La 15 decembrie 1972, Cioran îşi nota: „Tantiemele mele în
Franţa pe un an întreg se ridică la suma de cinci sute de franci. Dacă aş fi un
om de onoare, m-aş împuşca. Cîştig în medie 40 de franci pe lună. Aş fi cel mai
sărac om din Regat, dacă n-aş cîştiga puţin mai mult în străinătate.“1
Cioran avea deja şaizeci de ani. Publicase în Franţa pînă la
acea dată şase cărţi. Următoarele două, De l’inconvénient d’être né (1973) şi
Écartèlement (1979) nu aveau să-i schimbe nici ele situaţia, şi insuccesul îl
umilea profund, îl exaspera. Se simţea înjosit, scos din circulaţie – „comme
une putain avec qui personne ne monte“, se tînguia el acasă, cînd putea lepăda
o clipă masca scepticului invulnerabil care nu rămînea, vezi Doamne, în circul
cultural decît pentru a-l sfida şi compromite cu imprecaţii, injurii, anateme.
Prima carte care „a mers“ (cu expresia destul de crudă a Simonei Boué) a fost
Exercices d’admiration (1986).2 Cum se explică această ameliorare în
meteorologia pînă atunci atît de ostilă a „Regatului“?
Cioran eseist/portretist
Pe lîngă paginile de eseu critic – despre „gîndirea
reacţionară“ a lui Joseph de Maistre, cum ştim, sau poetica fără poezie a lui
Valéry (texte deja cunoscute la acea dată) – micul volum din 1986 conţine mai
multe portrete de autori – de dimensiuni modeste sau reduse, cel mult douăzeci
de pagini, în genere însă doar în jur de zece (Mircea Eliade, Beckett) sau
chiar mai puţin: un Borges de nici patru pagini, un Weininger de două. Unele
dintre aceste portrete se află chiar la limita dintre literatură şi viaţă, ca
să spunem aşa: ele provin din corespondenţa autorului (scrisoarea despre
Weininger sau textul despre Borges, adresat la origine prietenului Fer-nando
Savater) sau din „oficii“ solicitate ocazional, de cîte o editură, de pildă
(referatul despre Guido Ceronetti). Or, deşi el însuşi nu pare să le fi acordat
o însemnătate majoră, cel puţin nu tuturor, tocmai cu aceste texte Cioran şi-a
atins destinatarul şi l-a cîştigat.
Nu ştiu dacă în abundenta literatură critică generată de
„cazul“ Cioran s-a atras pînă acum atenţia asupra acestui moment decisiv din
biografia autorului exilat: primul succes de librărie. S-ar putea chiar vorbi
de o întorsătură benefică pe care a luat-o deodată destinul său. Şi dacă
remarcăm acest moment, deschidem o discuţie care ar fi trebuit să înceapă cu
douăzeci de ani în urmă. Cum de au „mers“ Exerciţiile de admiraţie? Micul volum
cu titlul lui cuminte nu anunţă nimic spectaculos, dimpotrivă. Dacă nu e vorba
de o ironie, te întrebi de ce şi, mai ales, cum poate „admira“ un negaţionist
notoriu şi vehement, un ins „disperat“, „descompus“, „sfîrtecat“, urgisit de un
„Demiurg rău“ etc, altfel decît fără vlagă, cu jumătate de gură, din simplă
oboseală, poate chiar à contre coeur, mai mult de dragul „exerciţiului“ şi al
mecanicii lui decît de-al obiectului? În substanţa ei filozofică, îţi dai
curînd seama, cartea aceasta nu este altfel decît cele ce au precedat-o. Iar în
privinţa accesibilităţii ei, orice afirmaţie pe care am putea-o face, rămîne
simplă supo-ziţie. Şi totuşi, fapt este că Cioran, în ipostaza de
eseist/portretist, a constituit o revelaţie. De ce? Simone Boué, care prefera
Exercices d’admiration tuturor cărţilor publicate anterior de Cioran, îşi
justifica opţiunea prin faptul că, în sfîrşit, Cioran vorbea „despre altceva,
nu despre sine însuşi“.
Dar ea se corija imediat: „...Fals! De fapt, el
vorbeşte întotdeauna despre sine însuşi.“3 Iată-ne suspendaţi în incertitudine:
un alt Cioran, într-adevăr, deschis către Celălalt, sau tot cel ştiut,
introvertitul incorigibil, sub un travesti simpatic? Am putea lua cuvintele lui
Simone Boué drept un avertisment. Ele ne readuc în minte demonul ambiguităţii,
pruncul terorii de a fi „prea bine înţeles“. Portrete sau autoportrete? Un
altul şi totuşi el însuşi – altfel spus, cu cuvintele lui Paul Ricoeur:
„soi-même comme un autre“. Poate că tocmai acest paradox, după un moment de
derută, ne deschide un drum spre „secretul“ admiraţiei lui Cioran şi al artei
lui portretistice: o clipă „magică“ va sosi, în care vom sesiza timbrul lui
specific, aşa cum el însuşi descoperise cîndva, după lecturi şi relecturi
insistente ale pieselor lui Beckett, „vocea“ inconfundabilă a autorului,
prietenul său.
Chateaubriand povesteşte – şi detaliul l-a cucerit pe
Cioran4 – că Joubert avea un mod foarte original de a citi: el rupea pur şi
simplu din cărţi paginile care nu-i plăceau, aşa că biblioteca lui se compunea
numai din volume excesiv de groase, căci între coperţile lor foile păstrate ar
fi încăput de mai multe ori. Ce foi am alege noi, dacă ar trebui să ne separăm
acum, la începutul drumului pe care ne-am angajat, de unele dintre cărţile lui
Cioran? Un tablou ca acela cu titlul misterios „Elle n’était pas d’ici“ – nici
măcar două pagini pline, inspirate de o tînără fără nume, apariţie fragilă,
vulnerabilă, vaporoasă ca un înger, de neuitat ca un chip visat – n-ar putea
lipsi, după părerea mea, din acest mini bagaj. Ne amintim primul paragraf:
„N-am întîlnit-o decît de două ori. E puţin. Dar
extraordinarul nu se măsoară cu măsurile timpului. M-a cucerit din prima clipă
cu aerul ei absent şi înstrăinat, cu şoaptele ei (căci nu vorbea), cu gesturile
şovăielnice, cu privirile ce lunecau peste fiinţe şi lucruri, cu prezenţa ei de
spectru adorabil. «Cine eşti? De unde vii?», iată întrebarea care-ţi venea să
i-o pui fără să stai pe gînduri. N-ar fi putut răspunde, într-atît se confunda
cu misterul ei ori nu-i plăcea să-l trădeze. Nimeni nu va şti niciodată cum de
izbutea să respire, ce rătăcire o făcea să cedeze magiei suflului, şi nici ce
căuta printre noi. Sigur este că nu era de aici şi că nu ne împărtăşea
decăderea decît din politeţe sau cine ştie ce curiozitate morbidă. Doar îngerii
şi bolnavii incurabili pot inspira un sentiment analog aceluia pe care-l
încercai în preajma ei. Fascinaţie, tulburare supranaturală!“5.
În secţiunea intitulată „Portraits croisés“ din Cahiers de
L’Herne găsim, de asemenea, o serie de portrete – unele deja cunoscute, altele
nu, unele publicate ca prefeţe sau postfeţe, altele rămase în corespondenţa
privată – care dovedesc (dacă mai era nevoie de dovezi!) „chemarea“ lui Cioran
pentru acest gen. Nu ne-am putea imagina, sub impresia acestor probe, să selectăm
altfel textele sale exemplare, mai ales ştiind că el însuşi „nu s-a considerat
niciodată filozof“6?
„Laisser une image incomplète de soi“
Desigur, nu este uşor de stabilit drept ce se considera
Cioran dacă nu drept filozof. Îl putea, eventual, satisface titlul simplu de
„scriitor“? În jurnalul sejurului la Talamanca (vara lui 1966), de pildă,
descoperim un démenti categoric în această privinţă („ş…ţ deşi am toate
defectele, nu-l am pe acela de a fi scriitor“7), însoţit de observaţii
condescendente la adresa literaţilor şi a mediocrei Weltanschauung care le
furnizează raţiunea de a fi. Dar nu contravine orice titulatură devizei sale:
„Laisser une image incomplète de soi“8? Poate că singurul biograf pe care l-ar
fi tolerat Cioran l-ar fi „definit“ prin actul demisiei, aşa cum a făcut-o el
însuşi, cu admiraţie supremă, evocînd amintirea lui Mircea Vulcănescu: „ş…ţ ne
scăpa mereu, şi tocmai asta îndrăgeam mai mult la el. Imposibil să-l încadrezi,
să susţii că era asta sau asta. […] era mult mai mult decît un filozof. Era
într-un mod miraculos orice.“9
Fără a încerca să-l reducem pe Cioran la „ceci ou cela“,
fără a contesta farmecul acelui „n’importe quoi“, cu care-l cîştigase Mircea
Vulcănescu, trebuie să remarcăm că Bruno de Cessole – romancierul-biograf, conform
premisei noastre – a anticipat schimbarea produsă în receptarea lui Cioran la
mijlocul anilor ’80: înainte de apariţia Exerciţiilor de admiraţie (potrivit
reperelor cronologice oferite, cum am menţionat deja, de paratextul romanului
său), el a conceput în L’Heure de la fermeture dans les jardins d’Occident un
alt Cioran. Sosia acestuia, Stauff, adept şi el de-a dreptul furibund al
exilului interior, nihilist şi mizantrop, are o vocaţie excepţională de
eseist-portretist-biograf. Tînărul său amic şi discipol, principala sursă
narativă în economia romanului, îl descoperă tocmai în această postură: în
„exerciţiul admiraţiei“.
–––––––––––––
1. Apud Bernd Mattheus, Cioran. Portrait eines radikalen
Skeptikers, Matthes & Seitz, Berlin, 2007, p. 196 (trad. m., după versiunea
germană a citatului dintr-un manuscris nepublicat).
2. Vezi Simone Boué, „C’est Cioran qui m’intéresse, pas
moi“. Convorbire cu Norbert Dodille, în Cioran, coord. Laurence Tacou/Vincent
Piednoir, Éditions de l’Herne, Paris, 2009, pp. 444-456, aici p. 452.
3. Vezi ibidem, p. 453 (trad. m.).
4. Vezi „Joubert“, în Cioran, Anthologie du portrait. De
Saint-Simon à Tocqueville, Gallimard 1996, abrev. în cont.: Anthologie, p. 184
sq.
5. „Ea nu era de aici...“, în Cioran, Exerciţii de
admiraţie. Eseuri şi portrete, trad. Emanoil Marcu, Humanitas, 2003, pp.
203-206, aici p. 205.
6. Vezi Boué, op. cit., p. 453 (trad. m.).
7. Cioran, Caietul de la Talamanca. Ibiza 31 iulie-25 august
1966, trad. Emanoil Marcu, Editura Humanitas, 2000, p. 15.
8. Motto la secţiunea „Portraits croisés“, în Cioran, pp.
285-382.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters