OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La fel cum nu poţi deschide un roman franţuzesc fără să te gîndeşti imediat „e proustian, nu e proustian“, unul nemţesc fără să cauţi vreun Faust eşuat printre file, la fel, cînd deschizi romanul rus contemporan, cauţi – inevitabil – Dostoievski, Gogol, Bulgakov. Pînă aici, nimic grav, doar Arghezi spunea că, pentru a scrie ceva nou, trebuie mai întîi să asimilezi organic tot ce s-a scris înaintea ta. Dar unde se opreşte inevitabila şi dezirabila asimilare a clasicilor şi unde începe copierea unor idei, simboluri, structuri, din lipsă de capacitate creatoare, sămînţă de geniu şi, de ce nu, curaj? Şi cum înainte de a da cu piatra trebuie să te asiguri că ai verificat toate pistele, ajungem la întrebarea numărul doi: cum se face că orice autor rus contemporan continuă fie tradiţia „prozei vibrante“ a lui Gogol, fie „absurdul“ etern-germinativ al lui Bulgakov? Mă rog, mai sînt şi personajele dostoievskiene, imaginile musai tarkovskiene, mihalkoviene, dramele cehoviene, oblomovismele, orientalismele, -ismele în general. Inevitabile. Şi totuşi, o minimală experienţă în materie de cărţi arată că, de obicei, autorul nu e chiar aşa greu de dibuit printre rîndurile propriului text, că mai degrabă criticul e cel care-l „clasează“ în descendenţa vreunui mare autor, care, în loc să-i confirme valoarea, îi diminuează credibilitatea. Înainte de-a aşeza sub mantaua gogoliană majoritatea textelor ce se scriu astăzi în lumea fost sovietică, astfel încît ouăle fatale să germineze monştrii ce vor devora încă din starea de increat noua literatură rusă, mai bine să vedem unde putem face astfel de trimiteri şi unde nu seamănă tinerii autori ruşi cu nimeni altcineva decît cu ei înşişi.

 

Reprezentanţii prestigioasei reviste Granta nu se sfiesc să aşeze pe lista celor mai buni tineri autori americani ai anului 2006 numele Olgăi Grushin (da, nici ea nu scapă de inerentele comparaţii, mai ales cu Vladimir Nabokov, cu care are în comun faptul că au emigrat amîndoi în America... şi cam atît). Tradusă în unsprezece limbi, cartea Olgăi Grushin, Viaţa din visele lui Suhanov este (conform criticii internaţionale): gogoliană în umorul său sardonic, o updatare a Maestrului şi Margaretei, un ecou al celor mai bune cărţi ale lui Soljeniţîn, un fel de Dublul dostoievskian ale cărui întîmplări se succed mai rapid, o poveste asemănătoare Morţii lui Ivan Ilîci a lui Tolstoi, cu un stil ce aduce cu al lui Nabokov, o variantă literară a imagisticii misterioase, onirice, a lui Chagall. Ba chiar şi un roman proustian, kafkian, faustic, şi tot aşa. Aviditatea editurilor de a-şi vinde cărţile afişînd pe copertă tot felul de recomandări de lectură pompoase, care să alăture numele autorului vreunui brand cultural prestigios, un titlu, un nume, un context, mai poate fi depăşită numai de sîrguinţa criticii de-a clasa rapid, de-a avea sisteme, ierarhii clare, în care autorii să stea frumos, la locul lor, ca într-o vitrină prăfuită. Doar că această nouă literatură este vie, mobilă, înşelătoare, se strecoară serpentin printre curente majore, idei, simboluri, stiluri pe care doar le atinge în treacăt, cochetînd cu ele, refuzîndu-se clasificărilor, canoanelor, făcînd în sfîrşit ceea ce visa secolul al XIX-lea: l’art pour l’art, literatură în sine, pentru sine, pentru plăcerea scrisului şi emoţia survenită din naşterea fiecărei poveşti.

 

 

Astfel stau lucrurile cu romanul Olgăi Grushin, o poveste seducător scrisă, de un onirism bine temperat, alternat cu pasaje nostalgic-evocatoare ale unei Moscove pierdute printre nămeţi ca într-o poveste rusească şi cu acele scènes de famille pline de tihna balcanică, cea de mult pierdută. Cît de tocite ar fi devenit poate sintagmele de tipul „impecabil scris“, care în cazul cărţii Olgăi Grushin e cum nu se poate mai potrivită: autoarea se întoarce la literatura adevărată, la poveste, la cultivarea imaginilor emblematice, care reuşesc să creeze un univers perfect conturat, credibil, ce te bîntuie zile întregi după terminarea cărţii. Literatura Olgăi Grushin curge firesc, fără înverşunarea specifică noului val de prozatori, fără lentoarea, bîiguielile, poticnelile şi sforţările acestora, ferită de obsesia interculturalismului şi mofturile etnice care garantează în ziua de azi prezenţa pe vreo „listă“ la Booker, Orange etc. (deşi nici ea nu a ratat cîteva). Autoarea scrie pentru ea, pentru însuşi actul scrierii, pentru îngeri şi, mai ales, pentru cititor. Pentru Cititor. Cu eleganţă, rafinament, ordine şi linişte sufletească, grijă, da, mai ales grijă pentru cel ce îi va fi citit rîndurile.

 

Personajele se mişcă prin nopţi de catifea grea, într-o lume a umbrelor neliniştitoare şi luminilor palide, ca într-o portocală, apoi ca prin limburile infinit multiplicate ale unui labirint, care este cel interior: al personajelor, al cititorului, al autoarei înseşi. „Lumile“ lui Anatoli Pavlovici Suhanov  sînt multiple – lumea văzută „ca printr-o foiţă de cristal“, lumea prin ochean, prăvălită în apele Volgăi, cea înghiţită de hăul etern al succesiunii întîmplărilor, universul stratificat al romanului se ramifică infinit, într-o subtilă interdependenţă a faptelor şi visului: „Dedesubt curgea încet rîul Moscova şi din apele groase, întunecate, apărea un orăşel răsturnat care nu exista decît noaptea, creat din lucirile întretăiate ale felinarelor, farurilor şi reflectoarelor. Zidurile, bisericile, clopotniţele oraşului subacvatic fremătau de dorinţa de a se elibera, de a pluti în voia curentului, de a lăsa în urmă deprimanta, aglomerata şi primejdioasa Moscovă, cît mai departe; însă noaptea le ţinea, neînduplecată, şi rămîneau acolo, înlănţuite pe veci la locurile lor de lanţuri infinite de reflexe“. Imaginea reprezintă o mise en abyme, pe de o parte un nucleu semantic ce reuneşte semnificaţiile majore ale cărţii, o reflexie a stării sufleteşti de care Suhanov este dominat de-a lungul naraţiunii, dar şi o sugestie subtilă a lumii sublunare, dublate de cea onirică, în care eroul alunecă treptat, cu întrebarea eternă dacă nu cumva întreaga-i existenţă se petrece în visul fluturelui. Şi, într-adevăr, pare că viaţa lui Suhanov este visul altcuiva, un vis istovitor din care nu mai putea scăpa.

 

Avatarii dublului se conturează cu precizie – Suhanov cel autentic, cel care sălăşluieşte în spaţiul oniric, adevăratul Suhanov, pictor de talent dinainte de a face compromisul murdar cu regimul autarhic ce-l va condamna la mediocritate, şi Anatoli Pavlovici Suhanov, critic fără forţă, pictor ratat, tată de familie şi soţ semiabsent. Apoi, prezenţa în text a poveştii de viaţă a lui Gogol, referirile la Chagall, suprarealişti etc., rafinata infuzie de trimiteri culturale o recomandă pe Olga Grushin, iar de-aici încolo, cum o spune şi textul, lucrurile merg mai departe ca descîntate. Un roman care se citeşte hulpav, în halatul moale şi bun al lui Oblomov, neapărat în prezenţa samovarului, pe timp de iarnă. Cu atît mai mult cu cît traducătoarea pare să fi rezonat cu textul, să fi prins subtilitatea mecanismelor, reuşind să recreeze atmosfera rusească, de molcomă şi inefabilă curgere a vieţii.

 

 

Moartea pinguinului e un alt exemplu de, dacă-i putem spune aşa, „carte cu avertizare“: ea se vrea o satiră acidă la adresa mafiei postcomuniste, aflată undeva la întretăierea absurdului bulgakovian cu umorul plin de ironie al fraţilor Ilf şi Petrov şi, pentru că e vorba despre necrologurile unora care încă n-au murit, iată-ne şi sub mantaua lui Gogol, unde s-au adăpostit sufletele moarte inexistente. Numai că, în romanul lui Kurkov, oamenii chiar mor, şi asta pe măsură ce un scriitor cu vocaţia „intrigilor scurte“ (asta ca să nu spunem lipsit de vocaţia naraţiunilor ample), angajat de un ziar important din Kiev, le scrie necrologurile. Omul cu pinguin (înfiat de la o Grădină Zoologică incapabilă să-şi mai îngrijească animalele) mai are şi o tovarăşă de viaţă (pe care n-o iubeşte) şi o fetiţă în grijă (care nu este a lui), cîţiva prieteni ocazionali (miliţianul Serghei, pinguinologul înveterat Pipdalîi etc.), un apartament la bloc – în care, uneori, e cald şi bine şi viaţa se scurge tihnită prin faţa ferestrelor. Numai că, aici, ca într-un teatru cu decoruri vopsite grosolan pe carton, tihna e numai aparentă, iarna rusească nu adăposteşte reverii plăcute în faţa focului, pînă şi pinguinul are depresie şi, probabil, o insuficienţă cardiacă specifică pinguinilor care cresc la bloc. Nici vorbă de tihna casei lui Suhanov, dintre micile sale crize existenţiale de pictor ratat, în apartamentul de bloc al lui Viktor Zolotariov.

 

Şi acesta ratat (însă scriitor), îşi canalizează întreaga existenţă în jurul creşterii pinguinului său, empatic şi suferind de melancolie, pînă ce viaţa îi este bulversată de intrarea (neconsimţită şi în necunoştinţă de cauză) în rîndurile mafiei ruse, care extermină, ca mai an, elementele nedorite din societate. Însă tristeţea calmă, nu resemnată, ci mai degrabă... tihnită, a lui Viktor face prim-planul cărţii, şi nu politica postsovietică, mafia rusă  etc., întrucît întregul roman se petrece în interiorul minţii acestui personaj, în lumea din interiorul minţii sale, unde nici vorbă de vipuri postrevoluţionare ori crime cu sînge rece. Spectator pasiv al atrocităţilor chiar şi atunci cînd participă la „înmormîntările cu pinguin“ ale propriilor victime, actor absent al propriei tragedii, Viktor trăieşte cu ino-cenţă şi multă tristeţe simulacrul propriei existenţe, în care tovarăşa de viaţă nu va deveni niciodată iubita multvisată, fetiţa nu va fi nicicînd fiica dorită, iar pinguinul nu se va converti în veci în animalul de casă care să întregească familia. Ba, mai mult, singura schimbare în existenţa lui Viktor, care se petrece cu mult firesc în chiar miezul neverosimilului, o va constitui descoperirea că el... este pinguinul. Departe de imaginea unei lecturi tihnite şi plăcute, parcurgerea cărţii lui Kurkov ne lasă cu gustul amar al pierderii mantalei.