OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Frumoase si binevenite clipe sonore la Ateneul bucurestean, cu bogatele acorduri ale lui Rossini, intr-o saptamina cind poporul roman, in frunte cu conducerea bicefala, se ratoieste orgolios la poporul „macaronar“-roman pentru indrazneala de a expulza din Italia citiva nepricopsiti, atentind la mindria nationala romaneasca. Sigur ca uvertura la Cotofana hoata nu are nici o conotatie socio-politica in actualitate, asa cum lucrarea popularului autor al Barbierului din Sevilla, extrem de rar abordata in concertele autohtone, La Boutique Fantastique, nu poate fi pusa in legatura cu investitiile fratilor de ginta latina in tara lui Decebal Traian Remes, bun titlu de lucrare rossiniana. De ce ne tot legam de Rossini? Pentru ca este o muzica generoasa, pentru ca are insusiri si daruri melodice, si ritm – nu degeaba a fost numit „Monsieur Crescendo“! –, si culoare, si induce buna dispozitie. Sa ne aducem aminte in aceste zile, cind toata lumea e bosumflata si nervoasa ca acelor contemporani melomani ai lui Rossini le displaceau finalurile tragice, chiar daca subiectele erau dramatice, preferind happy-end-ul ca solutie de buna dispozitie si confort psiho-mental. Dirijorul Nicolae Lascaie a valorificat la maximum excelentul mecanism al orchestrei Filarmonicii G. Enescu si a redat cu tact si nuante volubila muzica rossiniana.

Cu titlu de interes particular, dupa ce frunzarim serioasa monografie Rossini sau triumful operei bufe a lui George Sbarcea, din 1960, iar de pe manseta volumului aflam ca ar mai exista si o carte de mare interes pentru gusturile de azi ale melomanilor, numita Muzica in viata lui Vladimir Ilici Lenin de M. Goldenstein – Viata lui Beethoven de A. Alsvang o posedam si noi –, aflam mici detalii picante despre Rossini dintr-o alta monografie recenta publicata de Deutscher Verlag für Musik Leipzig, Ein Lebensbild. Ce ne impresioneaza foarte tare la impenitentul compozitor? Faptul ca la 32 de ani este „semipensionat“ cu un venit consistent, ce-i ofera independenta materiala. Suna frumos, nu? Sa nu spunem ca atunci cind vine in rezidenta la Londra, in 1823, este primit de rege si are un venit de 7.000 de lire sterline, iar in 1824, cind devine Directorul Teatrului Italian din Paris, are angajament de 8.000 de lire. Nici mai mult nici mai putin, pentru un italian nascut la Pesaro, pe tarmul Adriaticii, cu o mama cintareata, fata unui brutar, si un tata inspector de abatoare, dar si interpret de corn si trompeta. Iata cum vietile muzicienilor ne ofera si alte picanterii decit cele strict sonore. La terminarea contractului de la Teatrul Italian, Rossini devine Compozitor-sef al regelui Frantei si, atentie, ce elegant suna, „Inspectorul Sef al Cintatului“ in Franta. Cu acelasi venit, desigur. Atunci ce sa ne mai miram ca unul sau altul dintre intelectuali se mai oploseste pe linga marimile zilei. De ieri sau de astazi. „Muzica, aceasta zina atotputernica“, cu o vorba a lui Stendhal, a ramas fascinanta in continuare.

Am lungit peste poate povestile cu Rossini si nu am apucat sa spunem impresia noastra, excelenta ca de fiecare data, lasata de Concertul nr. 3 in do major de Serghei Prokofiev, in interpretarea eleganta a lui Viniciu Moroianu. Un mare compozitor rus, care nu a facut valuri in lumea romaneasca, un mare pianist roman, care este contemporanul nostru. Combinatie fericita pentru a asculta in conditii optime o lucrare compusa in anii Revolutiei bolsevice si ai Razboiului Civil, dovada peremptorie ca doar arta este cea care depaseste mizeriile si ororile contingentului. O lucrare clasica in trei parti, extrem de fin redate de un pianist cu o mare paleta de nuante in interpretare, trecind de la fericit nostalgicul Andante din partea prima la Rondo-ul final, bogat colorat. „A interpreta o lucrare muzicala inseamna a o recrea din nou“, spunea pe undeva Marguerite Long, o extraordinara pianista a secolului trecut. Viniciu Moroianu, poate de aici i se trage rafinamentul, se straduieste cu fiecare interpretare sa redea sensuri noi lucrarilor interpretate cu sentimentul ca ascultam ceva inimitabil. Si „uninominal“, desigur.
Simfonia naturii, o lucrare chiar in prima auditie, a lui Vasile Timis, un fel de Amurg de toamna defazat cromatic si tonal. Sonoritate stenica, pe fondul unei atente coloraturi timbrale.

Cvartetul Voces de la Iasi, care nu a mai apucat sa concerteze la Bucuresti cu un asteptat program Haydn, Enescu, Dvor¡ák, a fost in schimb distins la Iasi cu Marele Premiu al Juriului la Gala Premiilor de Excelenta in Cultura. Ne asociem si noi optiunilor juriului si ne exprimam bucuria de a fi alaturi de distinsii muzicieni ieseni cu fiecare prilej. Bujor Prelipcean, Anton Diaconu, Constantin Stanciu si Dan Prelipcean merita toate gratulatiile pentru tenacitatea si talentul cu care au promovat muzica de camera timp de peste trei decenii.
Saptamina aceasta un program integral Brahms la Ateneu. Cu Mihaela Martin en vedette.