OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ruxandra CESEREANU
Imaginarul violent al romanilor
Editura Humanitas, Bucuresti,
2003, 400 p., f.p


Nu este foarte greu de observat: Ruxandra Cesereanu este, dupa toate indiciile, cea mai originala, dar si cea mai paradoxala scriitoare clujeana, deloc „provinciala“. O poeta, o scriitoare (in sens pur beletristic) care se intereseaza in acelasi timp, cu aplicatie si cu profesionalism, de teme dificile si analizeaza fenomene precum „gulagul“, „tortura“, violentele si anomaliile sexuale etc. nu poate sa nu atraga, fie si involuntar, atentia.
Daca ar fi sa folosim o tipologie clasica, am spune ca la Ruxandra Cesereanu genele vir si femina sint nu numai in proportii sensibil egale, dar si intr-un echilibru etern instabil. Ceea ce o face imprevizibila, adesea contradictorie, greu de redus – cel putin deocamdata – la unitatea unei formule si definitii de sinteza. A trece, fara complexe, de la „Venetia“, tema prin excelenta „poetica“, la „violenta romanilor“ – ce poate fi mai neprevazut ca tema? – nu credem sa aiba o alta explicatie. Ruxandra Cesereanu dovedeste disponibilitatea larga pentru insolit si pentru „lovituri de teatru“, impulsuri surprinzatoare si teme de „efect“. Este bine adaptata „vietii literare“ actuale.

Ultima sa carte, Imaginarul violent al romanilor consolideaza toate aceste impresii. Vorbind strict tematic, este o culegere de studii de sinteza despre tipologia expresiilor violentei romanilor, reprezentantii notorii ai acestui limbaj incepind cu Eminescu si terminind cu revistele „libere“ de dupa 1989, ultima din serie fiind Plai cu boi; apoi „Romanii“ contra Anei Blandiana si un studiu istoric dens, sistematic, bine documentat despre „mineriade“. Restabilirea adevarului istoric, mai ales in acest caz, este esentiala. Probabil cea mai buna sinteza despre aceasta tema controversata. Din istoric literar, ideologic si semiotician, Ruxandra Cesereanu devine istoric politic, cu o remarcabila capacitate de documentare si sinteza. Totul este pus sub semnul intrebarii obsesive: „Cine sintem noi romanii, dupa cum vorbim si scriem?“ (p. 12). Problema complexa, care merita intr-adevar atentie.

Mai intii o chestiune de metoda: autoarea, in mod evident, respinge „violenta romanilor“. Dar argumentele sale nu sint – in orice caz nu bine subliniate – de ordin etic sau ideologic, ci mai curind psihologic-psihanalitic. Inventariind cele noua registre ale imaginarului violent care functioneaza in mentalul romanesc (pe care le descopera), sint scoase in evidenta doar patru, care au facut o cariera aparte „pentru modul spectaculos-inventiv in care s-a apelat la ele“. Este vorba de „registrul infractional, cel bestial, cel putrid-excremential si cel libidinos“ (p. 11). Toate formele de declasare, desfiintare, suprimare pur si simplu a adversarului. Trebuie sa ai o rezistenta si o rabdare de fier ca sa parcurgi (sa „scanezi“, dupa cum se exprima autoarea in limbaj modern) zeci de publicatii de o trivialitate, vulgaritate si violenta maxime.

Nu exista, cel putin deocamdata, un inventar mai atent, mai scrupulos si mai documentat in acest domeniu. Femina a disparut, facind loc perceptiei expresiei agresivitatii virile. Explicatia de baza – mai ales dupa 1989 – este tendinta de defulare, de eliberare de orice constringere. Fenomen inevitabil dupa decenii de dictatura si violenta represiva. Dar nivelul este atit de jos, de trivial, incit intrebarea emblematica a intregii analize – „cine sintem noi romanii?“ – incepe sa devina cu adevarat obsedanta. Ce se poate raspunde?
Mai intii, Ruxandra Cesereanu nu si-a propus deloc sa dea un raspuns, ci doar sa prezinte dosare documentare edificatoare ale limbajului si actiunilor violente ale romanilor. In al doilea rind, densitatea cartii deschide noi perspective de studiu, noi piste de cercetare, capabile, in cele din urma, sa ne apropie de gasirea raspunsului. Intelegem bine de ce M. Eminescu este considerat punctul de plecare, daca nu chiar „geneza“ violentei expresive romanesti. Pentru faptul ca statutul sau de simbol national este foarte cunoscut, ceea ce-l consacra ca reper fundamental in demonstratia Ruxandrei Cesereanu, conferindu-i o pozitie legitima.

Doar ca denuntarea existentei violentei este mult mai veche. Cronicile romanesti sint pline de scene, de caracterizari si de condamnari ale violentei de orice tip. Sa ne reamintim portretul lui Stefan cel Mare facut de Gr. Ureche, intre altele: „minios si de graba varsatoriu de singe nevinovat; de multe ori la ospete omoriea fara judet“. Apare deci, in acelasi timp, cenzura morala, lipsa judecatii drepte, criteriul etico-juridic, nu numai indignarea fireasca. Alt exemplu: executia fratilor Velicico si Miron Costin de catre Constantin Cantemir, tatal lui Dimitrie Cantemir. Impulsivitate primara, intrigi boieresti, frica de razbunare, crima din precautie etc. (I. Neculce). Un portret al violentei incepe sa se configureze inca la acest nivel. O alta reactie constanta: permanenta revoltei etice, in subtext, morala crestina. Ea tinea locul ideologiei din timpurile moderne.

Condamnarea violentei se facea – la nivel tehnic – prin pamflete. Inca un indiciu al violentei romanesti. O adevarata constanta a psihologiei nationale. Destule exemple pot fi scoase tot din cronici, indeosebi muntenesti. Doar ca pamfletul romanesc evolueaza. Este o mare diferenta, pentru a trece in epoca moderna, intre pamfletele lui Arghezi si Eugen Barbu si cele ale lui Dorin Tudoran (Kakistocratia, Chisinau, Editura Arc, 1998) sau Mircea Mihaies (Masca de fiere, Iasi, Editura Polirom, 2000), virfurile moderne ale pamfletului romanesc. Texte mult mai elevate, mai intelectuale, mai „stilizate“. Dar la fel de taioase, de acute. Ceea ce dovedeste ca optica noastra asupra violentei romanesti a evoluat in sens ascendent-calitativ. Adincirea acestor piste ne-ar apropia de rezolvarea problemei „specificului national“. Ea nu mai poate fi expediata doar psihologic („adaptabilitatea“, dupa M. Ralea), definitie eufemistica si generoasa. Bunul-simt feminin nativ al Ruxandrei Cesereanu, spirit realist, o corecteaza.

I-am sugera sa-si indrepte atentia mai curind spre conceptul modern de „etno-ontologie“, pus in circulatie de Sorin Antohi (Ioan Petru Culianu, Jocurile mintii, Iasi, Editura Polirom, 2002, p. 49-50). El propune studierea „ontologiilor etnice“, „constructiile sistematice ale unei metafizici etnice (si uneori nationale), articulate pe genealogii imaginare, geografii simbolice si definiri ideosincratice ale spatiului (nu doar ale teritoriului), timpului (nu doar ale istoriei), Fiintei (nu doar ale caracterului), discursului (nu doar ale limbii) etno-nationale“. Citite prin aceasta grila, violentele de limbaj ale romanilor pot duce la concluzii mai profunde si – cu toata prudenta de rigoare – mai exacte. Cu atit mai mult cu cit violenta limbajului configureaza efectiv o schema de „discurs“ etno-national. El are citeva invariante in care se defuleaza mai toate obsesiile unui popor subjugat, refulat, dominat, intimidat, care n-a asimilat inca ideea de „libertate“ si de „legalitate“. I se prefera – si de departe – „victoria violenta“ care poate restabili „linistea“ (nevoie atavica, organica, de securitate). „Mitul acesta al linistii era strict legat de ideea de obedienta si de pasivitate“ (p. 231).

Sufera si de fobia „loviturilor de stat“ (perturbatoare), semn evident de mentalitate defensiv-conservatoare (p. 252, 341, 344, 379). Si mai mult decit atit, o dovada de „retardare teoretica si practica a romanilor in politica si democratie“ (p. 270-271), adevarat stupid people. Formule severe la care Ruxandra Cesereanu, marturisit sau nu, subscrie.
Punctul cel mai inalt al cartii, Mineriadele. O poveste amara, are calitati evidente de istorie si analiza politica. Scrisa lucid, calm, cu deosebita claritate, bine informata, aceasta „poveste amara“ (pe care am trait-o cu totii) releva spirit analitic si politologic, la nivelul celor mai bune contributii romanesti in acest domeniu. Si nu o data chiar deasupra lor. Talentul literar al autoarei o ajuta din plin. Sa extraga esentialul, sa sistematizeze, sa construiasca o expunere coerenta si convingatoare, intr-un stil fluent, lipsit de orice ariditate.