OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ar fi trebuit de mult să ne obişnuim/să mă obişnuiesc cu declaraţiile politicienilor români. Atacurile la persoană, apostrofarea sau insulta făţişă au devenit monedă curentă. Scena politică s-a transformat de mult într-un circ de o agresivitate maximă, sporit de multe ori de comentarii neinspirate din media. Tonul de ţaţă oţărîtă şi atotştiutoare al diferiţilor comentatori improvizaţi, invitaţi prin diverse studiouri, mi-a lăsat un gust amar. Am trecut de la indignare la lehamite, apoi la detaşare şi mi-am spus de mai multe ori că, poate, soluţia cea mai bună este să ignor această lume de un expresionism grotesc şi virulent, că pînă şi preluarea acestor declaraţii şi comentarea lor e un soi de reclamă, chiar dacă negativă. Dar blamul moral tacit se pierde în vacarmul vituperărilor. Nu sînt o naivă care să creadă că viaţa politică miroase a apă de trandafiri, dar cînd bunul-simţ şi minima decenţă dispar, iar mahalaua agresivă dictează totul, trebuie să te protejezi cumva, să-ţi iei măcar nişte distanţe. Totuşi, cînd Teodor Mărieş e făcut impostor de Ion Iliescu, iar Regele Mihai „slugă la ruşi“, de Traian Băsescu, orice detaşare dispare. Nu ai cum să nu te indignezi. Ar fi deplasat, dacă nu imoral, să n-o faci.

Mai trece vreme, sezon de vară, lumea mai uită, pleacă în vacanţă. Nu şi politicienii, care n-au aşteptat nici Sîntă Măria, darmite toamna bobocilor, ca să se ia din nou la întrecere şi să-şi numere ieşirile la rampă. Pe 9 august, Traian Băsescu, îngrijorat de declaraţiile din presă referitoare la situaţia economică internaţională, i-a chemat pe ziarişti ca să le facă un apel la decenţă. „Nu vă cer optimism, nu vă cer nimic altceva decît decenţă şi responsabilitate în exprimări“, le-a spus şeful Statului jurnaliştilor prezenţi la Cotroceni. Sigur, ideea era de a nu stîrni panica, lucru absolut logic şi explicabil psihologic într-un context economic tensionat, precum cel al pieţei americane şi al căderilor de la bursă. Dar mi se pare cumva cinic să ceri decenţă şi responsabilitate atunci cînd propriul exemplu lasă de dorit. E nevoie de responsabilitate şi decenţă începînd cu Traian Băsescu şi continuînd cu ceilalţi politicieni. Cînd Traian Băsescu spune că vrea să-i convingă pe români că proiectul Roşia Montana „trebuie făcut“, cu condiţia ca Statul să aibă o parte mai mare, te gîndeşti că termenul de responsabilitate s-a modificat brusc în dicţionar şi că nici nu sîntem în Uniunea Europeană, care a interzis folosirea cianurilor în exploatarea minieră. Cînd Boc şi Ponta se păruiesc şi se fac hoţi doar pentru că alegerile au început mai repede pentru ei, cînd Adrian Năstase îl face pe Boc „copil de mingi“, „obraznic“, pentru că-i cere socoteala contractelor cu China din 2003, iar, în replică, Boc îl face pe Ponta „copil de casă al guvernului Năstase“, te întrebi ce au toate astea de-a face cu decenţa. Cînd Mircea Geoană susţine că „maghiarii din România nu trebuie să primească nici paşaport unguresc şi nici drept de vot în Ungaria“, dai de o mare responsabilitate diplomatică. Cînd Elena Udrea, marea maestră a sintagmelor poetice, a lansat, pe lîngă Triunghiul Mînăstirilor, Circuitul Dracula şi Circuitul Roşu deodată, te întrebi de ce nu relansăm mai bine turistic Crucea de Piatră. Mi s-ar părea mai decent decît să spui că Circuitul Roşu, „legat de urmele comunismului, de Ceauşescu“, ar trebui să se reducă la zidul împuşcaţilor, la vizita locuinţelor dictatorului. Dacă o să avem un Circuit Roşu care să le spună oamenilor ce a fost cu dictatura, cu comunismul, de ce ne mai trebuie un muzeu al comunismului, de ce ne mai trebuie Sighet, de ce ne mai trebuie manuale de Istoria comunismului în România? Poate chiar e de bine, poate oamenii chiar au trecut de „furia cu dictatorul“, cum îi spune Elena Udrea, poate că rudele morţilor dezgropaţi de Marius Oprea vor primi o despăgubire consistentă de pe urma Circuitului Roşu.

Mai bine mă opresc, înainte să mă ia cu ameţeală de la atîta responsabilitate şi decenţă.