OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cerul era plumburiu şi nori apoşi veneau dinspre Staten Island. Era puţin probabil că o s-o întîlnesc în după-amiaza aceea. Şi, unde?, tocmai în Central Park. Acolo îmi plăcea mie să mă refugiez cînd eram supărat. Stările mele nu aveau nici o legătură cu meteorologia, eram doar un bărbat în toată firea. Fumatul interzis mai peste tot în acest New York supus tuturor constrîngerilor de Rudy Giuliani mă irita îngrozitor. Ce treabă are primarul cu viaţa mea? Cu sănătatea mea, bună sau proastă, nu putea face nimic. Sau o făcea aiurea, în orice caz, nu-l poţi obliga pe fiecare dintre noi să trăiască, dacă el vrea să crape. Well, se mai întîmplă să ai zile mai proaste, cînd nu-ţi iese nimic sau toate sînt pe dos. Mai spargi şi o ceaşcă de cafea sau îţi pătezi pantalonii cu ketchup. Eram certaţi de cîteva zile. Eu stăteam pe o bancă în dreptul Rezervorului, cu faţa spre Dakota Building, de pe Amsterdam Ave, acolo unde a fost împuşcat John Lennon (nu-mi iese nici azi din cap moartea lui stupidă), şi urmăream păsările care se plimbau alene de-a lungul şi de-a latul apei. Lebede, raţe, pescăruşi care se tot agitau fără noimă. Parcă ar fi presimţit ce va urma. Ce să urmeze? Orice era posibil. Sau nimic. Ca de atîtea ori cînd ai impresia că viaţa îşi va schimba cursul şi vei începe să trăieşti din nou mai altfel. Cum? Hm, greu de dat un răspuns, nu poţi fugi de tine tot timpul. Sau să te ataşezi de necunoscuţi întîlniţi pe stradă sau la Pizza Hut. E complicat şi acolo unde credem că e simplu. Simplu? Nu ştiu ce este aia. Ce bine să poţi fuma în voie! E minunat în Central Park. Uneori. Vrei să fugi de tine însuţi şi te ascunzi printre alţii.

 

Ai impresia că, tot plecînd undeva, se şi schimbă soarta lumii. Nu se schimbă. Sau se schimbă. Drăguţă cucoana asta roşcată şi cu doi copii. Parcă ar fi o profesoară la vreun college din Manhattan. Poate a venit în vizită la sora, ea locuind în New Jersey. Cei din Manhattan pleacă să se plimbe care încotro, nu au timp de plimbări sau de stat degeaba pe băncile din parc. E adevărat, Giuliani a curăţat parcul de borfaşi, acum e bine şi te simţi în siguranţă. Dar acum cîţiva ani, cică, nu puteai să traversezi din Fifth Avenue spre East River. Era periculos. Oare cum o cheamă pe roşcată? Poartă ochelari, dar este foarte sexy, au ceva atrăgător ochelaristele astea. Ce-ar mai strîmba din nas Roxana dacă m-ar auzi. La 28 de ani încă nu foloseşti de nici un fel. Cîţiva copii se jucau cu nişte vaporaşe şi începeau să ţipe dacă se loveau între ele. Un soi de fericire puerilă, care mă amuza dacă nu depăşea o anume limită. Nu am ştiut bine niciodată limitele la nimic. N-aş zice că mi-a dăunat, dar nici nu am avut vreun folos. Alături de mine două doamne discutau despre moartea Prinţesei Diana şi ultima emisiune a lui Jay Leno. Angelina Jolie îmi plăcea şi mie. Mda, ce să spun, cînd stai singur pe o bancă din parc îti trec prin cap cîte vrute şi cîte nevrute. Lumea vorbeşte, pentru că nu mai suportă să tacă. Rămîi cu tine însuţi şi nu e prea uşor de suportat. Măcar de-ai primi în fiecare zi o scrisoare care să înceapă cu „Dragul meu…“. Acum nu mai scrie nimeni scrisori. Toţi deschid şi închid e-mailuri, dau SMS-uri, telefoane, cum să transmiţi ceva ce ai pe suflet prin aparatele astea care mai mult te încurcă în viaţă decît îţi sînt de folos? Nimic nu-ţi este de folos dacă tu nu ştii cam ce vrei. De la tine sau de la cei din jur. Să spui, simplu, „Te iubesc…“ sau „Lasă-mă-n pace, sînt ocupat acum!“. Vorba vine, lumea e oricum ocupată, iar de iubit, mă rog, sînt alte forme de expresie. Aici ne încurcăm mereu. Wow, ce s-a lovit copilul ăla, a căzut ca un prost, săracu’, o să-i treacă pînă se face mare! Poate pentru că m-am tot uitat după maică-sa. Se întîmplă ce nici cu gîndul nu poţi atinge. La fel spunea şi mama. O zăpăcită, nu prea ne-am înţeles. S-a iubit mai mult pe sine decît pe cei din jur. N-aş zice că era egoistă – acum chiar cred că sîntem cu toţii puţin egoişti. Nu se poate altfel. Mama a murit şi ea ca o proastă, putea să trăiască, dacă nu se certa cu tata şi nu pleca val-vîrtej de acasă pe furtună. Îmi pare rău că mama a murit. Cum, necum, ţineam la ea, era o femeie frumoasă. Tot timpul nefericită, fără să ştie bine de ce. Nici eu nu ştiu bine. Asta e.

 

Nu mă gîndesc des la ea. Rar. Foarte rar. Mama copilului care a căzut este drăguţă, s-a umplut oraşul de hispanici. Stai pe bancă şi te uiţi în jur. Mai nimic. Gîndurile zburătăcesc aiurea, ca şi raţele astea obraznice care se bat pentru mîncare. Mie îmi place în Central Park. Roxanei nu. Da. O să mai treacă o zi frumoasă din istoria lumii. Şi ce vrei şi ce nu vrei defilează prin faţa ochilor. Imagini. Sunete. Mirosuri. Ai în cap şi în suflet o întreagă arhivă. Foldere de informaţii stocate. Ar trebui şi eu să-mi schimb laptopul. O să vedem. Stai în parc şi trece timpul. Mai ales dacă eşti supărat sau dacă femeia iubită face fiţe. Sau cum să spunem cînd nu ne mai înţelegem şi din orice se iscă o mică-mare ceartă? Fumasem o jumătate de pachet de ţigări, aveam gura amară, voiam apoi să cumpăr nişte prăjituri de pe Lexington şi să plec acasă. Lacul, păsările, copiii care alergau în toate părţile, lumea din jur care mă ignora, lumea din jur pe care o ignoram, eram protejat cumva, chiar în această mulţime nedefinită, vag fericită şi mulţumită cu o zi cu soare şi puţină căldură. Doar eu printre ei, cumva nedefinit şi fără contur. Cu gîndul mereu la ea.

Da, Roxana.

 

Ştiam că nu-i place în Central Park, o iritau toţi cei care veneau aici ca să se bucure. Nişte marionete în căutarea fugii de realitate, se exprima ea ironică la adresa celor care făceau jogging, fugeau de nebuni pe biciclete, se plimbau ţinîndu-se de mînă, citeau sau mîncau aşezaţi pe unde aveau chef. Sau găseau un loc liber. De parcă statul în faţa televizorului nu năştea nişte marionete golite de conţinut. De multe ori discutasem acest aspect, pur şi simplu nu pricepeam de ce ea nu suportă să se plimbe prin parcuri. Pe străzi lăturalnice şi pustii, da, chiar şi pe bulevardele mari, pe Madison sau pe 3Ave, noaptea tîrziu, cînd doar taximetrele mai alergau şi noi ne jucam urmărind luminile din preajmă, să desluşim ce se petrece dincolo de aceste ziduri înalte. Dar în parc ei nu-i plăcea, era indiferentă, poate mai rău, o iritau pînă şi trecătorii care ai fi zis că nici nu ne văd. Nu, nici unul dintre aceşti aspiranţi la o clipă de tihnă şi pace n-o impresionau pe Roxana. Hai să plecăm, spunea ea, trăgîndu-mă nervoasă de mînă, nu mai suport să-i văd atît de radioşi în mediocritatea asta a lor de care sînt atît de bucuroşi. Şi ieşeam din parc pe Fifth Avenue, ca să lungim plimbarea pe străzile pustii din preajmă, ajungînd, încet-încet şi pe ocolite, pînă pe 110 Street, să dăm roată statuii lui Duke Ellington. Deja nu mai era lumea mea, dar nici a ei. Umbla mereu cu tocuri înalte, nu pentru că ar fi fost foarte scundă, ci dintr-un soi de refuz al alergatului. Pantofii cu toc îţi dau o altă personalitate, încerca ea să mă lămurească de ce nu-şi cumpără adidaşi comozi, ca toată lumea. Să se simtă lejer şi comod. Parcă o făcea înadins uneori, aveam impresia, ca să aibă motive de iritare. Cum să mă plimb eu ore întregi prin parc, dacă sînt cu tocuri? Avea dreptate. Renunţam. O singură dată am văzut-o cu pantofii în mînă, i-a scos cu un gest elegant şi a mers sprijinită de mine. Era beată bine, şi nu-mi aduc aminte s-o fi văzut fericită ca în acea zi. O seară de pomină, cu mult jazz şi prieteni. Nu-i puţin lucru jazzul pe lumea asta. Ca şi prietenii. Nu prea mai ştim ce e şi cu ăştia. Şi jazzul. Îi plăcea şi ei Charlie Parker la nebunie, ca şi mie. În schimb, eu eram mai înţelegător cu cei din jur. Ea nu. Ce voia? Nu ştia nici ea prea bine. Nu-i plăcea să-i privească pe cei care se adunau laolaltă să se simtă bine. Bucuriile sînt individuale, îmi arunca ea cîte o vorbă ce se voia o cugetare înţeleaptă, făcîndu-mi cu ochiul, în momentele ei bune. Momentele noastre, ne cunoşteam deja de cîţiva ani, de cînd aterizasem amîndoi le New York. Eu din Los Angeles, după divorţ, ea din Dallas, Texas, unde terminase o facultate de sociologie. Mă rog, eram ceva mai tineri, anii trec repede în New York. Toată lumea îşi închipuie că acolo este iadul pe pămînt. Oamenii mănîncă jar şi totul se consumă pe fugă. Doar aparenţe, se trăieşte ca peste tot. Roxana s-a supărat că eu nu am fost de acord să ne mutăm la Boston. „Este o provocare pentru mine postul ăsta, nu-ţi dai seama, o ocazie unică să scap de mediocritatea asta în care ne facem că ne simţim bine.“

 

Şi cîte şi mai cîte, nu merită să-mi amintesc chiar toate detaliile. Hm, îşi închipuia că, dacă pleacă, o să scape de ea însăşi, de fantasmele ei. Peste tot e la fel. Şi la NYC şi La Boston şi la mama dracului, oriunde. S-a înfuriat cînd i-am spus asta şi a dormit în living în noaptea aceea. A doua zi am plecat de acasă devreme, ca să evit orice fel de discuţie. Nu ştiu ce mi-a venit şi m-am dus să dorm la Ben. Ben e prietenul meu, am fost colegi şi la şcoală şi la Universitate. Părinţii aveau casele apropiate, erau prieteni, şi noi eram. Am dat un telefon Roxanei că voi lipsi în noaptea aia, să nu-şi facă griji. „Faci ce vrei!“, mi-a răspuns furioasă. Apoi a plecat pe nepusă masă, lăsînd doar un bilet, la Boston. „Dacă vrei, vii şi tu, dacă nu, nu ştiu ce va fi…“ Partea proastă e că nici eu nu ştiu bine ce va fi. Eram fericiţi, dacă se poate spune aşa, la NYC. Cumva. Împreună. Şi, atunci, de ce să stricăm totul? De ce ţinea Roxana morţiş să plece la Boston? Slujba, mă rog, era ceva tentant, dar asta nu era totul pentru noi. Pentru un job să renunţi la un bărbat. Sau la ce anume?.

Băiatul care a căzut şi s-a lovit rău vine la mine. Îmi surîde şi mă întreabă, simplu: „Where are you from, segnor?“