Am remarcat deja că schimbarea produsă în cariera lui Cioran
odată cu apariţia Exerciţiilor de admiraţie nu a beneficiat pînă acum de o
atenţie specială din partea criticilor. Deşi Cioran şi-a demonstrat limpede
(chiar dacă nu la modul exclusivist) predilecţia pentru genul portretului, şi
anume prin pasionanta Anthologie du portrait. De Saint-Simon à Tocqueville
(apărută postum, în 1996, cu o prefaţă profund revelatoare a autorului),
reputaţia sa literară rămîne legată în mod prioritar de domeniul aforisticii.
Or, romanul lui Bruno Cessole ne propune o altă optică: cum am menţionat deja,
Diogene din Grădina Luxemburgului este prezentat aici de preferinţă „în
exerciţiul admiraţiei“.
În cursul întîlnirilor lor (mereu în aceleaşi locuri) şi al
plimbărilor prelungite (mereu pe aceleaşi trasee) – perimetrul urbanistic
cartografiat astfel, cu parcul sus-numit în centrul lui, întinzîndu-se pe „rive
gauche“, de-a lungul axelor Boulevard St. Michel şi Saint-Germain pînă la Sena,
plus o enclavă pe „rive droite“, zona Palais-Royal, iar în direcţia opusă, spre
Montparnasse, pînă la Cimitir, şi de-a lungul Aleii Observatorului pînă la
Closerie des Lilas, este spaţiu de viaţă eminamente cioranian –, Stauff îi vorbeşte lui Philippe, discipolul
şi viitorul său biograf, şi despre sine însuşi, desigur, dar mai ales despre
autorii preferaţi – despre Nietzsche, în primul rînd, idolul tinereţii sale,
dar şi despre Senancour, Léon Bloy, Strindberg, Robert Walser ş.a.
Idolii cei mai scumpi lui Cioran sînt nişte damnaţi
Stauff se identifică cu aceşti eroi, povesteşte prin ei, la
persoana a treia, istoria adevărată a propriului său suflet (pentru a reaminti
cuvintele lui Saint-John Perse, atît de dragi lui Cioran). Biografia sa
propriu-zisă, săracă, de fapt, tinzînd spre zero pentru cel ce-o urmăreşte doar
din afară, se resoarbe astfel într-un portret interior, compus la rîndul său
dintr-o galerie de portrete. Ceea ce admiră Stauff în cea mai înaltă măsură la
confraţii săi extraordinari este, potrivit explicaţiei proprii, „unitatea fără
fisură a gîndirii cu experienţa“1. Or, cum nu este vorba în cazul acestor aleşi
de „îngeri“ sau sfinţi, ci despre nişte fiinţe torturate, fanatice în
ostilitatea pe care le-o inspiră condiţia omului „căzut“, inşi ocoliţi de
graţia divină, prea adînc înrădăcinaţi în slăbiciune şi suferinţă pentru a se
mulţumi cu soluţii metafizice, acordul vieţii cu opera nu se poate produce
decît în registru derizoriu sau terifiant, sau, mai exact, derizoriu şi
terifiant totodată. Dar, aidoma apariţiei celest-morbide din Jardin du
Luxembourg, celebrate de Cioran, tocmai ca „incurabili“ îl „fascinează“ aceşti
eroi pe Stauff, care, pentru propriul său „suflet“, nu admite altă „istorie“
decît una petrecută în noapte – „adevărata noapte“, o noapte neagră, de
nepătruns („noche obscura“), ca abisul din sufletul lui Juan de la Cruz. Cum să
urmeze conştiinţa asemenea precipitare în tenebre fără să se „fisureze“? Speram
să lămurim cu ajutorul intuiţiei romaneşti secretul admiraţiei cioraniene, dar
discursul lui Stauff ne pune logica la grea încercare. Şi totuşi, în lumea lui,
maestrul reuşeşte să-şi convingă ucenicul şi acest succes îi este fatal. Cum se
ştie, Philippe adoptă idealul „unităţii fără fisură a gîndirii cu experienţa“
şi efectuează el însuşi acordul – „sinuciderea“ lui Stauff.
Asemănări cu Cioran? S-ar putea spune, mutatis mutandis, că
Stauff şi Cioran citesc aceleaşi cărţi şi frecventează mental acelaşi Panteon.
Ştim, desigur, că admiraţia lui Cioran nu are ca obiect doar giganţi de mult
adoraţi ai culturii europene, ci şi autori contemporani – Fondane, Beckett,
Scott Fitzgerald, Celan ş.a. – sau
artişti – Nicolas de Staël, de pildă –, ca şi personalităţi rămase pentru
totdeauna în umbra marilor celebrităţi – un Mircea Vulcănescu sau Emil Botta.
Filozofi sau poeţi, savanţi sau actori, toţi aceştia i se impun lui Cioran ca
indivizi de excepţie (adjectivul „extraordinar“ este obligatoriu în
caracterizarea lor şi nu trebuie înţeles ca un simplu superlativ, devalorizat
sub aspect semantic, emfază din care energia transgresiei s-a evacuat). Ei nu
au o viaţă, pur şi simplu, ci un destin, pentru că, indiferent de împrejurări,
toţi îşi asumă existenţa ca pierdută de la bun început şi o suportă la modul
exponenţial, ca „déchéance“ impusă de altundeva, de sus, spectrul suferinţelor
întinzîndu-se de la plictisul mortal pînă la tentaţia morţii (alcoolul, drogul,
sinuciderea), trecînd desigur prin calvarul insomniei şi al bolii, sentimentul
„sfîşietor“ al neputinţei sau ratării, nevroze, delir, nebunie. Idolii cei mai
scumpi lui Cioran sînt nişte damnaţi perpelindu-se ca jupuiţi de vii în
bolgiile vieţii care li s-a dat, ahtiaţi de imposibil, „cazuri“ fără speranţă,
s-ar spune, de încredinţat dintr-un impuls de milă, prin rugăciuni fierbinţi,
Sfinţilor din biserici.
Dar asemenea aleşi nu merită (teoretic, cel puţin)
admiraţia totală decît atîta vreme cît perseverează în „inconvenientele“ unei
„vie brisée“, fără să caute remedii, fără să-i descopere vreun farmec – ne
amintim de marea decepţie a lui Cioran, Scott Fitzgerald.2 Istoria sufletelor
lor exclude nu numai un happy end, ci, în egală măsură, şi unul unhappy – orice
încheiere, de fapt, chiar şi sinuciderea, care ar conferi şirului de rupturi
rotunjimea unei vieţi inteligibile. „Falimentul“, singura lege admisă în acest
regim existenţial, distruge şi destructurează sistematic povestea vieţii:
valoarea acesteia se stabileşte prin numărul de fracturi şi gradul de
întunecime. Logica ei exclude orice acord, inclusiv acea „unitate fără fisură“
a omului cu opera sa. Singurul ei „sens“ se realizează negativ, ca
„extraordinar“, transgresie trăită, ireductibilă la discursul raţional. Căutam
obiectul admiraţiei cioraniene, dar ne întîmpină, în locul lui, un mister:
Insolitul care „fascinează“, suscitînd odată cu uimirea, „şunţ malaise
surnaturel“ – o „tulburare supranaturală“3.
Pasiunea portretului îl conduce pe Cioran spre fantastic.
Înainte de a-l urmări pe acest drum, reamintim dilema iniţială, suscitată de
portretistica lui: despre cine vorbeşte, de fapt, Cioran, în „exerciţiile de
admiraţie“? Despre alţii sau tot despre sine însuşi, mereu şi mereu despre sine
însuşi şi numai despre sine însuşi?
„Misterul“ persoanei
„Cine eşti? De unde vii?, iată întrebarea care-ţi venea să
i-o pui fără să stai pe gînduri.4“ Trebuie remarcat că întrebarea centrală,
originară, obsesivă chiar, a portretelor lui Cioran este: „Qui êtes-vous?“,
respectiv „Qui est-ce?“ (cu un „Qui était-il donc?“ demarează, de pildă,
portretul prietenului decedat, Mircea Eliade; întrebarea „Qui est-ce?“ pluteşte
în aer după vizitele lui C. Noica la Paris). Persoanele care îi inspiră o
admiraţie supremă pot fi „orice“ („n’importe quoi“), dar nu şi oricine –
entităţi degradate, manechine fără individualitate, interşanjabile. Deşi face
apologia antieroului şi a existenţei în derivă, Cioran nu contestă identitatea
personală, dimpotrivă: ea constituie o premisă fundamentală a portretisticii
sale, dar nu este de ordin psihologic sau moral, cum o pretindem de la
protagoniştii biografiei canonice. Cioran respinge portretistica franceză a
secolului al XVIII-lea, de pildă, tocmai pentru că ea reduce individul la existenţa
lui în societate şi, implicit, în istorie. Or această „exterioritate“ ascunde
dimensiunea supratemporală a omului – şansa lui extraordinară de a triumfa
asupra caducităţii – şi escamotează, totodată, „misterul“ persoanei – „acest
mister esenţial care ne leagă cu absolutul şi face din noi altceva decît nişte
marionete funebre sau rizibile5.“
Arta portretului nu poate ieşi din mediocritate decît
adîncindu-se, pe urmele lui Pascal, în solitudinea „insului interior“, „faţă-n
faţă cu sine însuşi sau cu Dumnezeu“. Dar această identitate – „misterul“
persoanei – nu poate fi descoperită pe cale strict raţională. Un portret
veridic, teoretizează Cioran, poate „fixa“ fulgurant esenţa personajului –
relaţia lui cu fiinţa şi absolutul –, numai dacă este inspirat de o „admiraţie“
autentică. Nu este vorba aici de o opţiune cerebrală, încălzită, eventual, de
curenţi afectivi, ci de o virtute, dacă nu chiar de o vocaţie: „[…] fără
naivitate, fără pietate, nu ai capacitatea de a admira, de a privi fiinţele în
sinea lor, în realitatea lor originală şi unică, în afara accidentelor
temporale“. Să fie acesta secretul portretelor lui Cioran? Nu-l poţi înţelege
pe Celălalt în originalitatea şi unicitatea fiinţei lui profunde fără o
„îngenunchere“ naivă şi pioasă, care nu are nimic comun cu travestirea şi
mimica de împrumut. Admiraţia nu „umileşte“ şi nu denotă nicidecum debilitatea
eului, neputinţa de a fi tu însuţi. Dai celuilalt fără a pierde tu însuţi,
dimpotrivă: admiraţia te „stimulează“. „Euforia“ pe care ea o poate produce
este răsplata „sufletelor pure“. Ele au reinventat, am putea spune noi,
iubirea, şi au găsit astfel o şansă de „mîntuire“: „euforică, stimulantă,
admiraţia – îngenunchere intelectuală care nu implică nici umilinţă, nici
sentimentul neputinţei, este prerogativa, certitudinea şi mîntuirea sufletelor
pure […]“6. „Capacitatea de a admira“ constituie ultima şansă a misticului fără
Dumnezeu, unica transcendenţă a conştiinţei sufocate de prea-plinul lumii
materiale, şi, totodată, condiţia sine qua non a artei portretului.
Oricum, dacă luăm în serios valenţa metafizică a
portretisticii cioraniene şi momentul mistic care distinge concepţia sa despre
admiraţie – şi cum ne-am sustrage acestui imperativ? –, va trebui să fim foarte
atenţi atunci cînd, antrenaţi de torentul contribuţiilor biografice, ne
raportăm nu numai la „idolii“, ci şi la prietenii lui Cioran, în general. S-ar
putea ca, sclavi ai ideii comune despre „admiraţie“, să cădem în reducţionism,
judecînd cu minte-ngustă o istorie interioară extraordinară, deschisă spre
nemărginire. Nu cumva profanăm un sanctuar?, trebuie să ne întrebăm la fiecare
pas, atunci cînd atacăm chestiunea prieteniilor lui Cioran. N-ar fi trebuit
abordată altfel, fără încruntări inchizitoriale şi pistol la centură, şi
prietenia lui Cioran cu Eliade şi Ionesco, de pildă?
–––––––––––––––––––
1. Vezi Bruno de Cessole, L’Heure de la fermeture dans les
jardins d’Occident, Éditions de la Différence, Paris, 2008, p. 227 (à propos de
Nietzsche, nota şi subl. m.).
2. Vezi „Fitzgerald. L’expérience pascalienne d’un romancier
américain“, în Exercices d’admiration.
Essais et portrait, Gallimard, 1986, pp. 175-187.
3. Vezi „Elle n’était pas d’ici…“, ibidem, p. 199.
4. „Ea nu era de aici…“, în Exerciţii de admiraţie. Eseuri
şi portrete, trad. Emanoil Marcu, Editura Humanitas, 2003, p. 205.
5. Cioran, „Préface“, în Anthologie du portrait. De
Saint-Simon à Tocqueville,Editura Gallimard, 1996, p. 11 (trad. şi subl. m.).
6. Ibidem, p. 27 (trad. m.).
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters