OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Despre Rusia de astăzi, despre condiţiile ei socio-politice actuale oferă informaţii publicaţii din toată lumea. Descrierea limbii ruse ca una frumoasă şi armonioasă este un eveniment mai rar în multe ţări din Europa, inclusiv în România – cine vrea, astăzi, să mai ştie limba rusă.... Marea literatură rusă şi zbuciumata istorie a acestei naţii ar fi, pentru alţii, un prilej pentru încinse dezbateri culturale şi politice. Dar ce s-ar spune dacă s-ar scrie despre această ţară ca destinaţie turistică, un tărîm ce aşteaptă să fie descoperit? În vara acestui an, am fost beneficiara unei burse de studiu oferite de Institutul Puşkin din Moscova. Cum arată Moscova şi Rusia în 2009 şi de ce contrastele sînt atît de numeroase? Se pare că Moscova este oraşul – simbol al acestei ţări, „cel mai rusesc“ –, ce evidenţiază „sufletul slav“, plin de contraste. Oraşul aşteaptă să fie descoperit, admirat şi poate criticat. Oricum, merită să urmaţi îndemnul cehovian: „La Moscova, la Moscova!“.

 

Nu este o noutate că Rusia, prin cultura şi mentalitatea ei, s-a impus ca o lume a contrastelor. „Sufletul slav“ este greu de înţeles, este unic. Străinii ce au încercat să o descopere au ajuns să fie de acord cu rîndurile celebre ale lui Tiutcev, ce scria despre Rusia că nu poate fi înţeleasă „cu mintea“, în ea trebuie doar „să crezi“, să o accepţi aşa cum e: „Cu mintea nu poţi pricepe Rusia,/ N-o poţi cu arşinul măsura./ Ea-şi are astfel temelia –/ Poţi doar atît: să crezi în ea“. Vizitînd marile oraşe Moscova sau Sankt-Petersburg descoperi marea lume a contrastelor.

Proletarul fericit de la metrou

Turistul străin poate fi uimit, la tot pasul, în contrastanta lume a Moscovei, de peisajul şi clădirile ei. Odată ajuns în noul univers, el se grăbeşte spre Piaţa Roşie – simbolul Moscovei şi poate al întregii Rusii, la fel ca şi Kremlinul. Frumuseţea vechii cetăţi atrage în continuare mulţi turişti din toată lumea. Piaţa este fotografiată şi filmată de sus în jos, de la stînga la dreapta. Piaţa Roşie! Kremlinul celebru! Toţi vor să fie cît mai aproape, să atingă zidul Kremlinului, simbolul puterii în Rusia, „să-l guste“ puţin ca în Kremlinul de zahăr al lui Vladimir Sorokin, unde o figurină de zahăr în forma Kremlinului este savurată de toţi – copii, părinţi, bunici, prieteni sau duşmani ai poporului, muncitori, cerşetori sau torţionari.

De asemenea, este ceva obişnuit la Moscova să te odihneşti direct pe iarbă în parc, la o bere sau, pur şi simplu, să te plimbi pe alei cu o bere în mînă, fie că e vorba de bărbaţi sau de femei.  Turiştii (se) fotografiază, tinerii se sărută, copiii aleargă, părinţii îşi plimbă bebeluşii. Multă lume aşteaptă schimbarea gărzii de la flacăra eternă dedicată eroilor Neamului. Parcă nu este atît de solemnă şi de rigidă ca „parada“ ce se desfăşura pe timpuri în faţa Mausoleului lui Lenin. Este totuşi o atracţie turistică. Simt o oarecare emoţie legată de moment, dar o mare milă pentru bieţii tineri ce execută momentul solemn, atenţi să nu facă vreun pas greşit. Gata! Ritualul a luat sfîrşit, lumea se împrăştie, mulţumită că a mai înregistrat pe cameră un eveniment al „Măreţei Rusii“! Şi gratis, că pe teritoriul Kremlinului să filmezi e mai greu.

În mijlocul Pieţei Roşii răsare Biserica Vasili Blajinii, ce adună parcă toată istoria vechii Rusii. Emoţia este mai puternică lîngă această biserică monument simbolic al ţării, cunoscut în toată lumea. Certitudinea că eşti în acest loc zărit la televizor, în reviste sau ziare, te face să te gîndeşti la versurile lui Arghezi: „să pipăi şi să urlu – este!“. Cupolele de tip bizantin păstrează aceleaşi culori ale altor biserici vechi – roşu, verde, albastru şi nelipsitul auriu. Aceleaşi culori se văd şi în cele şase turle ce înconjoară zidurile roşii.  

Arbat este o stradă veche pietonală a Moscovei, un cunoscut loc de întîlnire pentru pictori, cîntăreţi, turişti, dar şi pentru oameni de afaceri. Este vorba de vechiul Arbat, distinct de Noul Arbat (cu care, evident, contrastează), o stradă aflată paralel cu acesta, cu arhitectură sovietică, cu zgîrie-nori de oţel, beton şi sticlă.

De fapt, limba română se aude pe străzile moscovite, prin pieţe, magazine, restaurante. Sînt obişnuiţi şi localnicii cu sunetele ei, dar ştiu că e „limba moldovenească“. Dacă încerci să explici că aceeaşi limbă română se vorbeşte şi în România, şi în Republica Moldova, eşti acuzat de naţionalism. Am avut parte de o astfel de experienţă, cînd, participînd la o dezbatere pe tema caracterului naţional, o profesoară din Moscova afirma, printre altele, că românii sînt naţionalişti. Pentru a demonstra acest lucru, doamna a adresat românilor prezenţi întrebarea: „ce limbă se vorbeşte în Republica Moldova?“. Răspunsul a venit rapid şi firesc: limba română, mai ales că participanţii erau filologi. „Vedeţi, naţionalişti!“, a exclamat doamna profesoară din Moscova, bucuroasă că a putut argumenta ideea expusă. Quod erat demonstrandum, părea să spună profesoara din Moscova (expresia este străină, ar fi bine să se exprime în mult iubita limbă rusă, pe care nu o poate egala în importanţă, frumuseţe şi expresivitate nici o altă limbă din lume, nici măcar eterna latină). Faptul că românii nu recunosc „limba moldovenească“ este pentru ruşi o dovadă de naţionalism, motiv pentru care aceştia nu se mai numără în cercul lor de „prieteni“.

Aspectul cultural se păstrează mai ales prin casele memoriale aflate pe această stradă. Aici s-au perindat şi Puşkin, şi Marina Ţvetaeva, şi Ceaikovski, dar şi Maiakovski sau Vsevolod Meyerhold. Se pare că toţi au trecut pe la casa nr. 53, pe care nu uită să o arate ghidul sau orice „culturnîi“ rus. Monumentele lui Puşkin şi Okudjava amintesc de admiraţia acestora pentru vechea stradă, ultimul dedicîndu-i un frumos cîntec, în care o numeşte „Arbatul meu, patria mea“.

Stema sovietică şi sticla de Murano

Numeroasele parcuri ale Moscovei sînt, de asemenea, locuri de odihnă şi de divertisment pentru localnici sau turişti. Unele sînt amplasate în jurul vechilor palate, ce păstrează atmosfera vremurilor de demult, altele înfăţişează aspectul „timpurilor bune sovietice“. Astfel, faimosul VDNH este un parc şi un complex comercial unde se expuneau „cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii“, produse ale industriei sau ale agriculturii din „republicile surori“. Pavilioanele ce reprezintă cele 15 ţări ale fostei Uniuni Sovietice sînt magazine cu marfă de tot felul: îmbrăcăminte, încălţăminte, cosmetice, bijuterii, jucării etc. Este cel puţin ciudat să intri într-o clădire pe care sînt sculptate sau desenate secera şi ciocanul, stema sovietică sau steagul roşu şi să cumperi produse de import: sticlă de Murano, argint şi aur din Italia, nelipsita marfă chinezească sau turcească. Pare o imagine a ţărilor socialiste privatizate, în centrul căreia domină o uriaşă statuie a lui Lenin. Bizareria merge mult mai departe, aşa încît, în jurul acestei statui, aleargă fericiţi copii şi tineri pe role sau biciclete, se plimbă nestingheriţi cu o sticlă sau cu o doză de bere ori de coca-cola. La difuzoarele amplasate pe stîlpii în formă de spice de grîu, răsună muzica occidentală. În vară, cînd am trecut pe acolo, muzica modernă a difuzoarelor era în mare întrecere cu o gaşcă de rockeri îmbrăcaţi cu geci de piele neagră şi blugi rupţi, fetele machiate cu mult negru, care cîntau din răsputeri şi îşi desfăşurau numărul chiar sub privirile severe ale statuii lui Lenin. Istoria pare, totuşi, să evolueze şi la Moscova. Un Lenin care ascultă rock – ce stranie şi buimăcitoare ieşire din comunism!

 

 

––––––––––

Leontina SILIŞTE este profesoară de limba rusă şi masterandă la Universitatea din Bucureşti, specializarea „Studii de cultură rusă“.