OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mi-e dor de strazile romane. Poti urca, poti cobori, poti sa-ti duci pasii si azi, fara grija, prin launtrul cetatii de odinioara sau in afara ei. N-ai a te teme de asfalt pleznit, de guri de canal lasate deschise, de eternizate gropi, santuri si denivelari exact acolo pe unde trece piciorul sau se invirte roata.
In orasul meu de acum doua mii de ani e drept ca nu circulau automobile, nici camioane, autobuze, tramvaie si, vai, nici metrou. Pasul era cel mai comod si sigur mijloc de deplasare. Va invit sa ma urmati intr-o scurta plimbare la… pas pe strazile din orasul meu roman si pe drumurile din afara lui.
E dimineata si vara. Pe albeata limpede dintre noapte si zori, soarele se pregateste sa goneasca racoarea din amortirea intunericului. Pina sa se deschida ferestrele si sa se intinda tarabele pietei, sclavii vigililor urbani au si maturat, au si stropit trotuarele, au saltat gunoaiele, au stins opaitele lampadarelor.

Lungi sau inguste, drepte sau sinuoase, strazile (uici) din orasul roman sint verificate anual de edili (aediles). Dintre ei, unul se ocupa numai de ingrijirea strazilor si a drumurilor: „prefectul drumurilor“ (curator uiarum), cu o armata de specialisti subordonati (curatores). Intretinerea costa, dar cit cistiga comunitatea daca orasul nu e dat in judecata de vreun negustor a carui caruta sa-si fi rupt o roata si risipit marfa de-a lungul strazii pentru ca o piatra de pavaj sau o dala au sarit de la locul lor? Comunitatea a cistigat cert si profitabil bani (altfel pierduti ca amenda intr-un eventual proces), timp (la fel de pierdut) si, mai presus de toate, faima (recistigarea ei costa si dureaza cel mai mult).
Pavate cu blocuri de piatra rectangulare mari sau mici, dupa marimea insasi a strazii, marginite de trotuare cu latime variabila, luminate noaptea de tortele sclavilor (faces, lampades), de opaite cu uleiuri (lucernae), de felinare (laternae) sau de impozante lampadare (lychnuchi), strazile romane urca si coboara odata cu rampele si pantele reliefului pe care s-a cladit orasul. Strazile urcatoare si coboritoare, numite cliui – de pilda, in vechea Roma, cele de pe coline –, pot urca sau cobori si in trepte inalte, aproape abrupt, lasind impresia (odata cu efortul…) ca urci pe o scara; de aceea se numesc gradus („trepte“, „scari“).

Pe toate acestea se merge numai cu pasul. Carele, carutele, cabrioletele, trasurile au voie sa circule doar pe strazile care ies din ori intra in oras si duc fie la Roma, fie spre alte locuri ale peninsulei, ale imperiului. Acele strazi mari, preschimbate in drumuri exterioare poarta numele de uiae.
Daca pasii ma duc intr-un cartier (uicus are, in spatiul urban, acest sens de baza), ei ma poarta mai intii spre strada principala, „strada mare“. Din ea se desfac, mai mult sau mai putin dezordonat, dar nu fara noima, stradute intortocheate, pasaje, un fel de „cararui“ urbane (sentes, semitae), ca o plasa cu multe ochiuri. Poti nimeri uneori direct intr-o fundatura (angiportus), aparuta nu din senin, ci avertizindu-te prin ingustarea treptata a stradelei (cele mai mici strazi au 2-3 metri, fata de 8-10 ale unei uia sau uicus).
Dupa arsita amiezii, cind cele ale casei si-au aflat rostul, sotia sau iubita au chef sa iasa la o promenada vesperala. E bine, atunci, sa eviti aglomeratia de pe strazile centrale. Negustorii, nemultumiti de vinzari, se grabesc sa dea ultimele strigari de lauda a marfii.

Sclavii se imbulzesc care incotro, cei mai ocupati prin pravalii, dughene sau pe la tarabe in piata, dupa cumparaturi de ultima ora, cei scapati de corvezile casei in hanuri, circiumi si taverne, dupa punga ori plac. Taranii, cu feluri de oratanii si produse, iau inapoi, si ei grabiti, drumul casei. Lumea buna se indreapta, pe racoare, spre for: peste 11, numai la Roma, in vremea imperiului. Sint cele mai intinse zone libere, neocupate, dintr-un oras roman asaltat de interese comerciale cotidiene, dar si militare, politice, financiare. Libere sint si piatetele (areae), esplanadele (campi), chiar intretaierile strazilor, „intersectiile“ (compita), acolo unde altare, statui, coloane se inalta in cinstea Larilor, zei si ai raspintiilor (Lares Compitales). Prieteni multi, multi necunoscuti interesanti se intilnesc, insa, la capatul strazilor ce dau in for ori in piateta, printre fintinile tisnitoare, la umbra coloanelor, porticurilor si templelor, in adincimea racoroasa a parcurilor si gradinilor (horti) risipite prin oras.