OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Chiar dacă în mai ’68 Nicolas Sarkozy, actualul preşedinte al Franţei, a stat închis în casă (forţat de mama sa) şi chiar dacă în celebrul discurs de la Bercy, care l-a făcut preşedinte, a insistat pe ştergerea totală a urmelor revoltei de acum 40 de ani, s-a găsit un cuplu de intelectuali (tată şi fiu) să-i explice cum acest mai ’68 e un model politic pentru Franţa contemporană. Mai mult decît atît: de ce Sarkozy însuşi e şaizecioptist fără să ştie. André şi Raphaël Glucksmann, în Mai ’68 expliqué à Nicolas Sarkozy (apărută în februarie 2008), sînt realişti şi cer imposibilul: reconstituirea momentului revoluţionar pornind de la ce ar fi putut genera dacă nu s-ar fi „sacralizat“ (ca tot ce e revoluţionar în Franţa) prea repede. Desigur, citim o versiune nu a faptelor revoluţionare, ci o interpretare, personalizată, a unei revoluţii mai degrabă retoric-simbolică.

 

Povestea volumului începe în 2007, cînd André Glucksmann publică în Le Monde un articol de opinie prin care îl susţinea pe Sarkozy la alegerile prezidenţiale. Urmează o clasică „excomunicare“ în Libération şi valurile de perplexitate ale intelectualilor de stînga. Glucksmann nu este la prima situaţie paradoxală din cariera sa. În 1970 devine militant maoist, pentru ca, odată cu apariţia Arhipelagului Gulag, să devină militant pro-disidenţii sovietici. În 1975 apare Bucătăreasa şi Mîncătorul de oameni, carte care îl desparte definitiv de stînga europeană. Susţine experienţele nucleare din 1995 ale Franţei, intervenţia NATO din 1999 din Serbia, cea din 2003 din Irak şi, în acelaşi timp, cauza Ceceniei.

 

La Bercy, pe 29 aprilie 2007, Nicolas Sarkozy găseşte răspunsul la blocajul politic al Franţei: ideologia lui mai ’68, cea care susţine că „nu există nici o diferenţă între bine şi rău, adevăr şi falsitate, frumos şi urît“, ideologia vinovată de integrismul contemporan, falimentul şcolar şi chiar de cinismul capitalismului financiar. Din acest punct începe dialogul tată–fiu. Raphaël (scenarist şi realizator de documentare) pune întrebarea legitimă: cum poţi susţine public pe cel care-ţi denigrează (neînţelegînd-o) revoluţia în care tu ai fost unul dintre personajele-cheie? Cartea e structurată ca un dialog, în patru părţi. Prima parte reprezintă transcrierea unui dialog propriu-zis: joc de ping-pong (de încălzire) între tatăl care aparţine generaţiei ’68 şi fiul, născut la zece ani după momentul de graţie, care se identifică, ironic, drept membru al „generaţei SIDA“. Parcurs propedeutic, deopotrivă, pentru cei care nu au participat, dar mai ales pentru cei care canonizează momentul ’68, uitînd că esenţa ultimei revoluţii occidentale au constituit-o tocmai „incompletitudinea“ şi „inconsistenţa“ sa. Mai ’68 a fost începutul unei lungi bătălii intelectuale şi de aceea tronează ca un fetiş, iubit şi urît deopotrivă, responsabil de diversitatea prezentului, dar şi de crimele sale. André Glucksmann propune o altă raportare: evenimentele din 1968 „trebuie revizitate fără canonizare retrospectivă sau exorcism postum“, pentru că problemele de atunci sînt aici dintotdeauna. Aşa cum afirmă de mai multe ori în carte, mai ’68 a pus mai mult întrebări decît a dat răspunsuri. De aceea, el nu e un moment ideologic, ci unul filozofic, poate ultima tentaţie voltairian-rabelaisiană a Europei.

 

André Glucksmann merge la revoluţie în 1968 nu din motive ideologice sau anti-establishment (dimpotrivă, era deja intrat în mediul academic, respectat de Barthes, invitat de Althusser să explice studenţilor versiunea sa din Hegel etc.), ci din dragoste faţă de o tînără entuziastă. Ajunge, fără să vrea, parte a unui eveniment care-l formează şi-l deformează, un eveniment în mod egal etic şi estetic. „În mai ’68, Parisul era un poem“, notează acesta încă de la început. Dar mai ’68 nu este şi un program de guvernare, ci momentul în care Franţa încearcă (şi nu a reuşit, afirmă cîteva pagini mai încolo fiul, Raphaël) să se raporteze critic la un trecut greoi, ascuns în eufemisme şi legende, un trecut care a „uitat“, în numele Republicii, pactul nazist, dar şi pe cel comunist. Antifascismul primar e fundamentul antiautoritarismului clamat de mix-ul (maioneza, cum plastic o numeşte Glucksmann tatăl) de tendinţe, ideologii ale eliberării şi fantezii al acelor zile de mai.

 

Actul al doilea al volumului este un încîntător (nu neapărat şi logic) discurs ţinut de Raphaël în faţa unor imaginari lib-libs (liberali-libertari), participanţi „canonici“ la evenimentele din mai. În faţa atitudinii contrafactuale a tătălui, fiul întreabă: dacă mai ’68 a însemnat renegocierea raporturilor cu o Franţă îmbătrînită şi blocată în instituţii sacralizate, Franţa autarhică, de ce efectul acestui raport nu s-a văzut? Cum a putut Franţa lui Mitterrand (iar Mitterrand e cel mai bun produs al stîngii, care e un produs al lui mai ’68, n’est-ce pas?) să susţină în 1994 genocidul din Rwanda? Dacă singura ideologie a fost cea a transparenţei şi a destructurării, de ce Franţa a degenerat în etatism maximal? Nu cumva mai ’68 este o falsă revoluţie, dacă arhaismul politic (întrupat perfect de Mitterrand) a rezistat şi a făcut o politică de genocid, în Fransafrica din care s-au retras colonizatorii francezi, dar nu şi ideile colonialiste? Avocatul diavolului continuă în aceeaşi notă funestă: mai ’68 a furat identitatea generaţiilor viitoare, a adus individualismul acerb, destructurarea, viaţa ca o continuă orgie în Franţa, ca un trist lupanar. O Franţă cacofonică în care bolşeo-bonapartiştii (plăcerea lui Raphaël pentru formule acide poate fi egalată doar de plăcerea lui André pentru digresiune) au triumfat (gen Mitterrand), etatismul e la el acasă, iar absolutismul construieşte instituţii noi (şi inutile). Oare Sarkozy va alege moştenirea absolutistă a stîngii, sau aerul libertar-libertarian, pe care tatăl André va încerca să-l explice în al treilea act al cărţii?

 

Tirada fiului, bine construită, primeşte un răspuns „construit“, în mai multe capitole (care toate converg spre teza că mai ’68 a fost promisiunea unei revoluţii filozofice, o tentativă de a asuma dezrădăcinarea individului contemporan, de a face răsturnarea continuă, ca exerciţiu etic individual, nu societal). De altfel, întreg volumul nu citează nici un articol apărut în acele zile, nici o carte (pentru că interpretarea mai ’68 e arbitrară), doar tag-urile de pe zidurile Parisului („E interzis să interzici“, „Toţi sîntem evrei germani“ etc.) pot fi un referent acceptabil, fiind produse ale unui imaginar comun. Mai ’68 nu a fost comunist (încă de dinainte i s-a spus unui celebru satrap al Partidului Comunist Francez: „Eşti frumos ca un tanc sovietic pe străzile Budapestei“, aluzie la invadarea Ungariei din 1956), Aragon nu a fost lăsat să vorbească. Evenimentul depăşeşte „înrădăcinarea“ stîngii şi „angajamentul“ dreptei, o revoluţie continuă, care nu înlocuieşte (aşa cum o face cea bolşevică) autorităţile şi care, ironic, se încheie odată cu reapariţia benzinei la pompe. Societatea de consum închide evenimentul, faptele. De aceea revoluţia nu are loc în viaţa statului, ci în vieţile atomizate ale indivizilor. Ce a urmat e ideologie, fie ea iluzia maoist-marxistă, fie dogmatismul postmodern. André Glucksmann e neiertător: Derrida, Lyotard, Deleuze sînt vinovaţi de imaginarul în care trăieşte stînga actuală. Ei au înlocuit critica cu un dublu limbaj, în care nu există fapte, doar interpretări, nu există probe şi nu există istorie. Relativismul lor se naşte din abolirea principiului noncontradicţiei. Glucksmann vrea să păstreze relativismul în sensul său voltairian (cel al contestării normelor), alături de sublimul kantian şi spectacolul non-activist, estetic, al mişcării. Mai ’68 apare odată cu noua fază a capitalismului, dar şi cu dreptul la avort acordat femeilor. Paradoxurile sale îl apropie de poziţia ironistului liberal: revoluţia e a unor indivizi uniţi împotriva cruzimii şi minciunii. Să nu uităm că Franţa de curînd a recunoscut „contribuţia“ sa la Holocaust, chiar dacă acel „Toţi sîntem evrei germani“ a fost intonat pe străzile Parisului încă de acum 40 de ani.