Romanul lui Cioran? Sugestii pentru o biografie imposibilă (II)

Cui i-e dor de Cioran?

Autor: Ilina GREGORI | Categoria: Istorie literară | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Ambiguitatea“ romanului, „magia“ imaginaţiei şi „coincidenţele obiective“

„Cine este Stauff? Un filozof autentic sau un impostor? Un ireproşabil homme de l’être sau doar un homme de lettres, cinic şi manipulator? Un nihilist consecvent sau un călău al nihilismului? Acestea sînt întrebările pe care şi le pune discipolul lui, Monclar. Acestea sînt, totodată, întrebările pe care nu puţini contemporani şi le-au pus în legătură cu Cioran. Şi totuşi, cartea mea nu-şi propune să dea un răspuns la aceste chestiuni. Ambiguitatea rămîne prerogativa şi resortul creaţiei romaneşti.“1

„L’être“ sau doar „lettres“? Fiinţa sau literatura? Dilema nu-l preocupă numai pe discipolul/biograful lui Frédéric Stauff, eroul ciudatului roman L’Heure de la fermeture dans les jardins d’Occident, inspirat (am spus deja) de „cazul“ Cioran. Cum vedem, formulîndu-şi îndoielile, tînărul Monclar se substituie chiar autorului, Bruno de Cessole, care, la rîndul său, se substituie unei părţi deloc neglijabile a publicului lui Cioran. Şi dilema enunţată aici va persista, nu numai pentru că „ambiguitatea“ ar constitui „prerogativa“ şi „resortul“ oricărui proiect romanesc, cum avansează Cessole, ci pentru că ea face parte din credoul eroului său. „Pentru un gînditor, cel mai rău lucru nu este să fie prost înţeles, ci să fie prea bine înţeles“2, postulează Stauff, repetînd aproape mot à mot verdicte cioraniene: „Pentru autor e o adevărată nenorocire să fie înţeles“3 sau: „neşansa de a fi înţeles – cea mai rea din cîte se poate abate peste un autor“4 – şi ne mulţumim aici cu numai două exemple din mulţimea celor care s-ar mai putea găsi. Perspectiva de a da satisfacţie cu opera lui exegeţilor nu-l înspăimîntă pe Cioran mai puţin decît aceea a unei vieţi confiscate de biografi.

Despre Cioran, am văzut, nu este vorba explicit în „biografia“ lui Cessole – şi nici despre Emil sau Miluţ, cu atît mai puţin despre Ciobanu/Chiru/Ene, cum am aflat între timp că se chema acelaşi personaj în „romanul negru“ la care au lucrat timp de decenii, în mare secret, cu mare sîrg, iniţiaţii fără chip şi nume de la Bucureşti. Dar, deşi inventată, onomastica romanului este şi ea străvezie: filozoful fictiv semna la începutul carierei F.E. Stauff, ascunzînd sub iniţiale prenumele acceptat, Frédéric, şi pe cel detestat, Émile, pentru care familia găsise şi un substitut „dulce“, Mimile! Ştim dezgustul pe care i-l inspira lui Cioran prenumele său – nume de frizer, se indigna el –, ştim că E.M. a constituit, o vreme, un compromis suportabil, înainte de eradicarea totală a prenumelor, impusă odată cu Exercices d’admiration. Nu mi se pare banal faptul că nici în intimitate Cioran nu suferea să fie abordat altfel decît cu patronimul său: Cioran! Dar numele adevărat al eroului său, spune Cessole, este Faust, ascuns sub anagrama Stauff5. Să descifrăm atunci în roman biografia unui Cioran – Faust à rebours? Dar nu am pretinde astfel a „înţelege“ eroul mai bine decît vrea el să fie înţeles? Nu alunecăm din nou în păcatul care-l oripila pe Cioran?

Spuneam că, reluîndu-şi romanul abandonat/ascuns cu peste două decenii în urmă, Cessole se reîntoarce la Cioran. Totodată, prin această reîntoarcere el face publică o altă despărţire – cea interioară, simbolizată de moartea personajului său. Cum am menţionat deja, Stauff este ucis de tînărul său prieten şi discipol, care nu poate începe să scrie despre mentorul său decît după dispariţia acestuia – mai exact, după o moarte potrivită eroului, care să-i pună de acord filozofia cu existenţa. Stauff înţelege intenţia lui Philippe, şi „perspectiva de a avea un biograf“ îl „face să renunţe la viaţă“: el devine complicele secret al celui care-i pregăteşte moartea, colaborînd benevol la înscenarea sinuciderii sale. Altfel spus, biografia unui negator radical al vieţii ca Stauff/Cioran nu se poate concepe decît începînd cu sfîrşitul, şi anume cu sinuciderea filozofului! Doar acest final conferă logică şi coerenţă unei existenţe refuzate teoretic cu emfază, vehemenţă şi metodă. Mai precis: dezacordul între „viaţă“ şi „operă“ este, în cazul lui Cioran, atît de scandalos, încît nici unul dintre adepţii filozofiei lui nu-i poate scrie biografia: chestiunea „imposturii“ îl paralizează. Un Cioran care moare de moarte bună – înţelegem din exemplul lui Stauff – nu are stofa unui erou credibil: inconsecvenţa îl pune în conflict cu ordinea implicită a biografiei.

Dar nu se ascunde în romanul „ambiguu“ al lui Cessole şi o altă biografie, mai puţin riguroasă şi nu neapărat mortiferă – una imposibilă potrivit canonului generic?

Dinainte de a-i deschide cartea, cunoscînd doar istoria ei, am spune deja că Cessole, un model de discreţie, cum ni-l imaginăm, lucrează cu mijloace desuete, ca un biograf de pe vremea bunicilor şi străbunicilor, supravieţuitor al unui ev molcom şi visător, fără avioane, magnetofoane şi camere de filmat. Şi nu te atinge nostalgia cînd parcurgi, de pildă, „Cuprinsul“ de la sfîrşitul romanului, unde capitolele poartă drept titlu prima frază, rareori abreviată, a textului care va urma? Ceea ce mă interesează acum în această (presupusă, subliniez) biografie, voit demodată, nu este numai figura protagonistului (un portret al lui Cioran mai „bun“, poate, mai „adevărat“ decît cele propuse de experţi), ci şi, ca un prim aspect al „imposibilului“, rolul pe care-l joacă aici imaginaţia.

Căci, dacă autorul nu ne induce în eroare cu paratextul cărţii – şi noi plecăm deocamdată de la premisa fiabilităţii lui –, înseamnă că el a conceput acest portret nu numai fără să-şi fi cunoscut personal modelul, dar şi înainte ca opera franceză a lui Cioran să se fi apropiat de final, înainte ca opera de tinereţe a exilatului să fi fost accesibilă publicului francez (traducerile respective au demarat, cum ştim, în 1987, dar s-au succedat în ritm accelerat abia după 1990) şi cu mult înainte de publicarea Caietelor (1997), aşa-zisul „jurnal“ al lui Cioran din anii 1957-1972. Stauff este portretul lui Cioran, aşa cum putea apărea el publicului francez pînă în 1985. Un portret depăşit, obiectiv vorbind, şi totuşi mai bun şi mai adevărat decît multe altele care au urmat şi continuă să ni se propună? Nu ne găsim în sfera imposibilului?

Este firesc să ne întrebăm în ce măsură poate constitui imaginaţia un suplinitor sau chiar un corectiv al investigaţiei propriu-zis biografice, moderne, fie ea de tip ştiinţific sau jurnalistic. Are imaginaţia şi ea acces, în anumite condiţii, la adevărul obiectiv, verificabil – aşa cum pretindeau surrealiştii, de pildă, aşa cum pare a crede Bruno de Cessole el însuşi, atunci cînd vorbeşte despre „magia romanului“ şi „coincidenţele obiective“6 ca rezultat al acesteia?

Trebuie subliniat că remarca din urmă a autorului s-a dovedit perfect îndreptăţită. De ce? Viaţa personajului său atinge un punct culminant tîrziu, în ajunul morţii: bătrînul delicvescent, ursuz şi cinic, anahoretul mizantrop şi nihilist, cantorul „decompoziţiei“, apologetul sinuciderii se îndrăgosteşte de o tînără admiratoare şi întinereşte subit sub ochii discipolului său, siderat de o asemenea mutaţie. Or, se cunoaşte (din păcate?), de mai mulţi ani deja, episodul de-a dreptul neverosimil survenit în viaţa lui Cioran la o vîrstă care-l recomanda drept bine instalat în senectute: un „amour fou“ pentru o tînără, frumoasă, inteligentă şi ferventă admiratoare din Germania. Aceasta avea să încerce, după moartea lui Cioran, drumul celebrităţii, popularizînd (într-o carte retrasă între timp de pe piaţă) istoria relaţiei ei cu Cioran, ilustrîndu-şi naraţiunea cu probe strivitoare: scrisori intime primite de la nefericitul adorator, mărturisiri superbe de dragoste – dorinţă, tortură, disperare, umilinţă, într-un amestec de-a dreptul sfîşietor7. „Cel mai mare păcat care există pe lume este indiscreţia“, notase Cioran în caietul său deja de mult – şi adăugase, ca o premoniţie: indiscreţia „binevoitorilor, a celor care ne iubesc!“8 „Nebunia“ s-a petrecut în anii în care, fascinat el însuşi de Cioran, Cessole elabora biografia „sosiei“ acestuia, Stauff.

El a inventat, însă, secvenţa amorului crepuscular, fără să aibă idee de „coincidenţa“ ei cu realitatea! Ignoranţa sa persista încă la data apariţiei romanului, deşi taina lui Cioran fusese divulgată publicului german cu mai mulţi ani în urmă. Cessole a aflat ulterior, întîmplător, de această affaire (reacţiile germane nu au fost doar de ordin etic, ci şi juridic) şi, informîndu-se mai bine, a putut constata că imaginaţia îi furnizase chiar detalii ale acestei poveşti reale: este vorba de vizita lui Cioran/Stauff la Cimitirul Montparnasse – scenă asupra căreia voi reveni mai tîrziu.

Să admitem, sub impresia unor asemenea „coincidenţe obiective“, că o biografie imaginară poate fi la fel de adevărată, adică adecvată realităţii, ca şi una reglementară, bazată pe investigaţia aplicată, metodică, riguroasă a faptelor atestate şi pe analiza critică a documentelor?

Probabil că Cioran însuşi nu ar fi negat o asemenea posibilitate – magia ficţiunii romaneşti –, el care, evocînd personalitatea lui Benjamin Fondane, de pildă, descria aptitudinea cumva supranaturală a scriitorului-filozof de a prevedea viitorul. Această „clarviziune excepţională“ îi lăsase o amintire de neşters:

„Îmi amintesc cu precizie cum, în timpul uneia din primele mele vizite, după ce a enumerat tarele abisale ale lui Hitler, mi-a descris cu intuiţie vizionară prăbuşirea Germaniei – şi cu asemenea detalii, încît am crezut că asist la un delir. Era doar un proces-verbal anticipat“9.

Dar Cioran el însuşi cunoştea, în calitate de cititor-interpret, de astă-dată, asemenea revelaţii fulgurante privind persoana unui autor care-l obseda. Într-o astfel de transă, îşi aminteşte, a avut „viziunea“ relaţiei, altfel de neînţeles pentru el, dintre Beckett, de care se apropiase, şi specimenele-avortoane puse de acesta în scenă:

„De cînd îl cunosc pe Beckett, de multe ori m-am întrebat (întrebare obsedantă şi destul de prostească, recunosc) ce raport poate el întreţine cu personajele sale. Ce au în comun? Se poate imagina o deosebire mai radicală? ş…ţ am avut nu demult, într-o străfulgerare, revelaţia legăturilor dintre aceste fiinţe şi autorul, complicele lor... N-aş putea traduce într-o formulă inteligibilă ceea ce am văzut sau mai curînd am simţit, în clipa aceea. Oricum, de atunci cel mai neînsemnat cuvînt al eroilor săi îmi aminteşte inflexiunile unei anumite voci...“10.

Cum se vede, lectura atentă, intensă, pasionată poate produce miracole. Te adînceşti într-un text, te pierzi în lectură, te laşi stăpînit de fervoare, o exaltare stranie te cuprinde, o linişte intensă te separă de lume, aştepţi ceva, fără să mai ştii ce – un suspense ca sub efectul unui drog – şi iată că, deodată, percepi vocea autorului: nici o îndoială, el e!

Dacă lectura poate atinge asemenea momente magice şi oferi asemenea „iluminări“, de ce i-ar mai fi telefonat Bruno de Cessole lui Cioran, de ce ar mai fi urcat, suflînd din greu, nenumăratele trepte pînă la etajul şase, sub acoperişul imobilului din Rue de l’Odéon nr. 21? El cunoştea, probabil, vocea lui Cioran, fără să-l fi întîlnit vreodată pe „l’homme des gouttières“. Îl auzise citindu-l. „Nu-i altă istorie decît a sufletului“11 – „Il n’est d’histoire que de l’âme“ –, spune undeva Cioran, apropriindu-şi cuvintele unui poet. Şi „sufletul“ se întrupează în text, vorbeşte acolo, aşteaptă urechea potrivită. Ce „voce“ poate percepe în cărţile lui Cioran un cititor cu sensibilitate şi imaginaţie de romancier? Ce „suflet“, ce „istorie“ secretă poate el „simţi“?

–––––––––––––––

1. Bruno de Cessole, „De Cioran comme personnaje de roman“, în Cioran, coord. Laurence Tacou/Vincent Piednoir, éd. de l’Herne, Paris, 2009, p. 400 (trad.m.). Abrev. în cont.: „De Cioran“.

2. L’Heure de la fermeture dans les jardins d’Occident, éd. la Différence, Paris, 2008, p. 127 (trad.m.).

3. Vezi Cioran, „Valéry în faţa idolilor săi“, în Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete, trad. Emanoil Marcu, Humanitas, 2002/2003, abrev. în cont.: Exerciţii, pp. 73-97, aici p. 75.

4. Vezi „Joseph de Maistre. Eseu asupra gîndirii reacţionare“, în Exerciţii, pp. 5-72, aici p. 9.

5. Vezi Cessole, „De Cioran“, p. 400.

6. Vezi idem, p. 399.

7. Vezi Friedgard Thoma, Um nichts in der Welt. Eine Liebe von Cioran, Weidle, Bonn, 2001.

8. Vezi Cahiers. 1957-1972, Gallimard, 1997, p. 324 (trad.m.).

9. Cioran, „Benjamin Fondane. Strada Rollin nr. 6“, în Exerciţii, pp. 157-164, aici p. 161.

10. „Beckett. Cîteva întîlniri“, în Exerciţii,

pp. 99-110, aici p. 107 (s.m.). Cioran nu absolutizează valoarea unor asemenea „revelaţii“ („visions“), care – spune el – se pot dovedi la fel de false ca şi teoriile. Dar, independent de valabilitatea lor intersubiectivă, „viziunile“ privilegiate există.

11. „Saint-John Perse“, op. cit., pp. 111-121, aici p. 111. Citat din Perse.

Recomanda articolul prin: