OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Scriitoare cu studii de filozofie, conferentiar in stiinte sociale, Noëlle Chatelet semneaza eseuri, povestiri si romane. Pentru volumul Histoires de bouches a primit premiul Goncourt de la nouvelle (1987), in timp ce romanul La Dame en bleu a fost recompensat cu premiul Anna de Noailles al Academiei Franceze in anul 1996, iar La dernière Leçon avea sa-i aduca Premiul Renaudot des Lycéens in 2004.
Notorietatea scrierilor sale precum si temele abordate, preocuparea pentru problematica trupului au depasit granitele limbii si ale genului literar, cartile sale fiind traduse in peste zece limbi, iar unele dramatizate. in Romania, premiera absoluta a piesei Vacanta la Sevilla, adaptare dupa romanul La femme coquelicot, a avut loc stagiunea trecuta la Teatrul Ariel din Tirgu Mures, in regia Alinei Nelega, avind-o ca protagonista pe Iolanda Dain, secondata de Mariana Iordache si Cornel Iordache.

Doamna Chatelet, ce culoare preferati? Nu intreb din simpla curiozitate, ci pentru ca in titlurile trilogiei dumneavoastra apar, sub o forma sau alta, culori asociate eroinelor.
Interesant... Culoarea mea preferata nu are nici o legatura cu cartile in chestiune, intrucit ea este auriul, asa cum il gasim in natura – spre exemplu, la apus. Ma atrage stralucirea lui stinsa care invaluie toate lucrurile. in ceea ce priveste trilogia, culorile joaca intr-adevar un rol important in parcursul initiatic al fiecarui personaj. in prima carte, La Dame en bleu, Solange apare imbracata in rosu. E un rosu al pasiunii, al freneziei, al rentabilitatii, al performantei, al seductiei. Apoi, pe strada, va intilni o femeie batrina, in albastru, care reprezinta simbolul libertatii, cea a armelor depuse, a serenitatii si a calmului.

Va simti impulsul de a intra in albastrul cerului, al eterului si in albastrul pacii, al pacii gasite finalmente. Da, am avut o grija particulara fata de aceasta declinare a albastrului pacii si al calmului. Am lucrat mult asupra ritmului. Dupa aceea, cu La femme coquelicot, fac drumul aproape in sens invers, pentru ca romanul prezinta lucrurile din punctul de vedere al batrinei. Marthe nu ramine in albastru, ci va intra in rosu, dar in rosul pasiunii, al macilor. Culoarea, gradatia tonurilor ii permit eroinei sa parcurga toate etapele, sa iasa din starea ei de doamna in virsta si sa inainteze spre cea de tinara femeie indragostita la saptezeci de ani. in cea de-a treia carte apare nepoata Marthei, singura care intelege imediat iubirea bunicii sale si isi doreste sa o traiasca la rindu-i. Va descoperi dragostea sub semnul galbenului lanurilor de floarea-soarelui, care-i permite sa avanseze in procesul de cunoastere de sine. Sint trei culori fundamentale si initiatice. Fac parte din procesul de initiere si de metamorfoza a fiecarui personaj in altcineva pe care doresc sa-l descopere si care, in fapt, este in ele, le locuieste.

Daca ar fi sa dau un titlu textelor mele, le-as numi „Metamorfoze“
Nu pot sa nu remarc virsta la care personajele dumneavoastra parcurg acest drum initiatic.
Consider ca pe tot parcursul vietii noastre avem de lucrat cu noi insine, in sensul unor schimbari, al unor metamorfoze personale, interioare. Daca ar fi sa dau un titlu pentru ansamblul textelor mele, care sint nu numai romane, ci si eseuri, povestiri, texte autobiografice, le-as numi „Metamorfoze“, la plural. Precizez asta, pentru ca nu ma compar cu Kafka si Metamorfoza sa.
in pofida datelor personale – de scriitoare, dar si de actrita –, dramatizarea romanului La femme coquelicot nu va apartine. Si nici cea a celorlalte texte adaptate pentru teatru sau film.

Cred ca cincisprezece ani de actorie joaca un rol in felul in care scriu. Cind sint in miezul unei scene, o vad aproape cinematografic sau teatral. Stiu cum se deplaseaza personajul, cum cade lumina, unde e usa sau fereastra. Este un fel de viziune foarte concreta a ceea ce se intimpla cu personajul si despre locul unde se afla – decorul, sa spunem. Acesta este primul lucru important.
Al doilea lucru important cred ca vine din maniera mea de a lucra. Exista o faza in care lucrez cu voce tare. Am nevoie sa aud cuvintele, sa fiu multumita de sonoritatea si de muzicalitatea lor. Mi se intimpla sa schimb un cuvint sau forma frazei pentru a obtine un ritm anume, o muzica specifica. Cred ca acestea sint cele doua motive pentru care cineva ar putea fi interesat sa duca textele mele pe scena. Exista astfel o dramatizare dupa La Tête en bas, care vorbeste despre strania metamorfoza a unui hermafrodit – pe care l-am cunoscut si cu care am ramas prietena. Textul a fost adaptat pentru teatru la Bruxelles, de trei tineri actori. Mai este si La Petite aux tournesols, roman dramatizat sub forma unui monolog pentru o actrita.

in ce priveste La femme coquelicot, regizorul a facut un montaj, a trecut textul la persoana intii si a ajuns la un monolog. Am fost de acord cu adaptarea, dar cind mi-a prezentat actrita am fost foarte incurcata si nelinistita pentru ca nu era deloc cea pe care mi-o imaginasem eu. Chiar contrariul. Prea frumoasa, prea tinara, prea carnala fata de imaginea din mintea mea – cea a unei femei usor adusa, foarte fragila, genul putin invizibila. La lectura, mi-am dat insa seama ca maniera in care spunea textul era foarte justa. Lucrurile functionau si la nivelul corpului si la cel al vocii si in ce priveste ceea ce emitea din personalitatea ei. A fost o descoperire extraordinara si, intr-un anume fel, o recompensa pentru mine aceasta intilnire cu actrita – o fiinta reala, apta sa faca sa dispara un personaj fantomatic, mintal. in mare masura, cam asa s-a intimplat si cu actrita englezoaica, mult mai in virsta (are optzeci si doi de ani), dar si cu actrita germana. imi pare rau ca nu o cunosc inca pe Iolanda Dain, Marthe in versiune romaneasca, dar cred ca textul functioneaza foarte bine si cu ea.
Cum vedeti raportul intre roman si dramaturgie? Este posibila translarea dintr-un gen intr-altul si in ce masura?

Mi-am dorit ca aceasta Marthe din roman sa reprezinte orice femeie, toate femeile. E o dorinta de universalitate cu referire la o femeie, care poate fi ca un mac in toate tarile, in toate culturile, cu toate infatisarile posibile sau trupurile sau personalitatile. Si cred ca toate adaptarile merg in acest sens. Sigur ca exista un decalaj intre adaptarea pentru scena si roman, dar nu am nicidecum sentimentul unei tradari. Am, mai degraba, sentimentul unei continuitati, posibila prin intermediul acestor actrite minunate. Daca amintim si despre proiectele de adaptare scenica din Suedia si Statele Unite, se deschid drumurile spre toate limbile si spre toate interpretarile posibile. E minunat, pentru ca textul se vrea un elogiu adus batrinetii, inceput cu La dame en bleu si continuat prin La femme coquelicot. Este un gest care mi se pare absolut necesar intr-o societate care practica junismul exacerbat si face multe victime, mai ales in rindul femeilor.

Aproape ca le e frica sa traiasca aceasta virsta, lucru de care mi-am dat seama prin intermediul altei carti pe care am scris-o, a experientei legate de chirurgia estetica, caz pe care l-am studiat, de asemenea. in cartea aceasta, am incercat sa masor cit de dureros este faptul ca imbatrinim si ca societatea nu ne autorizeaza sa imbatrinim, drept pentru care traim mereu in tensiunea acestui imperialism al aparentei. De aceea, La femme coquelicot, unde este ingaduita dragostea la o virsta inaintata, este un text care, zic eu, duce un mesaj puternic si polemic pe care as vrea realmente sa-l vad tradus si interpretat peste tot, intrucit cred in necesitatea acestui tip de rezistenta a femeii in fata unui fenomen vazut ca un fel de retrogadare. Cred ca femeile s-au batut suficient pentru a avea drepturi si libertati, iar acum sintem pe cale sa le pierdem pentru motive foarte nepotrivite, in numele tineretii si al frumusetii. Acest lucru ne afecteaza pe toti si cred ca avem de lucrat cu noi insine, iar artistii – scriitorii, regizorii, actorii – pot ajuta, ei pot influenta constiintele.
Aveti propriul dumneavoastra fel de a privi corpul uman, schimbarile prin care trece, ca si nevoia de a-l intelege, de a trai in armonie cu el. Este, poate, chestiunea in care scriitoarea si filozoful se intilnesc cel mai bine.

in urma cu treizeci de ani, am sustinut o teza de doctorat despre raportul dintre corp si hrana, sub indrumarea filozofului Gilles Deleuze, in care explic doua lucruri. Pe de o parte, faptul ca actul de a minca este unul extrem de complex intrucit implica organicul, materia, mecanismul de a minca si de a de-minca – daca pot sa spun asa. Pe de alta parte, e si un act cultural, inscris intr-o cultura (nu mincam oriunde si oricum) si mai mult inca, un act simbolic, care se asociaza cu ceva ce tine de inconstient, de imaginar si de fantastic. Am abordat problema patologiilor alimentare – a anorexiei sau a bulimiei –, incercind sa inteleg in ce fel actul de a minca poate sa devina, pentru anumite fiinte mai fragile, o suferinta, o durere. Cu acea ocazie, am cunoscut o anorexica si o bulimica si amindoua mi-au cerut sa scriu, sa descriu suferinta lor. Ca un fel de exorcism. Ceea ce am si facut. Cartea se numeste Histoires des bouches. Spun acolo povesti adevarate; nu mai sint doar reflectii filozofice, ci puneri in scena – as putea zice – a situatiilor care trimit de fiecare data la complexitatea actului de a minca.

Cred ca aceasta carte marcheaza momentul cind am trecut de la teorie la fictiune, cind am devenit scriitoare. Atunci mi-am dat seama de superioritatea extraordinara a fictiunii asupra stiintei cind avem de demonstrat ceva ce tine de filozofic. As zice ca acum ma inscriu in traditia iluministilor – Voltaire, Rousseau, Montesquieu – care, atunci cind aveau de polemizat cu societatea, cind aveau ceva de demonstrat in sens filozofic, puneau problema prin intermediului unui personaj care incarna ceea ce doreau sa demonstreze.
Dupa aceea, mi-am dat seama si de forta povestirii, a romanului de a veni efectiv in ajutorul gindirii. in fond, intr-un eseu ne adresam esentialmente gindirii, in timp ce scriitorul se adreseaza mai ales laturii emotionale a cititorului. Asociata ratiunii, emotia este un instrument extrem de eficace. A transmite este o lucrare complexa. Asa am ajuns sa-mi descopar cea de-a treia pasiune – invatamintul. Timp de cinci ani, am continuat sa ma preocup de problematica trupului la universitate, unde tineam un seminar numit Limbajele trupului in raport cu hrana, estetica si boala. Cred ca trupul vorbeste, spune lucruri despre momente privilegiate, cum sint hrana sau erotismul sau despre lucruri ce nu se pot exprima altfel. De aceea, trebuie inteleasa gramatica si sintaxa lui misterioasa.

„A impartasi“ exprima tot ceea ce inseamna pentru mine datoria scriitorului
V-as ruga sa ne oprim asupra atelierelor de scriitura pe care stiu ca le-ati facut cu studentii dumneavoastra, ce-au insemnat pentru ei, dar si pentru dumneavoastra personal?
A fost o adevarata experienta. Tineam un curs despre retorica zilelor noastre si le-am spus studentilor mei ca, daca tot lucram asupra inteligentiei contemporane, de ce sa nu trecem dincolo de raportul didactic si, prin urmare, impersonal pe care-l aveau cu scrisul. Le-am propus sa incercam impreuna sa vedem de ce sint in stare in materie de scris, dar nu la nivel didactic, ci al creatiei, al creativitatii, mai bine spus. Au fost atit de numerosi cei care au acceptat provocarea, incit a trebuit sa fac doua grupe. Pentru ei – ca si pentru mine, de altminteri – s-a intimplat ceva aproape magic. Tineam atelierele in afara salii de curs, intr-o celebra cafenea literara a Parisului, Le Procope. Ne adunam in Salon Voltaire si acolo le propuneam subiecte sau lansam provocari.

Eu insami scriam odata cu ei, plecind de la aceleasi subiecte sau teme fixe. Nu mai era profesoara cu ei, ci scriitoarea. Era un raport de complicitate, impartaseam o experienta comuna, pe parcursul careia eu ii indrumam sa-si descopere – tot un fel de initiere, nu? – propriul stil, propria lor capacitate de a inventa personaje. Nu faceam ceva similar cu ceea ce se practica in Statele Unite in celebrele ateliere de creative writing, ci incercam sa-i aduc in acel punct in care sa-si gaseasca propria lor muzica. Si studentii, dar si eu am trait aceste momente ca pe un cadou de care ne-am bucurat impreuna, am ris mult, uneori am mai plins – pentru ca scriitura nu e niciodata neutra. De altminteri, le-am spus asta de la bun inceput, i-am pus in garda si le-am explicat ca aici nu exista elevi buni sau rai, ca toate textele sint interesante, din motive diferite.

Dar despre literatura ati vorbit cu ei?
Le-am spus ceea ce spun si atunci cind fac lecturi publice sau ma intilnesc cu cititorii. Cred ca literatura este un loc al cunoasterii si ca artistii au datoria de a aduce in lumina zonele cele mai sumbre ale societatii, cele mai deranjante, subiectele pe care nu vrem sa le abordam in viata cotidiana. Literatura are datoria de a ridica valul, de a patrunde in zonele cele mai subversive si, mai ales, acolo unde refuzam sa mergem pentru ca ne este frica. Asadar vad in arta un mijloc al individului de a se bate cu aceste frici fundamentale si instinctive care au legatura putin si cu frica de a muri.
De altminteri, tocmai tema mortii este cea pe care o abordati, intr-o maniera proprie si foarte speciala, in ultima dumneavoastra carte – La Dernière Leçon.
intr-adevar, La dernière leçon e o lucrare asupra mortii. Ea porneste de la un fapt real, moartea voluntara a mamei mele care a decis sa faca acest gest la virsta de nouazeci si doi de ani. Noi, copiii ei, eram la curent cu dorinta ei si avea acordul nostru.

Pentru mine, a fost un drum initiatic in care mama mi-a stat inca o data alaturi, m-a ajutat sa ma familiarizez cu moartea. Este ultimul ei cadou de mama. De aceea, cartea nu e o forma de doliu. Depasisem faza aceasta cind am scris-o, si chiar inainte de disparitia mamei. Cartea vine dintr-o dorinta de a impartasi, de a transmite aceasta experienta extraordinara si dureroasa – fireste, mai ales acum si aici, intr-o societate in care moartea este un subiect tabu si drama se traieste in singuratate, in absenta dialogului despre acest fapt. Evident, iti asumi o uriasa responsabilitate cind scrii despre asa ceva, pentru ca nu poti lasa apoi lucrurile in voia lor. Ce vreau sa spun? Raspunzind scrisorilor pe care le primesc, incerc sa intreprind un tip de asistare – in acceptiunea psihologica a termenului – a cititorului care intra in contact cu mine. Nu pot sa fac altfel si de altminteri intra in logica insasi a cartii si, in plus, tine si de felul de a fi al mamei, de militantismul ei. Iar daca repet mereu cuvinte precum „a impartasi“ sau „cadou“, o fac pentru ca ele exprima cel mai bine tot ceea ce inseamna pentru mine datoria scriitorului.