OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Radu ALDULESCU
Sonata pentru acordeon, editia a II-a
Editura Cartea Romaneasca,
Colectia „Proza“, Bucuresti, 2008, 386 p.

in 1993, la aproape 40 de ani, Radu Aldulescu debuta editorial cu romanul Sonata pentru acordeon (titlu care a creat confuzii intre autor si muzicianul cu acelasi nume!), primea premiul USR si intra in atentia criticii ca o revelatie pe care nu prea stii de unde s-o iei. Caci, desi in anii ’80 gravita in preajma lumii literare si a cenaclului „Universitas“, desi dupa ’90 intrase in presa de satira politica, omul venea din alta lume decit din cea a filologilor navetisti, toba de teorie; fusese sportiv (inclusiv boxer), lucrase ca muncitor necalificat, ajunsese – alaturi de poetul Ioan Es. Pop – si pe santierul Casei Poporului, dusese o existenta de picaro „la munca de jos“ si scrisese pentru sertar cu tenacitatea celor pentru care literatura reprezenta o solutie de supravietuire psihica.

Proza sa „mizerabilista si nonexperimental(ist)a i-a facut pe unii comentatori – de la Mihai Zamfir la Dan C. Mihailescu – sa-l plaseze nu doar intre beatnici si Céline sau intre Gorki si Suksin, ci si in descendenta lui Eugen Barbu, pe drumul de la literatura mahalalei la cea a cartierelor muncitoresti din ceausismul tirziu, sau in zona indraznelilor erotice „nouazeciste“. Nota peiorativa a clasificarilor era inclusa mai ales in comentariile optzecistilor, caci Aldulescu nu putea fi omologat de ei ca „reformator al romanului postmodern“, ci ca un autor „periferic“ in raport cu acesta, fara „facultati“. Greu de anticipat la acel moment ca prozatorul va cuceri treptat, de la carte la carte, un limbaj si un teritoriu literar propriu (lumea „de jos“ a Romaniei si a Bucurestiului de la frontiera dintre anii ’80-’90) si ca va fi omologat drept unul dintre cei mai importanti romancieri romani de dupa 1989 (oricum imbatabil pe teritoriul lui).

„Naturalismul apocaliptic“
O lume anonima, aspra, tabacita de viata si aflata „dincolo de bine si de rau“ ne intimpina in cartile sale colcaitoare. O lume care, nota bene, nu serveste drept obiect de studiu literar sau social, ci drept rezervor uman pentru o creatie puternica si matura, fara filtre intelectualiste, demonstrative si fara, sa spunem, vulgaritatea isteroida a filmelor lui Daneliuc din anii ’90. Tisnita din periferiile si cartierele muncitoresti bucurestene, ea se va extinde, picaresc, in bolgiile micilor istorii de sub cupola Istoriei mari, va „prinde“ revolutia de la Timisoara, cu Omagiile prezidentiale scurgindu-se pe Bega (in Istoria unui tinut de verdeata si racoare) si va urma, dincolo de granitele tarii si ale regimului comunist, traseele de cosmar sexual ale copiilor strazii, porniti sa cucereasca perversii Parisului (in Proorocii Ierusalimului), intr-o epopee cinica a umanului in deriva ce include, in egala masura, romane precum Amantul colivaresei sau Mirii nemuririi. Deocamdata, succesul de critica al autorului nu a fost urmat de un succes de public pe masura, nici de traduceri in afara (desi intre un Radu Aldulescu si un Dan Lungu diferenta e intre categoria grea si categoria pana...). Cert e ca prozatorul acesta a reusit ceea ce nici optzecistii – cu pretentiile lor de captare hi fi a „autenticitatii“ cotidiene –, nici noii autofictionari douamiisti n-au fost capabili sa realizeze. Tradati de propria aparatura, inutil sofisticata, si de ironia soft a specialistilor in tehnici literare, primii au ratat, in general, contactul prozastic cu realitatea „Romaniei profunde“. Ceilalti – copiii tranzitiei – sint in schimb marcati de rahitism narativ, imposibil de compensat prin exercitiul minimal si adeseori imatur al exhibitionismului biografic sau al fitelor consumiste.

Ca valoare a debutului editorial, Sonata pentru acordeon sta, intre romanele postdecembriste, alaturi de Coaja lucrurilor sau dansind cu Jupuita de Adrian Otoiu si de Viata si faptele lui Ilie Cazane de Razvan Radulescu. Ca formula, ea inaugureaza ferm ceea ce unii critici numesc „realismul/naturalismul apocaliptic“, recuperind microistoria unei familii muncitoresti din ceausismul tirziu. Cert e ca prin Sonata… iesim, in sfirsit, din literatura de sera a deceniilor anterioare si ne intoarcem la sursele marii proze realiste dintotdeauna. Nu inseamna ca romanul – scris intre 1984 si 1988, in plina perioada a demolarilor – are un caracter explicit anticomunist, chiar daca, in mod vadit, el nu putea fi publicat la acea data. Prea era fidela imaginea vietii cotidiene, viata de muncitori si interlopi, gestionari si cofetari, pokeristi si boxeri, romani si tigani din Ferentari… O imagine implicit subversiva, „evoluind“ pe o coloana sonora de periferie (si in sunet de acordeon) dar intr-o compozitie clasica (o „sonata“).

Fata de volumele ulterioare, Sonata… apasa moderat pedala sexualismului (sa nu uitam ca e vorba de un roman scris la jumatatea deceniului noua), fara pudori de limbaj, dar si fara agresivitate. Dezideologizata, inregistrind fidel la proportii de fresca viata citorva familii simple (o saga de cartier si o East Side Story!), cartea ofera prima imagine puternica si credibila a anilor ’80 in proza romaneasca, compusa de un om care isi cunoaste bine, din interior, lumea plebee despre care scrie. Nici vorba de rudimentarism sau de „barbarie“ estetica la acest prozator tacticos si elaborat, stapin pe mijloacele sale, cu o gama stilistica bogata, dar neostentativa, si cu o fraza densa, fluida si grea, capabil sa moduleze la modul cel mai firesc relatarea omniscienta si monologul interior, frustetea incisiva si vibratia lirica, stilul indirect liber si insertul epistolar, redind savuros argotismele, limbajele oralitatii populare, fara a-si etala benzile de magnetofon sau virtutile „ingineresti