloşi, voiam să verific la faţa locului cîteva detalii ale secvenţei deja
amintite din romanul lui Bruno de Cessole – vizita lui Stauff la acel cimitir. Sesizasem
deja premoniţia ascunsă în paginile respective. Am găsit mormîntul lui Cioran.
Nu-l mai văzusem. Pe placa neagră de granit, strălucitoare, numele lui Cioran
şi al Simonei Boué: un mormînt pe veci împărţit, numele Cioran precedat de
prenumele Émile, o ulcică românească goală (rămasă de la Crăciun?) şi cîteva
pietre micuţe, culese din pietrişul cărării, aşezate cu sfială pe placa
şlefuită. Cine le-a pus acolo? De ce tocmai acest semn? A început o altă
poveste şi ea este lungă. Lungă, întortocheată şi tristă. O voi spune altădată.
–––––––––––––
1. Cioran, „Préface“, în Anthologie du portrait. De
Saint-Simon à Tocqueville, Ed. Gallimard, 1996,
p. 27.
2. Bruno de Cessole, L’heure de la fermeture dans les
jardins d’Occident, Ed. La Différence, Paris, 2008, p. 212 (trad. m.).
3. Vezi documentele, mărturiile, contribuţiile critice din
Cioran, coord. Laurence Tacou/Vincent Piednoir, Ed. de l’Herne, Paris,
2009.
4. „Un mot sur Leopardi“, în Cioran, p. 300 (trad. m.).
5. Vezi „Guido Ceronetti. Infernul trupului“, în Exerciţii
de admiraţie. Eseuri şi portrete, trad. Emanoil Marcu, Ed. Humanitas, 2003,
abreviată în continuare: Exerciţii, p. 197.
6. „Entre la perplexité et la grâce“, în Cioran, p. 293
(trad. m.).
7. „Benjamin Fondane. Strada Rollin Nr. 6“, în Exerciţii, p.
153.
8. „Beckett. Cîteva întîlniri“, în Exercices,
p. 104 (subl. m.).
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters