OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Unul dintre aşa-numitele „conflicte îngheţate“ din Caucaz s-a topit şi a luat foc. Abhazia, Adjaria, Osetia de Sud şi Nagorno-Karabah au tot stat în atenţia liderilor regionali şi a celor de la Kremlin, aflîndu-se şi pe agenda numeroaselor organisme şi organizaţii internaţionale dispuse să reglementeze, pe cale diplomatică, vechi şi noi focare de război. Nu e ceva nou să iasă foc, fum şi scîntei în Caucaz. Mai nouă ar fi implicarea americană într-o zonă unde doar puteri ca Imperiul Persan, Otoman şi cel Rus făceau şi desfăceau state, decupau porţiuni teritoriale şi le transferau dintr-o parte în alta. Caucazul a fost cel dintîi „butoi de pulbere“ al Europei, înainte ca Balcanii să preia această sintagmă, poate nu întotdeauna justificată.

 

Sîntem în 2008. Luna august. La Beijing, capitala Chinei (comuniste, să nu uităm, totuşi), se inaugurează – cu mare pompă şi cu 62 de miliarde de dolari puşi la bătaie pentru ca totul să iasă perfect – Jocurile Olimpice. Efort financiar extraordinar, dar pus, deja de luni bune, sub semnul întrebării din cauza mai vechii probleme a Tibetului. China ocupă în martie 1959, prin forţă, Lhassa şi Dalai Lama se refugiază în India, lăsînd în urmă 86.000 de victime ale terorii instaurate de regimul comunist chinez, fără ca acesta să primească o replică pe măsură din partea comunităţii internaţionale. Şi în timp ce se desfăşoară ceremonia de inaugurare a Jocurilor Olimpice, prilej de salamalecuri şi temenele între şefii de state prezenţi acolo, trupele georgiene intră pe teritoriul Osetiei de Sud, parte integrantă a statului georgian, dar auto-declarată republică separatistă, filorusă, încă din 1992, după sîngeroasele evenimente derulate succesiv în acei ani de după destrămarea URSS şi naşterea CSI. Nici una dintre nou-născutele republici separatiste – Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud sau Nagorno-Karabah – nu a fost recunoscută de comunitatea internaţională, aşa cum s-a procedat, recent, cu Kosovo. Periculos precedent, altminteri. Georgienii atacă şi ocupă în forţă Ţinvali, capitala Osetiei de Sud – Osetia de Nord este parte integrantă a Federaţiei Ruse –, dar replica Rusiei este rapidă şi pe măsură. Trupele terestre ruseşti intră pe teritoriul osetin şi georgian, flota Mării Negre se pune în mişcare şi debarcă trupe, impunînd şi o blocadă maritimă, aviaţia rusă intervine şi ea, bombardînd obiective militare şi strategice nu doar pe teritoriul osetin, ci şi cel georgian. În doar 48 de ore, avem un război în toată regula, cu numeroşi morţi şi răniţi – numărul lor variază în funcţie de surse, dar cert rămîne numărul mare de refugiaţi.

 

Prim-ministrul rus, Vladimir Putin, se deplasează la Vladikavkaz – localitate cu bune ape minerale, mai ales pentru marii băutori de vodcă (nu e cazul lui Putin), şi coordonează operaţiunile din teren. Foarte vocal este şi ambasadorul rus la Naţiunile Unite, Vitali Ciurkin. Bun şi iute de gură, într-o engleză comprehensibilă şi ironic-agresivă, care-l anihilează vădit pe molcuţul ambasador american Zalmay Khalilzad, condamnă energic „agresiunea împotriva cetăţenilor ruşi“, Constituţia Federaţiei Ruse impunînd protecţia cetăţenilor ei, „oriunde s-ar afla“ aceştia, ceea ce aminteşte cumva de strategia „suveranităţii limitate“ din era Brejnev. Şi respinge alegaţiile conform cărora ruşii ar dori schimbarea preşedintelui Mihail Saakaşvili. Cu toate că morocănosul ministru de Externe rus, Serghei Lavrov, a declarat clar că actualul preşedinte georgian nu mai poate fi un „partener“ pentru partea rusă, chemată de toată lumea la negocieri de încetare a focului şi la găsirea unei soluţii de pace. Georgienii au făcut pasul înapoi retrăgîndu-şi trupele din Osetia de Sud, dar ruşii vor să beneficieze din plin de starea creată şi ameninţă cu „absorbţia“ Osetiei de Sud în cadrul Federaţiei Ruse. De situaţia creată profită şi separatiştii din Abhazia – veche zonă turistică a protipendadei ruso-sovietice, loc cu climă subtropicală, unde se desfăşoară oneroase afaceri cu arme şi echipamente strategice, prin porturile de la Marea Neagră –, care au atacat şi ei puţinele trupe georgiene, care mai controlează doar o simplă enclavă. Cazacii de pe Don sînt şi ei în fierbere, aşa că naţionaliştii ruşi abia aşteaptă să-şi arate dragostea de ţară şi neam.

 

La ONU, în Consiliul de Securitate, discuţiile nu duc la nimic, în timp ce Uniunea Europeană îl trimite la Tbilisi pe Bernard Kouchner, înaintea vizitei preşedintelui Sarkozy. Preşedintele Bush şi vicele Dick Cheney se răţoiesc la liderii ruşi, dar ei conduc situaţia în teren, şi nu ştim bine cum vor evolua politic lucrurile la Tbilisi. Este cu totul regretabil că forţa îşi face iar loc în relaţiile dintre state. Greu de adus ruşii la masa unui dialog de negociere, cînd frustrările lor legate de prezenţa NATO şi a scutului antirachetă la graniţe îi fac extrem de nervoşi. Faptul că 2008 este un an electoral în USA nu avantajează Georgia.