OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acelaşi efect de întoarcere în timp, de eliberare din constrîngerile prezentului însoţea şi lecturile din Creangă. Nu ştiu să fi citit cineva cu mai multă expresivitate Amintirile din copilărie, scenele cu Smărăndiţa popii ori episodul prinderii pupezei din tei, urmat de încercarea de a o vinde la tîrg. Fără întîrziere, lectorul intra în pielea naratorului, devenea părtaş la toate năzdrăvăniile lui Ion Torcălău şi, pe nesimţite, ambianţa satului căpăta dimensiunile unui univers fabulos. Întîmplări de toată ziua, spuse cu duh, vin să confirme tîlcuri de viaţă comprimate în aforisme trecute din generaţie în generaţie, tocmai bune pentru a curma dezorientarea celui păţit şi a-i da speranţe că va ieşi cu faţă curată pînă la urmă, în ciuda încurcăturilor ţinute lanţ în calea omului. Spiritul hîtru al humuleşteanului era preluat întocmai de Sadoveanu şi transmis mai departe, ca un izvor inepuizabil de înţelepciune, în stare a modela firea fiecăruia, a o feri de iluzii, ca şi de ruşinea nepăsării, împrumutînd existenţei un înţeles superior: „În sfîrşit, ce mai atîta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci şi nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de cînd sînt, niciodată n-am fost“.

 

Oricît de cunoscută ar fi pagina literară aleasă de Sadoveanu spre a fi citită, el pune în rostire accente spontane, de natură să împrospăteze textul, să scoată la iveală noi surse de emoţie, sugestii neaşteptate pe firul întîmplărilor însăilate de autor. Se întîmplă o asemenea metamorfoză chiar cu textele sale şi, uneori, cu povestiri de mici dimensiuni, dar de o nesfîrşită încărcătură sufletească. Puica este o istorioară cît se poate de simplă. A fost încredinţată tiparului în 1907 şi, zeci de ani, a rămas între preferinţele scriitorului cînd era invitat să citească din opera proprie. La şezători, la întîlniri ocazionale cu cititorii, la radio, relua, aproape cu un soi de veneraţie, fila închinată cîndva neuitatei căţeluşe care-l întovărăşise în expediţii cinegetice. Îi fusese adusă în dar, de mică, şi crescuse în casă, alături de copii, făcea parte din familie, cucerise dragostea tuturor prin devotament şi printr-o mare vioiciune de cîte ori era pusă la treabă, să alerge şi să aducă în bătaia puştii iepurele iute de picior ori vreo zburătoare dintre cele sălbatice, pitite în lanurile de trifoi sau în stufărişul bălţii. „Era o fiinţă cu multă simţire Puica – relatează stăpînul ei – şi ochii, mai ales ochii, erau plini de viaţă omenească. Mă urmărea supusă şi tăcută ca o umbră, pretutindeni.“ Cînd nimeni nu se aştepta, năpasta cade asemeni trăsnetului. Puica se prăpădeşte, sub privirile înmărmurite ale tuturor ai casei, fie otrăvită de vreun creştin hain, fie din vreo lovitură barbară. Clipele ei ultime provoacă martorilor sentimente care transpar din text la dimensiunea confruntării neputincioase cu un sfîrşit absurd. Pentru copii, îndeosebi, luaţi prin surprindere de iminenţa deznodămîntului cumplit, mîhnirea e cu atît mai profundă cu cît însoţeşte întrebări fără răspuns: „Ce ai mata, Puică? Ce te doare?“. Candoarea întrebărilor se încărca, în felul lui Sadoveanu de a le repeta, de toată gravitatea fatalităţii. Peste banalitatea în sine a întîmplării, pluteşte un înţeles superior, accentuat de scriitor cînd nota fulgurant clipele din urmă trăite de Puica: „Să vezi cît era de frumoasă şi liniştită“. Încă un îndemn de a medita la seninătatea în faţa morţii, despre care vine vorba de atîtea ori în scrisul lui Sadoveanu.

 

Nimic precipitat, nimic improvizat în reflecţia domoală a scriitorului, exprimată cu gravitate de felul spunerii sale. Avea vorba tărăgănată, dar nu fiindcă mintea i-ar fi mers încet. Libera cuvintele rar, dintr-un reflex de a nu ştirbi nimic din încărcătura lor afectivă şi intelectuală. Fugea de ifose, după cum sînt frecvente semne că Sadoveanu nu putea suferi zeflemeaua, vorba în doi peri şi, în egală măsură, indolenţa gramaticală. Rostirea lui e ceremonioasă, din respect pentru regulile făcute a guverna comunicarea verbală, a-i conferi supleţe şi capacitate de a transmite nuanţat gîndul. Printre sutele de articole, risipite de maestru în Adevărul, se găseşte un elogiu adus gramaticii lui Iorgu Iordan (o „gramatică a greşelilor“). În treacăt fie spus, e profund eronat cel ce repetă stupiditatea că Sadoveanu ar fi fost incult. Nu numai că era la curent cu apariţiile editoriale. Comenta cu reală fineţe cărţi, nu neapărat atras de valoarea literară intrinsecă, ci mai curînd de consistenţa experienţei umane înmagazinate în filele tipărite. „Ce şi cum citea Sadoveanu“ ar putea forma obiectul unui revelator studiu pentru un viitor doctorand. În stilul exprimării lui Sadoveanu intra ceva din strategia redutabilului jucător de şah, extrem de răbdător în calcularea efectelor fiecărei mişcări a pieselor de pe tabla de joc. O dată, o singură dată, l-am putut auzi direct depănînd vorbele. Se întorsese de la un congres al unui for internaţional la Helsinki şi redacţia m-a trimis să-i iau o declaraţie. Nu era mare lucru de comunicat, conclavul luase în discuţie principii sunătoare despre pace, într-o vreme cînd confruntarea dintre lagărele politice ce scindau omenirea îmbrăca înfăţişarea tot mai agresivă a războiului rece. Am fost primit de secretarul maestrului (funcţie exercitată cu un soi de smerenie de cumnatul său, Constantin Mitru) şi rugat să-l aştept într-un hol imens, mobilat cu fotolii adînci, impresionante prin mărime.

 

Îndată ce a apărut gazda, am înţeles că erau anume croite spre a corespunde făpturii sale corpolente, aşa cum mi s-a înfăţişat la ivirea sa între canaturile uşii dinspre apartament. M-a privit cu blîndeţe, mi-a întins o mînă moale (mică, în contrast cu impresia produsă de conformaţia trupului) şi mi-a indicat să mă aşez într-unul dintre cele două fotolii apropiate. Intimidat de impozanta prezenţă, uitasem întrebările pregătite şi m-am pomenit bîiguind ceva care suna a urare de „bun venit“ din recentul voiaj. Noroc că Mitru îi relatase din vreme despre scopul audienţei solicitate. Emoţia a crescut după ce m-am trezit „înfundat“ în fotoliul de unde aproape că nu-l mai vedeam pe Sadoveanu. Îi auzeam doar glasul, parcă torcea, narîndu-mi lent evenimentul la care fusese martor. Rostea nume de personalităţi notabile întîlnite, cu reverenţă, dar şi cu anume detaşare adoptată, în fond, faţă de întreaga împrejurare, ce voia să traducă o rezervă care nu se cuvenea declarată şi care avea ca sursă jenantul sentiment subaltern inspirat de conjuncturile efemere inevitabile. După cît de anevoie se închega ocazionala declaraţie, puteai ghici inaderenţa mărturiei. Un ascultător mai experimentat decît mine, la ora aceea, ar fi desluşit, eventual, procentul de amărăciune camuflată în confesiunea de moment. Vorbele sunau oarecum dogite, străine, fără sevă.

 

Peste ani abia, aveam să-l surprind pe scriitor într-o împrejurare infinit mai relevantă, puţin înainte de a-i bate ceasul să treacă vămile lumii noastre. Schimbase somptuoasa locuinţă din Pitar Moş – Vila Franasovici –, a cărei faţadă foarte elegantă arhitectural sare în ochi şi astăzi, cu tot dezavantajul de a fi sufocată între zidurile construcţiilor vecine. Preferase, pentru a-şi petrece ultimii ani, un spaţiu mai izolat de vînzoleala oraşului, o casă joasă, pe Strada Zambaccian, înconjurată de arbori, de protecţie, pe toate laturile. La primul nivel, casa era înzestrată cu o vastă terasă, deschisă către peluza veşnic verde, un gazon bine întreţinut, reavăn şi în lunile cele mai toride. De pe urma unei comoţii cerebrale, autorul Baltagului s-a aflat luni de zile ţintuit în scaunul cu rotile, aproape mut, dar numai aparent absent. Fără vrere, am fost martorul unei scene cu multiple conotaţii. Treceam pe trotuarul de peste drum şi privirile mi-au fost atrase, peste gardul destul de înalt care delimita locuinţa, de mişcarea în rotocol a patru-cinci cai, duşi de căpăstru. Crupele cailor luceau de sănătate, se deplasau în buestru, fiecare mişcare a lor proba energie bine strunită, într-o superbă demonstraţie de armonie. De pe terasă, din scaunul neputinţei sale, Sadoveanu privea, fascinat, triumful vitalităţii despre care s-ar fi putut spune, chiar cu vorbele din povestirea lui, că apărea „frumoasă şi liniştită“. Interpretam lucrurile ca pe o perfectă coerenţă lăuntrică, după legi greu de prins în vreo formulă definitivă, încă şi mai greu de considerat ca o soluţie existenţială de recomandat altcuiva, nici măcar pentru a armoniza raporturile între scris şi comportamentul scriitorului.

 

Era un acord evident de mult statornicit în fibrele adînci, secrete, ale fiinţei sadoveniene, relatat de unii şi de alţii aproape la modul legendar. A făcut carieră, în cercurile Vieţii Româneşti, acel episod al excursiei colective cu plutele pe Bistriţa: printre participanţi, Ibrăileanu, Topîrceanu, Demostene Botez, toţi copleşiţi de spectacolul naturii şi comentînd zgomotos impresiile, în vreme ce Sadoveanu, taciturn, părea că nu observă nimic deosebit. Numai că la întoarcere, cînd a încredinţat hîrtiei emoţiile proprii, s-a dovedit că văzuse mai multe decît oricare dintre componenţii grupului. Avea antene de un rafinament imbatabil, care se exterioriza fără greş, uimitor. Ceva similar mi-era dat să verific personal, în postura de pieton descins accidental pe Strada Zambaccian.