OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prin anii ’20-’30, elevii din generatia parintilor mei parcursesera pina la terminarea liceului, in original, textele literare grecesti si latinesti pe care studentii Facultatii de Filologie Clasica din generatia mea, a celor nascuti in timpul celui de-al doilea razboi mondial, abia incepeam sa le descifram in seminarii... Astazi, majoritatea studentilor mei de la Facultatea de Istoria si Teoria Artei declara ca nu au studiat in liceu decit vreme de un an, cel mult doi, latina, o ora pe saptamina. Mai mult decit atit: dubla specializare, in latina si in greaca, se pare ca nu mai este obligatorie nici macar pentru studentii sectiei de limbi clasice a Facultatii de Limbi si Literaturi Straine din Bucuresti, unde se recomanda tot mai imperativ transformarea latinei si a elinei in discipline secundare, asociate romanei, unei limbi straine moderne sau altei discipline umaniste.

Ce-i drept, pretutindeni, in Europa si in lume, limbilor clasice li se acorda in vremurile noastre mai putina importanta decit altadata in invatamintul secundar. Aceasta schimbare de atitudine fata de latina si greaca este consecinta adincilor prefaceri sociale, culturale si de civilizatie care au modificat caracterul, programa si finalitatea liceului ca institutie educativa. Intre ele se numara: democratizarea si generalizarea invatamintului secundar, devenit un invatamint de masa, in care culturii generale teoretice i se acorda un loc mai putin insemnat decit specializarii pragmatice; progresul impetuos al stiintelor si tehnologiei, care impune sa se acorde cu prioritate si din vreme o atentie deosebita pregatirii stiintifice si tehnice a tineretului; generalizarea folosirii calculatorului si afirmarea limbii engleze ca principal instrument de comunicare intelectuala la nivel planetar, care au facut din informatica si anglistica materii privilegiate si in invatamintul secundar; repudierea eurocentrismului si a umanismului crestin traditional, care a avut drept urmare transformarea clasicismului greco-roman dintr-un instrument de educatie intr-un obiect de studiu istoric.

Oricit de neclintit ar ramine atasamentul nostru fata de ceea ce Tudor Vianu numea „idealul clasic al omului“, oricit de vie credinta noastra in valoarea educativa a umanioarelor, trebuie sa recunoastem cu luciditate ca tentativa de a restitui astazi limbii latine si limbii grecesti locul pe care-l ocupau odinioara in invatamintul liceal ar fi la fel de absurda ca incercarea lui Don Quijote de a reinvia cavalerismul. Ar fi insa o grava nesabuinta sa toleram in continuare tendinta, din pacate tot mai evidenta, de a inlatura cu totul din invatamintul liceal limbile clasice. Si aceasta din cel putin doua motive. In primul rind, pentru ca studiul latinei si al elinei, principalele instrumente de expresie si comunicare culturala ale lumii euro-atlantice pina in pragul epocii moderne, este indispensabil tuturor acelora care intentioneaza sa cultive cu seriozitate stiintele despre Dumnezeu si despre Om: teologia, filozofia, istoria, filologia, dreptul. Cine, dintre teologii crestini, ar putea sa se dispenseze de lectura in original a Sfintei Scripturi si a Parintilor greci si latini ai Bisericii? Care ginditor ar putea opera convingator si eficient cu conceptele proprii traditiei filozofice europene ignorind greaca si latina in care acestea au fost elaborate si, apoi, imbogatite de-a lungul vremurilor? Cine, dintre istorici, ar putea reconstitui trecutul oricaruia dintre popoarele continentului nostru fara sa recurga la izvoarele scrise in latina sau greaca?

Cine, dintre lingvisti, ar putea sa urmareasca evolutia limbilor nationale europene fara sa se refere la influenta fecunda pe care latina si greaca au exercitat-o asupra tuturor, nu numai asupra celor care sint avatarurile lor moderne, limbile romanice si neogreaca? Cine ar putea sa inteleaga fenomenul literar si artistic european facind abstractie de originile si modelele lui greco-romane? Si care jurist adevarat ar putea sa uite ca principiile fundamentale ale dreptului au capatat, mai intii, in limba latina formularea cea mai expresiva, eleganta si durabila? Indispensabila pentru toti acesti specialisti, dobindirea unor cunostinte temeinice de greaca si latina, proces indelungat si nu tocmai lesnicios, trebuie inceputa inca de pe bancile liceului. In acord cu tendinta actuala de a i se incredinta invatamintului secundar un rol mai mare in specializarea timpurie a tinerilor, ar trebui instituite licee cu profil clasic in care latinei si elinei sa li se acorde un loc corespunzator functiei lor de pregatire a viitorilor specialisti in domeniile care impun cunoasterea acestor limbi. In al doilea rind, nu avem dreptul sa toleram excluderea latinei si a elinei din liceu, pentru ca studiul lor indeplineste o functie formativa unica, de neinlocuit, in cadrul procesului educativ. Indraznesc sa spun ca, bine condusa, invatarea limbilor clasice este, prin ea insasi, un factor de umanizare a celor chemati sa o practice.

Studiul acestor limbi, nu numai straine, dar „moarte“, stimuleaza deopotriva dezvoltarea spiritului filologic si a simtului istoric al elevilor, dimensiuni esentiale ale fiintei umane. Intr-o masura mult mai mare decit studiul limbilor „vii“, ele reveleaza mai pregnant esenta si functiile limbii ca instrument de cunoastere, comunicare si exprimare, le inlesneste elevilor sesizarea asa-numitului caracter arbitrar al semnului lingvistic, ii determina la reflectii mai de profunzime asupra raportului dintre cuvint si gind, le mijloceste cunoasterea dinamicii evolutiei sistemului de semne care este limba si, nu in ultimul rind, ii ajuta sa patrunda intr-un univers mental altfel structurat decit al nostru, ii face sa intuiasca mai exact raportul complex dintre o limba si specificitatea culturala a vorbitorilor ei, sa inteleaga mai temeinic sensul pluralismului cultural ca realitate istorica si nu numai ca imperativ ideologic. In sfirsit, studiul limbilor clasice si al clasicismului, factori creatori de unitate culturala a lumii euro-atlantice, poate contribui la trezirea si la dezvoltarea constiintei acestei unitati in sufletul elevilor.

Initierea in limbile clasice nu poate, asadar, lipsi din liceul teoretic. Cind limba romana nu este altceva decit „latina vorbita neintrerupt in provinciile dunarene ale Imperiului roman“, dupa definitia lui Al. Rosetti, cind ideea romanitatii constituie temeiul constiintei de sine ca popor si principala idee-forta in istoria romanilor, cea care le-a inspirat afirmarea originala si le-a indicat solidaritatile firesti, nu ne putem permite, desigur, sa izgonim limba latina din scoala nationala. Generatia din care fac parte nu poate uita ca eliminarea latinei din invatamint a fost unul dintre mijloacele folosite, deliberat si marturisit, pentru sovietizarea si deromanizarea tarii. Nu putem sa uitam insa nici faptul ca imprejurarile geo-istorice au facut din romani singurul popor latin care, optind pentru ortodoxia constantinopolitana si incadrat in sfera culturii si civilizatiei bizantine, a intretinut raporturi deosebit de strinse si bogate in consecinte cu lumea greaca. Contactele cu elenismul bizantin, postbizantin si modern au marcat profund limba si cultura romaneasca, limba greaca a fost vreme indelungata limba culturii superioare in Tarile Romane, iar acestea au devenit, in epoca turcocratiei, zona libera, de refugiu, in care a supravietuit cultura bizantina si s-au pus bazele renasterii neoelene. Multiplele interferente politice si culturale romano-grecesti, inca insuficient investigate, pe de o parte, bogatul material documentar grecesc conservat in bibliotecile si arhivele romanesti, pe de alta, ofera perspective rodnice de cercetare, pentru care este absolut necesara formarea de specialisti. Dezvoltarea solidara a studiilor de limba greaca clasica, bizantina si neogreaca, specifica invatamintului superior romanesc din epoca interbelica, trebuie sa redevina nota caracteristica a studiilor clasice, cel putin la nivel universitar, in tara noastra.

______

Nicolae-Serban TANASOCA este prof. dr. la Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti