OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De citiva ani, scriitorul si dramaturgul Régis Jauffret se bucura de o recunoastere literara crescinda: in martie, la Salon du Livre de la Paris, a obtinut Premiul France Culture-Télérama pentru ultimul sau roman Microfictíons (Gallimard, 2007). Detine, printre altele, Premiul Fémina 2005 pentru Asiles de fous (Gallimard, 2005)/ Poveste de iubire (aparut in romaneste la Editura Leda, Grupul Editorial Corint, 2007). Intre 20 si 23 noiembrie el s-a aflat la Bucuresti, iar pe 22 noiembrie, la Institutul Francez din Bucuresti, a avut loc o lectura bilingva si muzicala din Asiles de fous, in cadrul careia autorul a citit fragmentele in franceza.

Philippe Claudel este scenarist, realizator si un scriitor bine cotat. In 2000 a obtinut Premiul France Télévisions pentru romanul J’abandonne. Pentru Les Ames grises/Suflete cenusii (aparut in romana la Editura Polirom, in 2007), Philippe Claudel a primit Premiul Renaudot in 2003. A publicat recent Le Rapport de Brodeck (Stock, 2007; in curs de traducere la Editura Polirom) si, la inceputul lui 2008, ii va aparea primul lungmetraj, Il y a longtemps que je t’aime, cu Kristin Scott Thomas. Philippe Claudel a fost si el prezent la Bucuresti intre 25 si 28 noiembrie, cu ocazia Tirgului Gaudeamus, si pe 26 noiembrie, la Café Lucky 13, a citit in franceza din Le Rapport de Brodeck (Goncourt des Lycéens, 2007), in cadrul programului de lectura bilingva si muzicala Atelier 77 al Institutului Francez.
Doi scriitori francezi cu idei si stiluri literare foarte diferite, reuniti la Bucuresti cu ocazia Tirgului Gaudeamus, cu care am stat de vorba despre literatura pe care o scriu.


Ati primit de curind Premiul Goncourt al liceenilor pentru ultimul dumneavoastra roman, Le Rapport de Brodeck (Stock, 2007, in curs de aparitie la Editura Polirom). Ce inseamna acest lucru pentru dumneavoastra? Liceenii sint un public care va intereseaza?
Nu exista un anumit public care sa ma intereseze. Nu ma gindesc la public cind scriu. Scriu o carte, pur si simplu, iar la final nu stiu cine o va citi, nu stiu daca va placea unui public tinar sau unuia mai in virsta. Ceea ce mi-a placut, in cazul acestui premiu, a fost faptul ca o astfel de carte – o carte care pune intrebari grave asupra conditiei umane, a culpabilitatii, a memoriei sau alteritatii – i-a interesat pe tinerii cititori. Spunem adesea ca tinerii nu mai sint interesati de carti, si iata ca nu e asa. Si in plus, a fost vorba de un premiu foarte onest. Tinerii acestia voteaza cu sufletul, cu pasiunea lor, fara sa se preocupe de calcule meschine, care intervin in cazul altor premii (a tine cont de edituri etc.). M-au sensibilizat intotdeauna asa-numitele premii de cititor (am primit mai multe premii de acest gen, Elle, France-Télévision).
Tratati in general teme alegorice, ilustrind conditia umana. Cum/de unde va inspirati?

Intr-adevar, ceea ce ma intereseaza e conditia umana, viata noastra, felul in care parcurgem aceasta lume.
Va cautati subiectele?
Nu, mai degraba ele ma gasesc pe mine. Intr-o zi, sint vizitat de o imagine, de o intrebare, de o muzica, un personaj. Nu exista o alegere, un plan, o vointa de a scrie un anumit lucru. E ca atunci cind o femeie e insarcinata: are un copil care creste in pintec – asa e si cu o carte care se dezvolta in minte, in inima si care intr-o zi cere sa iasa la lumina.
Am fost surprinsa de scriitura pe care o practicati – una clasica, limpede, plastica. O faceti deliberat? Astazi se scrie in foarte multe feluri, dar destul de rar in stil clasic.

Da, ceea ce ma intereseaza pe mine este limba. Sint ca un artizan care lucreaza cu un instrument anume. Incerc sa folosesc acest instrument in asa fel incit sa exprime cel mai fidel cu putinta ceea ce vreau sa comunic, si, in acelasi timp, sa o pun si pe ea in valoare. Exista intotdeauna acest dublu efort: o latura artizanala, a te servi cit mai bine de instrumentul folosit, si una estetica, a arata cit de frumos poate fi acest mijloc de expresie. E adevarat ca scriitura aceasta nu e atit de intilnita astazi – nu sint totusi singurul! –, majoritatea romanelor care apar sint foarte rau scrise, nu au nici un fel de stil. Oameni ca Beigbeder nu stiu sa scrie, scriu cu picioarele! Dimpotriva, cind citesti scriitori ca Richard Millet, Pascal Quignard sau Julien Gracq – ai de-a face cu niste stilisti formidabili. Exista insa si generatii intregi de scriitori care nu-si respecta instrumentul de lucru, de care se servesc fara pic de finete.
In Le Rapport de Brodeck e vorba de un personaj-martor, care trebuie sa scrie povestea unui asasinat colectiv. E singurul care stie sa scrie (meseria lui e sa trimita administratiei note despre flora, fauna satului). In Les Ames grises/Suflete cenusii (aparut in romaneste la Editura Polirom, in 2007), reapare personajul-martor, cel care isi aduce aminte. Nici unul, nici celalalt nu sint scriitori propriu-zisi. Ce sens acordati acestui tip de personaj?

De fiecare data cind scriem o carte ne servim de un instrument – cel lingvistic –, dar, mai mult decit atit, reflectam asupra a ceea ce este chiar literatura. Asupra a ceea ce este un scriitor. Aproape toate romanele pe care le-am scris reflecteaza si asupra acestor intrebari: ce este literatura, ce este scriitorul, cum devii scriitor? In primul meu roman, Meuse l’oubli, scris acum zece ani, era vorba de un barbat care tocmai isi pierduse sotia, un personaj indurerat, dar care a inceput sa scrie povestea acestei iubiri. El devenea, asadar, scriitor. In multe carti ale mele exista acest personaj: un om care nu e scriitor, dar care incepe sa scrie. Acesti oameni descopera dintr-odata cum pot deveni scriitori, cum limbajul poate sa-i umple, sa calmeze durerile sau sa le reinvie, sa le arate celorlalti. Fara sa stie ca in felul acesta scriu o carte, devin scriitori.
E si cazul dumneavoastra? Stiu ca aveti un doctorat in literatura, dar, in acelasi timp, sinteti profesor de audio-vizual la universitate. Care e raportul dintre carti si filme?

Nici unul. Fac intotdeauna mai multe lucruri deodata: sint profesor, scriitor si cineast. Si filmul, si literatura pleaca, de fapt, de la acelasi tip de activitate: a produce imagini, fie cu ajutorul cuvintelor, fie pe pelicula. Fundamental, e vorba de aceeasi dorinta de a spune povesti cu ajutorul imaginilor. Si de a le imparti cu ceilalti.
Ati fost profesor de franceza intr-o inchisoare. Ati trait acolo o experienta particulara, pe care ati folosit-o in literatura dumneavoastra?
Da, e o perioada care m-a schimbat profund, mi-a schimbat felul de a privi lumea, de a-i privi pe ceilalti. Am scris o carte dupa aceea, Le bruit des trousseaux (2001). Cred ca volumele ulterioare, Ames grises/ Suflete cenusii si Le Rapport de Brodeck nu ar fi putut exista fara acea experienta. Descoperirea esentiala a fost ca oamenii din inchisoare sint la fel ca si noi, as fi putut fi eu, ati fi putut fi dumneavoastra, un simplu accident i-a adus acolo, de cealalta parte a gratiilor.

Aceasta problema a responsabilitatii e si una a scriitorului...
Da, asa este, e vorba de o responsabilitate de care iti dai seama in momentul in care cititorii iti vorbesc sau iti scriu, iti spun cum o carte a ta le-a schimbat viata, felul de a gindi.
Aveti o disciplina a scrisului?
Scrisul nu e o munca, ci un mod de viata pentru mine. Important e sa pastrezi naturaletea actului de a scrie. Eu nu ma fortez, scriu atunci cind am chef, citeodata nu scriu luni intregi, alteori scriu incontinuu doua saptamini. Scrisul e un mod de a privi viata, de a o parcurge: esti scriitor 24 de ore din 24. Scriitorul nu e obligat sa scrie in permanenta, el vede insa lucrurile mereu altfel. Esti tot timpul scriitor, e rezultatul unei atitudini de viata.