„S-ar putea face un centru de cultură teatrală româno-germană de prim rang“

Interviu cu David Esrig

Autor: Simona Gherman | Categoria: Internaţional | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„S-ar putea face un centru de cultură teatrală româno-germană de prim rang“

De cîţiva ani, asistăm la revenirea lui David Esrig în teatrul românesc. O revenire discretă şi neconvenţională, însă cu urmări pe termen lung. David Esrig a susţinut o serie de ateliere de actorie – la Teatrul Metropolis în Bucureşti, în 2006, la Sibiu, în 2007, şi la Sfântu Gheorghe, în 2008. Cel mai recent atelier, susţinut de data aceasta în Germania, la Academia Athanor, cu sprijinul Institutului Cultural Român, a durat o lună de zile şi a avut drept temă teatrul poetic, lucrul desfăşurîndu-se pe texte de Paul Celan, considerat unul dintre cei mai mari poeţi germani. I-am adresat domnului David Esrig cîteva întrebări. A fost greu de prins, chiar dacă am locuit, timp de o lună de zile, în acelaşi oraş şi am asistat zilnic la cursuri. A munci creativ este pentru domnul Esrig normalitatea. Nu pare să obosească, nu pare lipsit de chef, nu am reuşit să îl surprindem în ceea ce noi am numi „o zi proastă“. Duminica nu a fost liberă decît pentru că (şi atunci cînd) actorii i-au cerut-o.

Se spune că în teatrul românesc sînt mulţi actori talentaţi şi puţini regizori buni. De ce nu faceţi ateliere în care să le predaţi regizorilor?

Actorul are o zonă pe care nici un regizor nu o poate ocupa.

Mai multe personalităţi din România au predat la Academia Athanor, în calitate de profesori invitaţi...

Într-adevăr, la Athanor a predat timp de cîteva luni Mihaela Sîrbu, pentru că ştie germana, iar acum este angajată la noi Ada Milea. Are un contract pe termen nelimitat, urmînd să vină cîte trei-patru luni pe an – mă bucur de toate concertele ei şi nu vreau să le împiedic. Ada Milea va lucra cu studenţii noştri şi îi va antrena în tipul acesta de reprezentaţie muzicală: marca Ada Milea.

V-aţi mai gîndit la vreo personalitate din România pe care să o cooptaţi pentru a preda la Athanor?

Da, m-aş gîndi, dar trebuie să mai cunosc oameni. Eu nu cunosc prea multă lume, pentru că atunci când vin, fie conduc workshopuri, fie fac un turneu. Mihaela Neţoiu de la ICR îmi va trimite materiale despre teatrul românesc.

V-am auzit vorbind despre un proiect de formare de formatori...

Da, am deja planuri făcute pentru o perfecţionare în pedagogie. Există un acord româno-german care poate fi de ajutor. Ar fi un proiect interesant. Am aici, la Academia Athanor, un spaţiu într-adevăr generos, e un loc foarte liniştit şi interesant, în care s-ar putea face un centru de cultură teatrală româno-germană de prim rang. Bănuiesc că, dacă aş putea să tratez cu instituţii serioase din România, atunci aş putea să găsesc în Germania un partener guvernamental, dar asta depinde de găsirea unui partener în România. Pînă acum nu l-am găsit. Am lucrat foarte mult cu George Ivaşcu, am avut cîteva întîlniri interesante cu Caramitru, dar n-a fost să fie.

Întrevedeţi o posibilă colaborare cu Institutul Cultural Român?

Tot ce se poate. După această primă experienţă, am senzaţia că relaţia cu ICR-ul a pornit pe un drum bun. Ei mi-au semnalat că sînt mulţumiţi şi că sînt interesaţi. Să vedem. Să vedem pînă unde merge interesul şi ce posibilităţi există, pentru că un asemenea centru de formare a unor formatori de teatru, care este o chestie foarte interesantă, trebuie să aibă o bază sănătoasă. Baza de spaţiu o avem aici şi este minunată.

Marea fisură în concepţia de artă au fost Hiroshima şi Auschwitz

Cum s-a încheiat colaborarea cu Teatrul Metropolis?

Am avut o relaţie foarte simpatică cu Ivaşcu, dar pe urmă ne-am despărţit, pentru că eu i-am pregătit deschiderea teatrului într-un fel, el a făcut-o în alt fel. Dar m-a numit director de onoare. Numai onoarea de a fi director, fără nici o funcţie, nu prea îmi spune mare lucru. Şi atunci am întrerupt acolo un contract care a fost foarte simpatic, n-am nimic a-i reproşa. Singurul lucru care m-a deranjat a fost faptul că n-am putut să fac deschiderea teatrului Metropolis cu cea mai mare cunoscătoare a teatrului Meyerhold, Béatrice Picon-Vallin. Meyerhold a fost cel mai mare regizor, cel mai mare înnoitor al teatrului şi am vrut ca Teatrul Metropolis să stea sub semnul acestei înnoiri. Ivaşcu a crezut-o altfel, i-am spus: „George, cum vrei“.

V-am auzit spunînd că, după Hiroshima şi Auschwitz, nu se mai poate face artă la fel ca înainte. Dar după 9/11 şi războiul din Irak?

Marea fisură în concepţia de artă au fost Hiroshima şi Auschwitz, pentru că a fost, în ambele cazuri, o degradare a valorii omului, şi această degradare are nişte consecinţe cumplite chiar pînă astăzi. Războiul din Irak a fost un soi de farsă sîngeroasă. O mizerie a istoriei.

Între Gellu Naum, Celan şi Picasso, mai aveţi timp să vă gîndiţi la ecologie?

Da, sigur că mă gîndesc. Eu n-am maşină şi, cînd pot, merg pe jos. Am început să mă interesez dacă putem să încălzim şcoala şi cu energie solară. Se face mare tapaj în Germania pe tema asta, dar nu există sprijin suficient. Lucrurile sînt încă foarte scumpe. Acum există o întreagă campanie pentru a le ieftini. Dacă se ieftinesc, devin ecolog.

În final, care sînt rudele dumneavoastră spirituale?

În universul meu, îmi este aproape teatrul de bîlci, cu ramificaţii de commedia dell’arte. E un teatru foarte puternic şi plin de simboluri extraordinare. Teatrul suprarealist, de aceea am făcut Gellu Naum. Beckett, pe care l-am montat, pe care l-am cunoscut şi cu care am stat de vorbă foarte intens. Sînt anumite lucruri în teatrul medieval şi în teatrul antic care mă interesează în mod deosebit. În Germania, Kleist mă interesează foarte mult. Shakespeare, de asemenea. Gellu Naum întîi a rîs de mine că fac Shakespeare: „Ce e cu clasicul ăsta?“ şi, cînd a venit la mine la repetiţii, la Troilus, nu mai pleca. Şi mi-a dat dreptate că este o lume extraordinară. Mi-e aproape şi gîndirea alchimică.

Recomanda articolul prin: