OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În urmă cu cîţiva ani, am avut şansa să traduc două piese contemporane româneşti într-o antologie care a apărut anul trecut la Editura Koinonia din Cluj. Au fost două texte de Gianina Cărbunariu şi Petre Barbu, Stop the Tempo şi Tatăl nostru care eşti în supermarket…

Într-o emisiune televizată, i-am spus lui Ovidiu Pecican, referindu-mă la diferenţa dintre dramaturgia maghiară şi cea română, că cea din urmă este mai radicală şi alternativă. Alternativă nu datorită ideologiei, ci în şi prin text, dacă aceste două aspecte se pot deosebi strict.

O altă problemă este prezenţa anemică a teatrului şi a dramaturgilor în literatura maghiară. Teatrul maghiar nu este înfipt în canonul valoric, aşa cum se întîmplă în literatura română. Cum să zic să mă fac înţeles? Închipuiţi-vă că n-ar fi apărut niciodată Caragiale, iar dramaturgii români din toate timpurile s-ar fi inspirat doar din Răzvan şi Vidra şi Apus de soare. Texte foarte frumos lucrate şi teribil de istorice şi de naţionale, dar care rar îi atrag pe regizori.

Mai greu..., tradiţia te obligă, nu îţi oferă doar mijloacele radicalităţii. Numai că e o tradiţie care se desconstruieşte pe sine, care nu se ia în serios nici un moment. Îmi amintesc emisiunile acelea stupide din vremea dictaturii, în care nenea Iancu era prezentat stînd la o bere cu amicii săi şi vorbind despre starea naţiunii, cu fraze grave şi ponosite: realizatorul şi actorii deveneau Farfurizii socialismului. Cu umorul, nu-i de glumit.

În ceea ce priveşte presa Tatăl nostru…, m-a frapat asemănarea acesteia Tragedia omului. La sfîrşitul piesei maghiare, Adam vrea să se sinucidă: la capătul călătoriei a înţeles că istoria omului va fi o mizerie continuă. Eva îi spune: „Simt că sînt mamă“ (traducere de Octavian Goga); în piesa lui Petre Barbu, Roxana exclamă: „Nu te băga, Radule! Sînt însărcinată…“. Ceea ce acolo, în secolul al XIX-lea, este sublim, filozofic şi un deus ex machina ce aparţine Domnului, aici, la începutul secolului al XXI-lea, e trivial, poate o minciună a Roxanei; există posibilitatea să fie pruncul lui Bogdan, fiul lui Radu, a cărui soţie se cuplează cu amîndoi. Acolo, la Madách, întîlnim o umanitate „aranjată“ de Dumnezeu; aici, la Barbu, una care cu greu se mai poate numi „umanitate“ şi de a cărui Dumnezeu nici nu are rost să mai vorbim. Acolo, o piesă foarte „adîncă“, dar care aproape că nu poate fi jucată; aici, una radicală, crudă şi care ne arată nouă pe noi înşine. Dacă e prezentată Tragedia, publicul nu mai poate de plictiseală, dar stă în sală pentru că a învăţat cît de clasic e Madách; dacă e prezentată piesa Tatăl nostru care eşti în supermarket…, oamenii nu se ridică de pe scaun pentru că forţa ruşinii şi a remuşcărilor îi ţinteşte locului.