„Romanul meu, Mizeria, a fost tipărit în Polonia în 124.000 de exemplare“

Interviu cu Wojciech KUCZOK

Autor: Ovidiu ŞIMONCA | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Romanul meu, Mizeria, a fost tipărit în Polonia în 124.000 de exemplare“

La Festivalul Internaţional de Literatură, desfăşurat la sfîrşitul lunii octombrie la Bucureşti, printre invitaţii speciali s-a aflat şi scriitorul polonez Wojciech Kuczok. La Muzeul Ţăranului Român, Wojciech Kuczok a citit un fragment din romanul Mizeria, apărut în limba română la Editura Polirom, în traducerea lui Constantin Geambaşu. Wojciech Kuczok are 36 de ani, iar în 2004 a primit Premiul Nike, cel mai prestigios premiu literar polonez, pentru Mizeria, care a fost romanul său de debut. O ascensiune fulminantă în lumea literară poloneză, urmată de traducerea cărţii în numeroase ţări europene. După Mizeria a fost realizat şi scenariul filmului Urme de bici, prezentat la Festivalul de la Gdynia.

Mizeria este istoria unei familii cu un tată absurd, cu o mamă neputincioasă şi cu un copil pentru care maturizarea înseamnă dorinţa de a fugi de-acasă. Dar şi această fugă se poticneşte mereu. Casa blestemată, cu acel tată fioros şi scandalagiu, nu poate fi părăsită definitiv decît printr-un vis purificator. E un roman scris cu furie, împotriva tuturor „modelelor“ pedagogice care propovăduiesc bătaia ca soluţie „formatoare“. Un roman care se petrece în vremea Poloniei comuniste. Istoria personală a copilului traumatizat este mult mai puternică decît traseul Poloniei comuniste. Meritul lui Wojciech Kuczok este că priveşte copilăria nu ca pe un paradis pierdut, ci ca pe un infern niciodată abandonat definitiv. În Polonia, cartea a avut o mare priză la public; a coincis cu o campanie împotriva abuzurilor familiale şi a provocat numeroase dezbateri pro şi contra. Dar, dincolo de „orizontul de aşteptare“ al cititorilor, la care Kuczok a răspuns, mai putem vorbi şi de imensul talent de portretist al autorului: fiecare personaj al familiei e o rotiţă stricată dintr-o maşinărie care se mişcă doar cu răcnete şi cu bătăi. O maşinărie dezacordată, o familie în care nimeni nu se mai suportă, totul e fracturat. Interviul cu Wojciech Kuczok a fost realizat cu sprijinul Institutului Polonez din Bucureşti. Mulţumim doamnei Luiza Săvescu pentru ajutorul acordat în pregătirea şi în traducerea acestui interviu.

Domnule Kuczok, revista Observator cultural a publicat o avanpremieră la traducerea în româneşte şi a însoţit traducerea cu o poză a dvs., purtînd o căciulă imensă. Repetăm această poză, în care păreţi coborît din istoria Poloniei, sînteţi asemenea unui dîrz hatman. Poza a fost reprodusă şi în pliantul de prezentare al Institutului Polonez din această toamnă. De cînd e fotografia şi unde aţi făcut-o?

Totul a fost făcut în joacă. Fac în mod curent asemenea poze, în glumă. Dacă vă uitaţi atent, sînt elemente care contrazic imaginea unui boier coborît din istorie. Boierul pe care dvs. l-aţi descoperit poartă o canadiană a timpurilor noastre. Totul e o glumă, e nevoie să polemizăm cu imaginea scriitorului care se ofileşte în poze, care stă concentrat, ţine o mînă la obraz, pare foarte cuprins de gînduri. Nu, mie nu-mi plac asemenea fotografii şi nici cele în care scriitorul are în fundal cărţi sau biblioteci care stau să se prăvale peste el.

În această poză, pe care o vom reproduce în revistă, sînteţi în natură, e ninsoare în jur, iar dvs. păreţi să spuneţi către cititori: „Ce mai vreţi? Ce aşteptaţi? Ce nu vă convine?“.

Da, nu vreau să mă suprapun peste imaginea stereotipă a scriitorului. Nu v-aţi săturat să tot descoperiţi priviri inteligente aruncate de scriitori, pe care să le consideraţi „o etichetă“ a scriitorului? Eu nu vreau să par inteligent în fotografii, nu vreau să fiu fotografiat înconjurat de cărţi sau aplecat la masa de scris. Mi-am şi scos ochelarii ca să arăt uşor sălbatic.

Sălbatic?

Da. Literatura pe care o scriu este uşor sălbatică.

Am alcătuit un „antialbum de familie“

Ce înseamnă o literatură sălbatică?

Sălbatică poate să însemne o literatură scrisă într-un foc al cuvintelor care nu se mai aşază propoziţie după propoziţie, frază după frază. Sălbatică şi pentru că mă interesează eliberarea de nişte reguli gramaticale stricte, rigide…

Este şi Mizeria o eliberare de copilărie, de trecut?

Nu, nici pe departe. Dimpotrivă, aş spune, toate cărţile pe care le scriu îşi au ca primă şi cea mai bogată sursă chiar copilăria. Este perioada şi zona cea mai fertilă pentru literatura pe care eu o scriu. Mizeria are şi un subtitlu, se numeşte „antibiografie“.

De ce v-aţi subintitulat romanul „antibiografie“?

Pe de o parte, am scris o „antibiografie“ pentru că am dorit să fie împotriva a ceea ce este rău. Am vrut să resping o traumă. Pe de altă parte, „antibiografia“ mea se leagă de un anumit montaj al negativelor. Am făcut un altfel de „album de familie,“ în care se află poze care nu au fost folosite, care au fost date deoparte. Ştiţi, fiecare familie are un album de fotografii cu care se mîndreşte, pe care îl arată tuturor. Este viaţa de familie aşa cum apare în acel album? Trebuie să ne încredem în acel album? Dar dacă facem un „antialbum de familie“, ce vom pune acolo? Sînt pozele pe care le vedem într-un album cele ce ne reprezintă, nu facem cumva o selecţie şi ciuntim realitatea, care poate fi înfiorătoare? Romanul meu e un „antialbum de familie“! Altfel spus, în această carte am scris despre ceea ce nu trebuie să ne amintim. Din acest motiv e o „antibiografie“. Un tată care-şi bate copilul nu va alege fotografii cu bătăile administrate copilului, va căuta să se înfăţişeze ca un tată iubitor şi înţelegător. Dar nu e o imagine falsificată a familiei, dacă tatăl şi fiul zîmbesc forţat spre aparatul de fotografiat?

Să pun şi acea întrebare foarte banală: cît e autobiografie, şi nu antibiografie, în această carte?

Romanul nu e autobiografic. Spun asta de la început: „toate personajele şi întîmplările din paginile acestei cărţi sînt fictive, iar asemănarea lor probabilă cu fapte sau persoane existente în realitate este întîmplătoare“. Nu există dezvăluiri din viaţa mea, din copilăria mea.

Insist: aţi fost bătut vreodată cu biciul de tatăl dvs., în halul în care este bătut copilul din romanul Mizeria?

Contează? Chiar contează dacă eu am fost bătut de tatăl meu? Ce-aş putea să spun? Nu vreau să spun nici da, nici nu. Asta ar însemna să răpesc cititorilor Observatorului cultural gustul lecturii… Ei ar trebui să citească romanul fără să se gîndească la autor, fără să-şi pună întrebări de acest gen: a fost sau nu a fost bătut?

O pedeapsă pe care eroul doar o visează

Cînd citeşti capitolul în care copilul e bătut de tată, ca cititor, simt şi eu acele lovituri de bici, acea înverşunare a tatălui de a-l bate. Cităm: „atunci cînd durerea se răspîndea în mine, cînd se multiplica şi se instala, eram convins pe deplin că n-o să mai fiu; că nu voi mai mînca, bea, respira, exista, numai să înceteze să mă bată“. Şi durerea rezultată de pe urma bătăii pare să se transmită asupra noastră.

Mă bucur foarte mult că-mi spuneţi asta, şi nu sînteţi prima persoană care afirmaţi acest lucru. De cinci ani, de cînd a apărut cartea, şi din partea cititorilor polonezi, şi din partea altor cititori care citesc traducerile mi-a fost dat să aud această observaţie. Nu poate decît să mă întărească în convingerea că, de pildă, respectivul pasaj e foarte bine scris şi are o forţă de sugestie de care pot să fiu mîndru. Cînd scriu despre băiatul bătut de tată, sau cînd scriu despre cineva care moare – cum fac în cartea la care lucrez acum –, o fac simţind că eu sînt în ipostaza respectivă. Tot ce pleacă de la aceste trăiri ale mele, toată substanţa cărţii se constituie în jurul lor, din asta se naşte cartea. Din această trăire a mea împreună cu personajele… Cu cît este mai sugestiv redată, cu atît lucrurile sînt mai bine scrise.

Mai există, din punctul meu de vedere, şi alte fragmente în care am empatizat cu eroul romanului, cu acel copil năpăstuit. Cînd mărturiseşte că nu-i place Haydn, considerîndu-l un compozitor plicticos… Apoi, mi-a fost ciudă, ca şi băiatului, cînd nu i s-au aprins petardele pregătite de Crăciun. În visul băiatului, familia este pedepsită, ţevile se sparg şi casa e cuprinsă de mirosul pestilenţial de rahat. De ce aţi dorit să o pedepsiţi?

Este o pedeapsă pe care eroul doar o visează. Această pedeapsă nu poate fi decît în vis, ea este rezultatul traumei trăite o viaţă întreagă. E un vis care se repetă. Forma asta de pedepsire a familiei, care se întîmplă doar în vis, are şi o explicaţie ştiinţifică: un individ, strivit de neputinţă, încearcă să riposteze, dar se apropie mult prea încet de rezultat, de ţel. În vis, lucrul acesta se întîmplă, visul ne permite să ne punem în mişcare toate dorinţele care nu se pot împlini. Visul băiatului este prăbuşirea casei într-un hău plin cu rahat. Sigur, în realitate, există o damnare a acestei case, dar care nu ia imaginea apocaliptică din visul băiatului. E încremenirea de care este singură responsabilă – asta e pedeapsa şi povara acestei case!

S-au înmulţit duşmanii, după ce am primit Premiul Nike

În 2003, aţi publicat Mizeria, romanul dvs. de debut. În 2004, primiţi Premiul Nike – oferit, de obicei, autorilor consacraţi – pentru acest roman. Care a fost primul gînd cînd aţi aflat de Premiul Nike?

În momentul în care am primit Premiul Nike, în 2004, cred că era mai prestigios decît este în momentul de faţă; era, de fapt, singurul premiu important acordat în Polonia, un fel de Nobel polonez. Între timp, au mai apărut şi alte premii, tot foarte importante. Cunoscînd precedenţii laureaţi, s-a comentat opţiunea prin care eu am fost ales cîştigător. Marile ziare poloneze au vorbit de un salt formidabil prin alegerea unui tînăr scriitor, adus în pantheonul laureaţilor Premiului Nike – aveam atunci 32 de ani. Pe de altă parte, imediat după primirea Premiului Nike, m-am gîndit – şi acest gînd mi s-a confirmat – la înmulţirea duşmanilor mei.

Adică, de ce s-au înmulţit duşmanii?

E simplă explicaţia. Foarte mulţi alţi autori au început să se uite la ceea ce scriu cu foarte multă scrupulozitate şi cu mult scepticism.

Numai duşmanii s-au înmulţit, cititorii n-au fost mai mulţi?

Ba da. Numai că în momentele mele de vîrf mă gîndesc, mai ales, la consecinţele negative. Întotdeauna încerc să mă gîndesc la consecinţele negative ale unui fapt care, în esenţă, este pozitiv.

Nu sînt un scriitor izolat, dar nu particip la emisiuni de televiziune

În România, oricîte premii primeşti, nu intri în conştiinţa publicului şi nu vinzi mai mult, dacă nu apari la televizor. Eventual, te poţi aştepta la sporirea vîn-zărilor dacă realizezi o emisiune de televiziune sau dacă participi la dezbateri politice. Domnule Kuczok, folosiţi aceeaşi reţetă a notorietăţii, apăreţi la televiziune?

Şi în Polonia se întîmplă lucrul ăsta pe care îl atribuiţi României. Sînt perfect conştient de rolul şi de importanţa televiziunii, în orice parte de lume ne-am afla. Dar eu n-am scris cartea ca să iau un premiu sau ca să fiu invitat la televiziune. Ceea ce, probabil, m-a ajutat să am mai multe exemplare vîndute a fost că m-am „asigurat“ de existenţa unei versiuni cinematografice. După Mizeria s-a făcut filmul Urme de bici. Rolul unei ecranizări ajută o carte şi prefer această cale, necompromiţătoare, decît una care presupune prezenţa mea la emisiuni televizate.

Deci, nu răspundeţi la solicitările televiziunilor din Polonia?

Nu particip la emisiuni televizate, nu mă amestec în dezbateri politice, nu îmi spun părerea despre evoluţia politică din Polonia. Asta nu înseamnă că sînt un scriitor izolat. După ce am primit Premiul Nike, am dat numeroase interviuri presei cotidiene, dar şi revistelor de cele mai diverse tipuri, de arhitectură, de modă. Eu cred că zona aceasta a literaturii înalte trebuie să intersecteze cu pop-cultura. Mi-au fost dedicate mai multe pagini, însoţite de fotografii, în revista Elle, spre exemplu, care m-a susţinut foarte frumos. Sigur, şi aici au apărut adversităţi, unii critici literari foarte severi mi-au reproşat expunerea în aceste reviste. Intenţia mea a fost să arăt o normalitate a lucrurilor, că sînt un scriitor care poate fi fotografiat în mediul său, acasă, împreună cu soţia şi copiii, că pot vorbi despre literatura mea oricui este curios să afle, că n-am ifose de vedetă care e foarte greu abordabilă. Dacă acele reportaje despre mine, apărute în zona pop-culturii au dus şi la sporirea numărului de cititori – şi, probabil, aşa s-a întîmplat –, eu nu pot decît să mă bucur. În general, nu refuz solicitările ziariştilor care vor să stea de vorbă cu mine şi încerc să răspund cît mai clar la întrebările lor.

Cîte exemplare au fost tipărite din Mizeria?

Pot să vă întorc întrebarea? Ce înseamnă un bestseller literar, în România, atunci cînd vorbiţi de un scriitor român contemporan?

Dacă un scriitor român contemporan vinde peste 4.000 de exemplare, se poate spune că acea scriere este bestseller. Altfel, în România, tirajul mediu pentru literatura română este de 1.500 de exemplare. Domnule Kuczok, Mizeria în ce tiraj a apărut?

În cinci ani de la apariţie, socotind trei ediţii, romanul meu, Mizeria, a fost tipărit în Polonia în 124.000 de exemplare. Celelalte cărţi de proză au ajuns la circa 20.000 de exemplare. Chiar şi pentru Polonia, tirajul pentru Mizeria este un fenomen şi sînt conştient că nu are cum să se repete.

În aceste condiţii, puteţi să trăiţi din scris?

Dacă aş trăi cu măsură şi aş face economii, aş putea, cinci ani de acum înainte, să trăiesc din banii obţinuţi din vînzarea romanului Mizeria şi din banii primiţi cu ocazia Premiului Nike. La asta s-au adăugat banii pentru scenariul filmului Urme de bici, făcut după Mizeria. Dar Premiul Nike a atras nu numai beneficiul financiar al unor tiraje repetate, ci şi ocazia de a participa la întîlniri cu scriitori europeni, de a fi tradus. Sînt nu doar beneficii financiare, sînt şi altele, care nu pot fi neapărat cuantificate.

„Nu reţin complimentele, dar mă bucură reacţiile unor bătrîni sufocaţi de indignare“

Aţi fost invitat, la Bucureşti, la Festivalul Internaţional de Literatură, organizat de Editura Polirom la Muzeul Ţăranului Român, unde s-a prezentat o lectură bilingvă din Mizeria. Aţi participat la secţiunea consacrată trecutului comunist al Europei de Est. Mi se pare că romanul dvs., fără să fie o istorie a comunismului, are foarte multe elemente despre viaţa cotidiană în comunism.

Mă bucur că romanul meu a fost selectat în Festivalul Internaţional de Literatură.

Selecţia se datorează, probabil, acestui interes care există, şi în România, şi în Polonia, faţă de trecutul comunist. Am depăşit anii de început de după prăbuşirea comunismului, cînd se scriau articole de înfierare, cînd vehemenţa se putea observa la tot pasul. Astăzi, condamnarea ideologică a comunismului lasă loc literaturii, care este mult mai nuanţată, merge spre descrierea vieţii de familie în comunism, spre cazurile individuale de supravieţuire. Adică, s-a trecut de la articole demascatoare şi vehemente, la o literatură care oferă căi de înţelegere. Pentru acest motiv, Mizeria cred că interesează şi în România. Cum încercaţi să vă raportaţi dvs. la comunism?

Pot spune că am avut şansa să debutez după valul acela de scrieri publicate la începutul anilor ’90, care erau revendicative. Eu am avut şansa să apar ceva mai tîrziu. Am debutat cu versuri în 1996, apoi au urmat două volume de povestiri, în 1999 – Povestiri auzite –, şi în 2002 – Pielea şi osul. Pentru mine, comunismul nu este o temă de abordat. Adică, nu îmi spun: astăzi scriu despre comunism. Experienţa mea din perioada comunistă se rezumă la cei cîţiva ani pe care îi aveam. Mă uit foarte circumspect la tinerii istorici din Polonia, de vîrsta mea, şi care, acum, adoptă atitudini extrem de critice, foarte documentate, despre comunism. Sînt persoane foarte sigure pe ceea ce spun. Eu sînt mai ezitant, nu pot avea un discurs extrem de precis prin care să rezum ştiinţific comunismul. Pentru mine, perioada comunismului se suprapune unei anumite zone a copilăriei mele. Copilăria, pentru mine, este foarte fecundă ca sursă de inspiraţie, ca temă de abordat în ceea ce scriu. Copilăria – cu bune şi cu rele – e o cale de a face literatură. Pe mine nu mă inspiră comunismul, dar mă inspiră copilăria trăită atunci. În schimb, despre efectele acelei perioade, de care sînt perfect conştient, despre urmele pe care le-a lăsat această teroare comunistă, asta mă interesează în cel mai înalt grad. Şi eu, ca şi alţii, simt aceste urmări.

Cum se manifestă aceste urmări?

Este o anumită indiferenţă, delăsare, cu mare greutate abia se construiesc cîţiva kilometri de autostradă. Cînd trec de graniţele Poloniei şi ajung în Germania, spre exemplu, intru, de fapt, într-o altă lume. Efectele comunismului nu vor dispărea decît după două-trei generaţii. Aş mai spune că noi, în Polonia, nu am trăit într-un stat poliţienesc precum România lui Ceauşescu, la bunul-plac al unui autocrat. Pe de altă parte, tot ceea ce înseamnă astăzi lustraţie mă face să am o altă pespectivă asupra lucrurilor. Am crezut multă vreme că lumea se împarte între buni şi răi. Acum, cînd în Polonia apar noi şi noi dezvăluiri despre colaborarea unora cu sistemul represiv, ajung să mă îndoiesc că un discurs vehement ar avea eficacitate. Unde mai sînt cei buni, dacă şi cei pe care i-am considerat puri ajung să aibă un trecut pătat, aflăm că au colaborat, au turnat? Sînt mult mai multe încrengături şi mult mai multe complicităţi, aşa că e preferabil să-i laşi pe istorici să-şi facă cercetarea, iar eu să mă ocup de literatură. Credeţi-mă, e mult mai bine să scrii despre copilărie.

În Mizeria, toată lumea se uită la relaţia tată-fiu, o relaţie care te absoarbe, te copleşeşte în mod tragic. Dar m-a interesat şi rolul mamei în carte; mi se pare că tristeţea romanului provine şi din lipsa de reacţie a mamei, din vociferările ei sterile, care nu pot opri barbaria tatălui, nu-i pot domoli purtările despotice.

Am mers pe ideea unei opoziţii extreme între personajul tatălui şi cel al mamei. Eroul cărţii, copilul, este prins între ciocan şi nicovală. Am încercat să opun terorismului profesat de tată, pe toate căile, blîndeţea mamei, care este neputincioasă. Ea ar dori să-l apere pe copil, însă nu are nici o putere. Drama cea mai intensă nu rezidă în faptul că băiatul este bătut sau că face obiectul unei exagerate griji a mamei, ci faptul că mama şi tatăl nu comunică, nu se întîlnesc într-o relaţie care să implice o comunicare. Copilul este undeva la mijloc, între ei.

Care a fost cel mai frumos compliment – de la cititori, de la critici – pe care l-aţi primit, după ce a apărut Mizeria?

Eu nu reţin complimentele care mi se fac. Dar am o înclinaţie puternică de a reţine tot ce se spune şi se scrie negativ despre mine. Cea mai mare bucurie o am cînd primesc reacţii negative foarte puternice, adverse, ostile. Reacţiile unor bătrîni, asemănători personajului întruchipat de tată în romanul Mizeria, m-au încîntat. Au fost bătrîni care s-au sufocat de indignare după ce mi-au citit cartea, care au contestat tot ce am scris. Aceste reacţii mă bucură cel mai mult.