OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind intri intr-un sau iesi dintr-un muzeu, te incearca un sentiment aproape la fel de material ca lumina ori umbra. Il avem, involuntar, cu totii, si-i putem da un nume: sa zicem, sentimentul spatiului. Al unui alt fel de loc. Pentru ca este limpede cum acolo, intre limitele unei incinte oarecare, se petrece intentionat o izolare de restul spatiului lumii in care traim, care devine celalalt. Dar, redusa la delimitarea pur spatiala, opozitia nu ar avea nici un sens. Toate spatiile inchise, ca e vorba de primarie, de un spital, de o biserica sau de universitate (ca sa iau exemple intimplator imediate), se opun spatiului deschis al miscarii noastre cotidiene sau altor spatii, inclusiv inchise, familiare noua, diurne, nocturne.

Muzeul are, prin urmare, ceva in plus. Pietatii unui sentiment spatial aparte, acela al izolarii, daca nu cumva chiar al desprinderii de palpabilitatea spatialitatii noastre externe, cotidiene, i se adauga o a doua dimensiune interioara, la fel de pregnanta. Caci te incearca, intrind intr-un muzeu, ca si atunci cind iesi din el, si un alt sentiment la fel de material ca lumina ori umbra. Ai senzatia ca spatiul rupe un timp, il izoleaza sub ochii tai, il incremeneste. E ca si cum, pe o scena goala complet scufundata in intuneric, s-ar aprinde brusc, sus, un bec. Atunci, ca martor, poti realiza simultan doua lucruri: ca scena e toata scufundata in intuneric; si ca doar conul de lumina desfacuta sub bec te convinge, ori poate sa te convinga, privindu-l, ca exista ceva dedesubtul lui. Timpul devorat de spatiu, spatiul inghitit de timp. O reciproca anulare consubstantiala, esenta a sacralitatii, conditie dubla a perceperii ei.

Sentimentul pasilor dintr-o sala de muzeu, ca si sentimentul ruperii unei felii din timp sub o lumina brusc aprinsa, le-am incercat si eu trimitind catre dumneavoastra, de pe blancul foii periodic neincepute, aceste scrisori. De ce i-am ales pe romani? Ce inseamna „mica mea latinitate“? Catre cine si in ce scop merg aceste scrisori? Mi-am pus de multe ori aceste intrebari, poate si dumneavoastra. Acum, cind fac primul popas, cred ca a venit vremea sa incerc sa le dau si un raspuns.
Nu sintem un popor oarecare. Purtam latinitatea in grai si romanitatea in singe. Daca acest lucru nu mai intereseaza pe nimeni astazi, ori pe prea putini, daca pentru cei care ne conduc, de cincisprezece ani, si ne-au condus, de alte zeci de ani inainte, latinitatea si romanitatea nu doar ca au fost si sint cuvinte necunoscute – despre care, in ocazii oficiale, le mai soptesc cite ceva consilierii de imagine –, dar, de fapt, nici nu exista, ei bine, aceasta nu inseamna ca timpul si spatiul istoriei noastre, de la matrice incoace, au murit. Sau, cu atit mai grav, ca nici nu conteaza, indiferent daca au existat sau nu.

Nu noi i-am ales pe romani, ci ei pe noi. Ei au ales Dacia, si podurile peste Dunare (mult mai solide decit ale celor care i-au succedat la guvernare), si marea, si inima tarii, Carpatii. Cum nu ne alegem parintii, asa nu i-am ales noi, ca romani, pe romani. Am deschis ochii peste Romania tot asa cum i-am deschis, fiecare dintre noi, peste lucrurile din casa unde ne-am nascut sau unde am fost adusi dupa nastere. Si mai cred ca au dreptul si ca au datoria (nu o simpla obligatie) sa vorbeasca despre romani – azi, acum, la un mileniu si aproape jumatate de la trecerea lor in cealalta lume, pe care erau sigur mai pregatiti sa o cunoasca decit noi – in primul rind si mai cu seama urmasii lor directi, intr-o coborire care este, in fapt, urcare inapoi spre matrice, pe muntele unei istorii irepetabile.

In fond, aceasta inseamna „mica mea latinitate“. Cind cei dragi, parinti si rude, ne mor, ramin in urma-le chipuri. Incremenite in fotografii, in miscare pe pelicula de film (ori, la ultima generatie, in arhiva electronica a computerului), dar vii in memorie, adica in suflet, atit timp cit tu insuti esti viu. „Fotografiile“ romanilor, ca parinti ancestrali, sint relicvele strinse in muzee si descoperite, „in situ“, si conservate pe santierele arheologice. Dar nu numai atit. I-am pierdut, oare, pe romani din constiinta si din memoria noastra afectiva? Nu voi crede niciodata acest lucru. Oricit de mari ti-au fost neintelegerile cu ei, nu ii vei putea niciodata alunga pe parinti din cuiburile memoriei intime, personale.
Nici dumneavoastra nu i-ati uitat. Doar ca trebuie, impreuna, sa activam si sa reactivam resorturile acestei memorii pasive. Sa dam lumina acelei scene scufundate in intuneric. In ungherele ei zac amintiri nestiute. Aducerea lor la lumina inseamna ca fiecare dintre noi, romanii, cum si ceilalti romanici, purtam cite o latinitate in suflet. Ea poate zacea nestiuta o viata, sau oricit de multe, de om. Daca nu intri in muzeu, daca nu pasesti pe un santier, vei trai toata viata cu impresia ca ea, viata, este egala numai cu ceea ce exista paralel si simultan cu tine.

Scrisorile mele nu au vrut si nu vor altceva decit sa dezgroape insula memoriei de latinitate scufundata in fiecare dintre noi, cu atit mai adinc, cu cit ne indepartam, de la un veac la altul, mai mult de vremea despartirii definitive de sanatoasa limba latina si de vorbitorii ei priceputi la toate. Am dorit sa va regasiti in plimbarile prin gradinile si pe drumurile romane. Cind va uitati la un parc sau la o pasare, sa stiti ca o faceti, inconstient, involuntar, cu ochii, dar mai ales cu sufletul romanilor. Cind vreti sa incepeti cu bine un lucru (ca sa se si termine cu bine), sa stiti ca e nevoie a pasi, adica a face primul pas, cu dreptul, ca romanii, dextro pede. Am dorit sa mai stiti ce flori, ce animale iubeau, de care se amuzau, cu care isi petreceau vesel timpul, cu care isi masurau barbatestile puteri. Scrisorile mele au vrut sa ofere lumina descoperirii, bruste ori lente, ca noi, in realitate, sintem ei. Repet, inconstient si involuntar.

Actualizam latina la orice pas. Tot inconstient si involuntar. Tiparul latin al limbilor si dialectelor romanice traieste din plin in noi, prin noi, atita timp cit le vom vorbi. Latinitatea limbilor romanice nu ne va putea fi rapita decit odata cu insasi disparitia noastra ca popoare vorbitoare ale unei singure, odinioara, limbi latine matrice. Dar romanitatea fiintei noastre adinci? Se reveleaza ea cumva la fel ca limba? Fireste ca nu, fireste ca mult mai greu. Spre ea v-am trimis, spre ea nu voi inceta sa va trimit in cautare, cititori ai acestor scrisori. Citindu-le, nu-i veti descoperi, in fond, pe romani. Ar fi fost doar un fel de scrisori exotice, despre eschimosi, sa zicem, sau despre aborigenii australieni. Va veti descoperi, de fapt, cum am spus, parintii ancestrali. Asa va veti descoperi si pe dumneavoastra insiva. Intr-o burta instelata a timpului, inainte de a va naste. Cu foarte, foarte mult inainte.
Istoria deasupra noastra, si mica latinitate in noi.