OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In cotidianul Le Monde din 30 ianuarie 2007, André Glucksmann a facut publica optiunea sa pentru Nicolas Sarkozy. Articolul a declansat nenumarate dezbateri si luari de pozitie in lumea intelectuala franceza, cel mai adesea negative si virulente. Angajamentul maoist din anii saptezeci al lui Gluksmann este binecunoscut: o asociere (suprarealista, dupa propria marturisire) a libertatii absolute si a autoritatii absolute deopotriva. Glucksmann nu a cautat niciodata sa-si gaseasca o scuza, chiar superficiala, nici sa cosmetizeze perioada extremista din evolutia sa. A recunoscut, dimpotriva, in Soljenitin si Montaigne, spiritele care l-au ajutat sa iasa din „aerul timpului“ si sa respire de unul singur, dincolo de atmosfera fetida si incarcata a Frantei giscardiene, eliberat de umbra lui Althusser sau a lui Sartre: un intinerar surprinzator, atipic, in orice caz, si autocritic, care are valoarea unei reconvertiri morale, daca nu filozofice. Astazi, in pragul alegerilor prezidentiale din Franta, preferinta intelectuala pentru Nicolas Sarkozy este la fel de limpede, onesta si asumata ca aceea de odinioara. (L.P.)

Paris Match: Ati fost atins de amploarea si agresivitatea unor comentarii din presa dupa articolul dumneavoastra publicat de Le Monde?
André Glukcsmann: Au fost si alte mii de reactii pe Internet, unele intelegatoare, altele extrem de agresive, uneori chiar ridicole, daca nu rasiste. Sint mereu, intrucitva, ranit de insulte. Dar mi-am pierdut putini prieteni. Iar oamenii ma opresc pe strada in mod civilizat, indiferent daca sint sau nu sint de acord cu alegerea mea. in ansamblu, par mai degraba
recunoscatori ca am aruncat o piatra in balta si am deschis discutia.

Daca ati fi luat pozitie pentru altcineva decit Nicolas Sarkozy, credeti ca reactiile ar fi fost mai putin violente?
Da. Tocmai din cauza diabolizarii „Sarko, facho“ am crezut ca este necesar sa iau o atitudine clara si publica. Cei mai multi dintre oamenii de stinga marturisesc ca nu il considera pe Sarkozy „fascist“. Ramine, insa, de la PS1 la extrema stinga, o tendinta spre „excomunicare“ care mi-a devenit insuportabila.

V-a surprins intoleranta unor intelectuali?
Nu. O prevazusem. Pentru unii dintre ei, apartenenta la stinga tine de religie. A se indeparta de dogma oficiala inseamna a blasfemia sau a abjura. Am fost deja supus acestui tip de excomunicare in anii ’70, cind le luam apararea lui Sakharov si lui Soljenitin, impotriva Gulagului. Condamnarea lagarelor de concentrare naziste era evidenta pentru stinga, dar nu si cea a lagarelor comuniste. Transgresind crezurile dominante ale socialismului, deveneam un eretic, un tradator. Stinga se crede mult prea adesea infailibila moral. Eu, unul, vreau sa fiu, precum Stendhal, „ateu in politica“. Ca si alegatorul, de altfel.

De unde vine acest divort intre intelectuali si stinga?
Este un divort intre spiritul critic si dogmatismul. in 1974, am scris un articol, in Le Nouvel Observateur, care se numea Marxismul duce la surzenie si la orbire. Surzenia si orbirea in fata nestapinitei violente a faptelor. intr-o prima faza, am fost blamat. Apoi, aceasta critica a marxismului, articulata in jurul marturiilor disidentilor sovietici si al analizei polemice a lui Marx sau a lui Lenin, a fost supranumita „noua filozofie“. incetul cu incetul, drepturile omului si lupta pentru libertate si-au recucerit locul de frunte impotriva clivajelor dogmatice. Sartre si Aron au mers impreuna la Palatul Élysée pentru a pleda cauza acelor boat people vietnameze in fata lui Valéry Giscard d’Estaing. Zidul s-a prabusit in mintile de la Paris cu cincisprezece ani inainte sa fie demolat la Berlin.

Astazi, s-ar spune ca sustinerea pe care i-o acordati lui Sarkozy se sprijina, inainte de orice, pe chestiuni de geopolitica.
Da, intr-o mare masura. De treizeci de ani, Franta oficiala taraganeaza si treneaza. Amintiti-va ca François Mitterrand nu a vazut apropiindu-se sfirsitul Imperiului Sovietic, nici reunificarea germana. Mai recent, Jacques Chirac a deconstruit Uniunea Europeana, dispretuind noile tari aderente. Acestea nu au decit un singur drept, cel de a tacea. S-au succedat ministri de stinga sau de dreapta si, cu toate acestea, supravietuiesc, in continuare, lentorile si incoerenta la Quai d’Orsay2. Daca diplomatia noastra nu a sustinut revolutia portocalie din Ucraina pentru a nu displacea Kremlinului, Sarkozy, cel putin, s-a dus la Kiev si a salutat aceasta miscare pentru independenta si libertate. in timp ce un cecen din cinci este exterminat de armata rusa, presedintele nostru ii agata in piept lui Putin marea cruce a Legiunii de onoare! Sarkozy anunta o ruptura cu aceasta „realpolitik“ care nu ne aduce nimic si care ne-a facut adesea sa fim de partea unor regimuri putin binevoitoare fata de concetatenii lor. Acest lucru ma apropie de el, daca nu cumva il apropie pe el de mine…

Dar ruptura este, inainte de toate, un refuz al celebrului „model social“ francez, intr-atit de laudat si de dezastruos, din punct de vedere uman.
Un bilant dezastruos, intr-adevar. El priveste nu doar ultimii cinci ani in care dreapta s-a aflat la putere, cum spun socialistii, ci cei treizeci de ani de responsabilitate comuna dreptei si stingii. Cultul lui François Mitterrand face ca PS-ul sa-si piarda orice urma de luciditate. inca din 1984, Edmond Maire, un om de stinga, pe atunci secretar general al CFDT3, constata ca inegalitatile sociale se accentuau din 1981. Cea mai mare inegalitate, explica el, rezulta din somaj.

De treizeci de ani, acesta este de 10%, apoi de 20% in rindul tinerilor si de 40% in cartierele „dificile“. Trebuie o transformare a „modelului francez“, o ruptura de practicile unei intregi generatii de oameni politici. in acest punct, proiectul lui Sarkozy isi afla tot sensul. Eu ader, de pilda, la ideea de „discriminare pozitiva“ care ar oferi o sansa tinerilor exclusi din pricina originii lor, a patronimului, a domiciliului sau a sexului. Sint disperati, chiar revoltati, sa-si vada parintii sau fratii mai mari iesiti din circuit, exclusi, din cauza lipsei unui loc de munca. Numai o minoritate de derbedei da foc gimnaziilor, scolilor si autobuzelor cu pasageri. Pentru marea majoritate, insa, trebuie fortate portile viitorului. Somajul ramine punctul-cheie al crizei de civilizatie din Franta. Necesitatea unei rupturi este cel mai bine incarnata de Nicolas Sarkozy. Aratind o dorinta de schimbare, Ségolène Royal se multumeste sa faca un rechizitoriu impotriva guvernantilor „sortanti“ si revendica mostenirea mitterrandiana. Acest lucru echivaleaza cu a anunta ca va face aceeasi ciorba in oale vechi. Ruptura? Suedia, Danemarca si, mai recent, Germania au putut s-o faca. Si aici lucrurile stau mai bine decit la noi.

Credeti ca modelul francez de integrare este pe cale de a-si da sufletul?
Nu. Nu integrarea à la française, extracomunitara si laica se afla in cauza, ci lipsa locurilor de munca. Revoltele nu au fost rasiale sau religioase, ci sociale. Problema este masina excluziunii. in loc sa ne luptam pentru a-i face pe toti sa intre in circuitul productiv, aparam avantajele sociale ale celor care au deja o slujba. Tinerii nu au nevoie de o a doua mama si de asistenta, ci de o slujba adevarata, care este conditia independentei lor. Este necesara bunastarea, iar pentru acest lucru trebuie ca societatea sa fie deblocata, in loc sa ne tinem in continuare de dadacit. Cincizeci de militanti din PS, proveniti din imigrare, ii scriu doamnei Royal: „Pactul prezidential nu face nici o propunere legata de lupta impotriva discriminarilor si de promovarea egalitatii reale...“ Este, totusi, problema cea mai spinoasa.

Va recunoasteti in pozitiile mai atlantiste ale lui Sarkozy?
Ca si ceilalti candidati, a fost impotriva interventiei din Irak. Eu eram pentru inlaturarea, de bunavoie sau cu forta, a lui Saddam Hussein, ca si Bernard Kouchner, de pilda, chiar daca regretam ca eliberarea Irakului a fost ratata de metoda Bush. in schimb, il aprob pe Sarkozy atunci cind spune ca masacrul cecenilor nu este un detaliu. De la Varsovia din 1944, Groznii, cu cei 450.000 de locuitori ai sai, este singurul oras din Europa care a fost ras de pe fata pamintului. imi vine greu, prin urmare, sa cred ca a da mina cu George Bush este mai compromitator decit a da mina cu Vladimir Putin... Antiamericanismul devastator nu trebuie sa ne aseze de partea islamistilor si a dictaturilor! Sa punem capat, odata si odata, ipocriziilor politicii externe.

Care?
A ajuta Africa nu inseamna a intretine relatii privilegiate cu despotii acestui continent. De ce am fost de partea criminalilor hutu, impotriva victimelor tutsi? Bill Clinton si-a recunoscut eroarea din Rwanda, noi, insa, nu. De ce l-am periat pe Bachar El-Assad? Pentru a decreta, astazi, ca Siria este cel mai mare dusman intrucit a comanditat asasinatul lui Rafic Hariri, Primul ministru libanez, prieten cu presedintele nostru. Un ultim exemplu: a mustrului tarile din Est, a prefera, in locul lor, Rusia lui Putin, duce, in chip logic, la un „nu“ explicit la referendum si provoaca paralizia. Franta nu mai are o politica africana, nici o politica araba, nici una europeana, ci a ajuns sa fie izolata si neputincioasa, prinsa intre atitea esecuri.

Credeti ca alegatorii sint la fel de sensibili ca dumneavoastra la problemele politicii externe?
Poate ca nu, dar ar fi si pacat intr-o lume intr-atit de haotica. De citeva secole incoace, Franta este purtatoarea unui mesaj universal. Drepturile omului, libertatea ramin o referinta pentru toti. S-a stins, oare, cu adevarat aceasta flacara? De zece ani, imi sparg plaminii pentru Cecenia; tacerea generala este intolerabila. Sarkozy s-a exprimat asupra acestui lucru sus si tare. Iar Ségolène Royal l-a urmat, pentru prima data, la Villepinte, desigur din pricina lui Jack Lang si a lui Bernard-Henri Lévy. De treizeci de ani datoram intelectualilor si unor „french doctors“ angajamentele in favoarea disidentilor si a Solidarnosc-ului, impotriva foamei politice din Etiopia, a terorismului islamic din Algeria, a purificarilor etnice si a masacrelor din Iugoslavia, din Cecenia, din Darfur. Nu cred ca avem vreo „influenta“, servim doar de „carnetel de tinut minte“, cum spunea Simone Signoret, si spargem citeva tabuuri in ce priveste starea planetei. Intelectualul le poate arata celorlalti ceea ce nu vor sa vada, inumanitatile si amenintarile care ne pindesc (nefericirea celorlalti poate deveni chiar a noastra). Dar trebuie, pentru asa ceva, sa pastrezi un ochi critic asupra propriilor certitudini si sa indraznesti sa gindesti impotriva ta.

Sinteti dezamagit de stinga?
M-am nascut la stinga si am comis citeva din erorile sale, cum ar fi, de pilda, anul acela in care am fost anarho-maoist. Dar am si incercat intotdeauna sa pun sub semnul intrebarii convingerile mele in fata piedicilor ingrozitoare ale realitatii. Da, stinga m-a dezamagit. Da, imi place de Sarkozy atunci cind, la Nimes sau la Porte de Versailles, isi ridica auditoriul de dreapta in picioare si il pune sa-i aplaude pe acei francezi „rai“, care sint republicanii spanioli, refugiatii evrei si armeni, ori acei tineri comunisti, toti rezistentii care au pierit pentru ca Franta sa traiasca.

Referinta originala:
André Glucksmann – Je choisis Sarkozy parce que je veux la rupture, in Paris Match, nr. 3015, 1-7 martie 2007, p. 4-5/ http://www.parismatch.com.


––––––––––––––
1. Parti Socialiste sn.tr.t.
2. Quai d’Orsay: cartier parizian, situat pe partea stinga a Senei, in arondismentul VII, mergind de la cheiul Anatole-France la esplanada Invalizilor. Desemneaza, in limbajul comun, prin metonimie, Ministerul Afacerilor Externe francez, care se afla aici, la numarul 37 sn.tr.t.
3. Confédération française démocratique du travail: sindicat interprofesional; cel mai important, dupa numarul de aderenti (peste opt sute de mii). sn.tr.t.

Argument, note si traducere din limba franceza de Luiza Palanciuc