OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu ştim cum s-o mai întoarcem şi cu ruşii ăştia! Ba citim fel de fel de orori despre tot felul de ticăloşii pe care le-au făcut ei de-a lungul ultimei sute de ani, ba ne lăsăm impresionaţi şi visători cînd ascultăm  vreo lucrare muzicală compusă de unul dintre geniile lor. Acest amestec inform de demonism şi sublim, de profundă oroare sau teribile trăiri-sfîşieri lăuntrice şi sentimentalism fără oprelişti dau contur şi formă la ceea ce, cumva nedefinit, spunem că este „sufletul slav“. Unde excesele şi delicateţea îşi dau mîna şi ne fură minţile, unde neţărmuritele vise se întîlnesc cu dramele întunecate ale sufletelor noastre. „A trăi ruseşte“ e altceva decît trăim noi aiurea în lume sau aici, prin Bucureştii dominaţi de ironie, băşcălie, derizoriu, jemanfişism, efemer, îndoială de sine şi lume, dar şi de vipia ce vine, de concertele sfîrşitului de stagiune ce se consumă printre meciurile de la Campionatul European şi începutul verii. După porţii întregi de Ceaikovski – la Sala Radio violoncelistul Rudin, devenit şi dirijor, ne-a livrat, în afara Variaţiunilor pe o temă rococo, şi alte două piese simfonice, aşa că am avut parte de o dublă Ceaikovski, ca un pahar de whisky-on-the-rocks plin ochi – un concert pentru pian, cel de-al doilea, de Serghei Rahmaninov a fost bine-venit, ca un pahar de apă Evian răcoros.

 

Dirijorul simfonicului de săptămîna trecută de la Ateneul Român a fost o mai veche cunoştinţă a publicului bucureştean, chinezul Jin Wang. Care s-a produs onorabil, fără crispări sau fiţe, cu orchestra Filarmonicii „George Enescu“ într-un neaşteptat programat „Intermezzo, scenă şi cor“ din Cavalleria Rusticană a lui Mascagni – solistă, soprana Iulia Artamanov –, şi în neoromanticele variaţiuni Enigma, ale compozitorului britanic Sir Edward Elgar, din ce în ce mai frecventat prin sălile noastre de concert. Ceea ce nu e chiar rău, pentru că melomanii au astfel posibilitatea să acceadă la lucrări mai rar abordate şi să asculte şi altceva decît mult iubitele pînă la saturaţie simfonii de Brahms şi Ceaikovski. Revenind la Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în do minor, op. 18, de Rahmaninov, să spunem că prestaţia pianistului clujean Daniel Goiţi a fost o surpriză plăcută. L-am ascultat pentru prima dată şi putem afirma că este deja o certitudine a pianisticii româneşti contemporane. Chiar dacă a concertat mai mult prin provincie, chiar dacă a reuşit să imprime la prestigioase case de discuri din străinătate. Încă o dovadă a relativităţii şi inconsistenţei star sistem-ului, aşa cum se întîmplă şi cu mult apreciatul de către noi Viniciu Moroianu. Dacă nu au intrat în circuitul internaţional la momentul potrivit va fi greu – dar nu imposibil – să fie recunoscuţi la adevărata lor valoare.

 

Tehnică bună, tuşeu elegant, rafinament şi nuanţe acolo unde marele rus chiar pune accentul pe rafinament şi nuanţe, Daniel Goiţi merită mai multă atenţie nu doar din partea comentatorilor, ci şi a organizatorilor de evenimente muzicale. Concertul pentru pian nr. 2 de Rahmaninov, una dintre cele mai cunoscute şi iubite piese simfonice. Un Rahmaninov de 27 de ani – sîntem în 1900-1901, cînd se naşte această capodoperă, care se întîlneşte cu Cehov şi Tolstoi la ţărmul Mării Negre, stă de vorbă cu ei şi se gratulează reciproc. Sigur că imaginaţia o ia razna cînd încerci să vizualizezi prezenţa doctorului specialist în nefericire, sigur că o anume emoţie te cuprinde cînd încerci să desluşeşti printre acordurile pianului şi sonorităţile orchestrei şi alte voci-cuvinte-stări-emoţii ce se strecoară printre sunete. La Teatrul de Vară din Ialta vede Rahmaninov Unchiul Vanea şi Pescăruşul şi este profund impresionat, la Ialta se vede cu Şaliapin şi Bunin, cu Maxim Gorki, după ce la Londra cîntase în faţa a 5.000 de persoane, la „Queen’s Hall“. Cifra pare fabuloasă, dacă stăm să ne gîndim ce săli erau la 1900 şi ce săli avem azi ca să ascultăm manele sau vedete hip-hop.