OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ce se întîmplă acum în Georgia ni se pare mai important şi ar trebui să ne intereseze mai mult decît candidatura lui Mircea Geoană la Dăbuleni şi a lui Sever Voinescu la Mizil. Sigur că sînt extrem de importante viitoarele alegeri parlamentare, puse sub sigla uninominalelor, dar, cel puţin aşa ni se pare nouă, ele nu vor reuşi să schimbe mare lucru din actuala stare de lucru şi de fapt a României şi românilor. Greu de presupus că vor ieşi din „matca neamului“ noi virtuoşi ai administraţiei şi ai guvernării, după ce avem deja o experienţă de aproape 20 de ani în arta improvizaţiei, codoşlîcurilor, aranjamentelor de culise şi a „soluţiilor imorale“, mai mult sau mai puţin murdare. De aceea, ni se pare extrem de important ceea ce se derulează în aceste zile pe teritoriul Georgiei, stat independent şi suveran, călcat, să o spunem neted, de şenilele tancurilor şi blindatelor ruseşti. Aviaţia completează balul şi jocurile de artificii ce lasă în urma lor morţi şi răniţi – sursele ruse şi georgiene (Itar Tass sau Nasdaq) dau cifre diferite –, dar şi o situaţie umanitară ce poate scăpa de sub control. Diplomaţia UE şi cea americană s-au mişcat rapid de această dată, fiind greu de presupus că tancurile T 35 şi avioanele Suhoi de ultimă generaţie vor asalta capitala Tbilisi vizitată de preşedintele Sarkozy şi de Angela Merkel.

 

Trebuie să amintim imediat că intrarea trupelor georgiene în Osetia de Sud pentru instaurarea ordinii de drept a fost un act legitim, Osetia de Sud fiind parte integrantă a statului Georgia. Reacţia intempestivă a Moscovei a fost supradimensionată în mod voit, existînd şi o componentă clară de joc de imagine, conducerea de la Kremlin, de sub comanda lui Putin, făcînd şi o demonstraţie de forţă în faţa propriului popor. „Am fost ce-am fost şi o să fim şi mai şi“ dă bine pentru o naţiune care a pierdut destul teritoriu şi numeroşi concetăţeni după destrămarea URSS. O politică imperială de forţă, de pe vremea ţarilor, ce a însemnat această componentă de putere în cadrul politicii externe ruseşti şi, după căderea Bizanţului, obsesia ruşilor – ca şi a sovietelor – de a ajunge la o „mare caldă“. N-a fost să fie, ruşii nereuşind să ajungă nici la Mediterană, nici la Oceanul Indian. Au fost obligaţi să se mulţumească cu palmierii de la Batumi, Suhumi şi Piţunda, acolo unde, pe vremuri, aristocraţia imperială se plimba agale, ca apoi să devină locul de vilegiatură al protipendadei comuniste din întregul URSS. Demonstraţia de forţă şi acţiunile brutale ale trupelor ruseşti, sprijinite şi de forţele separatiste din Abhazia şi Osetia de Sud, precum trupele de ieniceri otomani de formaţiunile precedate de „başbuzuci“ ce osteneau inamicul, nu sînt decît o continuare a vechii politici imperiale ruse. Ce democraţie, drepturile omului, suveranitate, independenţă, tratate, convenţii, bla-bla-bla! La ruşi a funcţionat întotdeuna dreptul celui mai tare. De aceea, este firesc ca un stat mic precum Georgia – care abia în secolul al XIX-lea a reuşit să se reunifice, dar tocmai atunci şi-a pierdut independenţa, fiind integrată, Marii şi Sfintei Pravoslavnice Rusii – să aibă temeri pentru viitorul ei. De aceea vrea Georgia în NATO – ca şi Bulgaria sau România, de altminteri –, să n-o doară capul că o s-o cotropească, cînd vrea şi are chef, protectoarea creştinilor rămaşi în afara Imperiului Otoman. Care, iată, azi nu mai există, dar ruşii sînt vigilenţi şi nu le-ar displăcea să intre în Serbia, Bulgaria sau Grecia, dacă le-ar veni pe chipiul cu cozoroc al conducerii. Să nu uităm că şi românii s-au pricopsit de pe urma ruşilor de fiecare dată. Că a fost în 1812, 1877-1878 – cînd ni s-a luat Basarabia, din „prietenie“ – sau în 1940, cînd un vechi pămînt românesc a fost integrat abuziv şi ilegal, prin forţă, Imperiului Rus, devenit Sovietic.