OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Există în literatura română o serie de romane – nu multe, dar foarte puternice – despre care se poate spune că ilustrează o categorie aparte a istoriei literaturii autohtone, pe care aş denumi-o filiera artiştilor. Trecînd dincolo de mode şi timp, dincolo, adică, de epoci culturale şi de curente literare, filiera artiştilor are ca punct de plecare opera lui Mateiu Caragiale, cu fantastica sa alcătuire poematică, în care structurile prozei se declină în ritmuri poetice, dînd astfel naştere unei scriituri în care povestea şi atmosfera, epicul şi liricul sînt la fel de importante. Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, strania şi insuficient comentata carte a lui Matei Călinescu, Calpuzanii lui Silviu Angelescu (un roman pe cît de insolit, pe atît de expresiv) sau delicat-filigranatul Teodosie cel Mic al lui Răzvan Rădulescu, ca să nu mai vorbim de cărţile lui Ştefan Agopian, în care realul şi imaginarul se luminează reciproc, în ample construcţii narative, ce poartă amprenta unui rafinament stilistic singular în proza noastră, ilustrează, cred, convingător o astfel de „filieră“, în care poate fi înscris şi recent apărutul roman al lui Filip Florian, Zilele regelui, despre care nu am nici cea mai mică urmă de îndoială că va fi considerat evenimentul editorial al anului (deşi s-ar putea să „împartă“ acest titlu cu Maestro, romanul lui Stelian Tănase).

 

 

Aflat la al treilea volum (socotind, pe lîngă Degete mici, şi Băiuţeii, roman scris în colaborare cu fratele său Matei Florian), Filip Florian dovedeşte o capacitate extraordinară de a rămîne el însuşi de la o carte la alta, deşi formula narativă aleasă e de fiecare dată alta. În Zilele regelui prozatorul reuşeşte o performanţă deopotrivă stilistică şi narativă, căci romanul spune o poveste captivantă – cea a dentistului Joseph Strauss, care a răspuns chemării principelui Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig de Hohenzollern-Sigmaringen şi l-a însoţit pe acesta la Bukarest, în 1866 –, reconstituind atmosfera unui regat provincial şi prăfos, a cărui înfăţişare se modifică, treptat, de-a lungul unui interval relativ scurt, între 1866 şi 1881. De altfel, însuşi principele Karl Ludwig, viitorul rege Carol I, constituie cel de-al doilea pol narativ al romanului, al cărui destin este strîns legat de marea Istorie, recompusă fără ostentaţie de autor, în flashuri al căror dinamism potenţează istoriile personale, măruntele poveşti de viaţă ale unor oameni obişnuiţi, prinşi inevitabil în vîltoarea marilor evenimente istorice. Prozatorul reconstituie culoarea locală prin acumularea unor detalii sugestive, al căror impact (vizual, dar şi narativ) e devastator. Ajunşi la Bucuresci pe trasee şi la momente diferite, după istovitoare călătorii cu paşapoarte false, drumurile celor doi germani se despart, pentru a se intersecta ulterior rar, dar decisiv: „Dar, cum nimic pe lume nu e perfect, nici măcar deosebirile, a existat şi un lucru comun la sosirea lor în Bucuresci. Principele Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig, mai înainte de a i se fi spus Carol I, şi Herr Joseph Strauss, imediat după ce au ajuns în centrul oraşului, au făcut ochii mari şi s-au minunat cînd au văzut destui porci bălăcindu-se în noroi, liberi şi graşi, chiar sub geamurile casei care trecea drept palat domnesc. Atît.“

 

Filip Florian construieşte personaje credibile, care continuă să te însoţească şi după ce lectura s-a încheiat. Nimic nu pare căutat, forţat, nici o tentativă de a idealiza oameni, locuri sau întîmplări, nici o notă falsă nu se aude de-a lungul celor 270 de pagini care se citesc „cu sufletul la gură“. Deşi scrie despre o epocă şi un personaj devenite aproape legendare, romancierul nu e strivit sub povara legendei, personajele sale vorbesc, se mişcă şi acţionează libere de orice tentativă de mitizare. Se simte la tot pasul plăcerea intensă cu care romancierul se instalează în universul său ficţional, nu doar pentru a toarce firele epice din complexa ţesătură narativă, ci şi pentru a toarce, asemeni motanului Siegfried, în ritmul cînd extrem de rapid al istoriei, cînd în cel mult mai lent al destinelor personale, într-o lume posibilă ce creşte asemeni unui cocon. Iar lumea românească din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, văzută prin ochii celor doi străini – principele şi dentistul său –, la care se adaugă, cu nimic mai prejos, perspectiva preaînţeleptului motan Siegfried, este un amestec bizar de civilizaţie şi barbarie, ce păstrează aromele şi duhorile evocate de Ion Barbu, în Isarlîk, şi, mai tîrziu, de Mateiu Caragiale, în Craii de Curtea-Veche. Şi, tot ca în paginile mateine, intensitatea cu care vieţuiesc personajele, precum şi voluptatea percepţiei, transmisă naratorului şi împărtăşită de cititor, amplifică senzaţia de autenticitate a universului ficţional.

 

Roman realist în care au fost topite, cu o desăvîrşită artă a alchimiei verbale, imagini şi sonorităţi specifice poemului în proză – fără ca asta să diminueze în vreun fel forţa şi relevanţa epicului –, Zilele regelui este şi o poveste de dragoste sau, mai bine spus, povestea unei continue îndrăgostiri a personajului principal, Joseph Strauss, de cea care avea să-i devină soţie, Elena Dutcovici, sîrboaică rătăcită în Principate, dar şi de lumea în care se vede transplantat brusc, cu luminile şi umbrele ei, cu poezia şi mizeria ei, o terra incognita pe care ajunge să o cunoască şi să o iubească – la fel ca şi principele Karl Ludwig, de altfel –, în toată diversitatea şi strania ei alcătuire. Este o lume amorfă, plutind cumva haotic, suspendată între Răsărit şi Apus, un spaţiu ce se lasă descoperit treptat, în care se întretaie destinele unor personaje cu genealogii mixte, „un tîrg temut, hilar, şi balcan-peninsular“, pe care acţiunea civilizatoare a principelui german îl transformă iremediabil. În lungile lor incursiuni prin uliţele Bucuresciului, dar şi în popasurile dese pe care le fac în Turnul Colţei, Joseph şi Elena înregistrează în cele mai mici detalii viaţa şi înfăţişarea vechiului oraş: „Nu-i interesa să descopere incendii în depărtare, nu se gîndeau la ziditorii turnului (nişte soldaţi suedezi din armata lui Karl al XII-lea, rătăciţi în Răsărit după înfrîngerea de la Poltava), au numărat treptele, erau o sută optzeci şi opt, habar n-au avut că fuseseră două sute paisprezece (pînă la cutremurul devastator din 1802, care retezase ţuguiul clădirii), au privit zările uimiţi şi îmbrăţişaţi, tăcînd, năduşiţi din prea multe pricini: vipia, urcuşul în spirală, bucuria, nesaţul şi afecţiunea pentru sutele de rîndunele care îşi făcuseră cuiburi sub streaşini.

 

Din înalturi, Bucuresciul se dezvăluia altcumva decît îl văzuseră sau îl ghiciseră vreodată. Norii de praf care urmau căruţele şi trăsurile arătau ca nişte pete mărunte, acoperişurile şi hornurile aşteptau ploile şi frigul, turlele bisericilor şi clopotniţele parcă nu mai zgîriau cerul, Dîmboviţa lucea aprins, iar Bucureştioara mohorît, pentru că apele acelea erau orientate altfel către punctele cardinale, palatul domnitorului, de unde Carol I sigur lipsea (alungat de zăduf, de treburi şi de plictis), nu era cu nimic mai falnic decît unele case boiereşti, maidanele se zăreau maronii, iar pîlcurile de pădure într-un verde prăfos, ca măslinele puse la saramură, spitalul, şcoala şi mînăstirea de la temeliile turnului păreau pipernicite, o sută cincizeci de mii de suflete erau la picioarele lor, trăind fiecare după legea lui şi toate după legile Domnului şi ale Principatelor Unite, mîncînd sau moţăind (fiindcă era vremea), respirînd şi asudînd.“

 

Deşi nu-şi propune nici o clipă să scrie o parabolă, Filip Florian realizează, de fapt, în acest roman, un portret etern valabil al moravurilor şi năravurilor politice (şi nu numai) de la „Dunărea turcească“, realizat din perspectiva Celuilalt, a străinului neobişnuit cu realităţile de pe malurile Dîmboviţei. Fluxul naraţiunii este continuu, Istoria şi istoriile se înlănţuie aproape în treacăt, cu uşurinţa cu care naratorul enumeră fapte, oameni, locuri, date, cu viteze narative diferite, cînd acoperind un interval mai mare de timp într-un singur paragraf, cînd dilatînd un episod dincolo de limitele temporale obiective, pe mai multe pagini şi din perspective diferite. Chiar dacă singurul care vorbeşte la persoana I este motanul Siegfried, în savuroasele scrisori inserate în roman, perspectiva narativă este mobilă, naratorul preluînd, rînd pe rînd, punctele de vedere ale celor două personaje masculine principale – Joseph Strauss şi principele Karl Ludwig. Descinzînd din hoffmanianul motan Murr (lipsit însă de dimensiunea critic-socială a acestuia), poet al înfrigurării erotice, psalmist şi înţelept sui generis, mai apropiat de Theobald, motanul cu virtuţi terapeutice din poezia lui Mircea Ivănescu sau de Pisicîinele lui Răzvan Rădulescu, afişînd o înţelegere blînd-ironică asupra lumii, motanul este confesor şi alter ego al personajului principal, oglindă ce răsfrînge aventura existenţială a dentistului neamţ, de-dramatizînd-o. Tot o oglindă, de data aceasta a principelui Karl Ludwig, este şi Joseph Strauss însuşi, care preia şi reflectă, de fapt, latura umană a domnitorului, faptele omeneşti, prea omeneşti, lipsite de măreţia personajului istoric. Forţa unui mare romancier transpare şi aici, în măiestria cu care realitatea şi ficţiunea se împletesc într-o ţesătură densă, care te prinde şi te ţine captiv de la primul pînă la ultimul cuvînt şi dincolo de acesta, mult după ce lectura s-a terminat.