OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ziua strada e asa de aglomerata, incit evita centrul: pe jos aproape ca nu poti merge de inghesuiala. Atunci te sui in litiera (lectica) sau in scaunul cu purtatori (sella gestatoria) si ii lasi pe sclavi sa-ti faca drum prin multime. Avantajul litierei este cel al patului fata de scaun: un pat portabil, din care poti privi, intins pe-o rina, lumea care trece pe linga tine. Daca te deranjeaza, tragi perdelele sau te sui intr-o litiera cu geamuri. Daca esti grabit ori sclavul purtator e cine stie pe unde sau inca nu ai strins bani de ajuns pentru un vehicul al tau, ai de unde sa alegi intre litierele si chiar scaunele de inchiriat. Cu scaunul e mult mai usor sa fii purtat: nu are greutate, nici speteaza, se poate plia.
Acum, la caderea serii, iese lumea buna la plimbare.

. Ultimele care, furgoane si trasuri, carutele grele parasesc in graba marile strazi din centru: cele cu patru roti, de calatorie (raedae, carrucae), de transportat marfuri (plaustra, solide, cu roti pline ca un disc, fara spite), furgoanele militare (carri) sau carele ocazionale din timpul zilei, aparute la ceremonii religioase (cind zeii in forma de statui si busturi sint scosi in timpul procesiunilor si asezati pe pernele din carul sacru, tensa), carele sportive sau de parada (currus, cu doua roti, de circ, pentru curse, ori carul de triumf dupa razboi). Caii (cite unul sau doi, dar alteori si cite trei sau patru, dupa marimea vehiculului), pentru trasurile si carele de calatorie, de sport si de parada, boii, catirii si magarii, pentru carele de marfa, ocupa si ei buna parte din strada principala si din cele adiacente forului, pina la iesirea din oras. Seara, totusi, se golesc si aerisesc pina si strazile cele mai umblate. Ies acum perechi in trasuri de promenada cu doua roti, usoare, cabriolete deschise sau acoperite (atunci cind e vint, ploaie, urit): cisium, eleganta, descoperita, carpentum, comoda, acoperita, indragita de femei, care nu stau pe ginduri si, in vremea lui Augustus, iau haturile in mina; dar in special essedum, trasura de lux cea mai la moda printre femei, condusa de sclavi sau chiar de propriul lor brat.

Dincolo de zidurile incintei orasului, strada se preschimba in drum. La capatul lui, dupa o calatorie care intotdeauna pare ca nu se mai termina, dincolo de poarta de intrare a orasului (cite zari, atitea portae), te intimpina, din sens invers, strada. Strada preschimbata in drum muta acolo toate comoditatile orasului si toate visele lui de evadare. La apogeul imperiului (secolul al IV-lea), se ramifica si se intretaie 370 de sosele (uiae), pe o lungime totala aproximativa de 85.000 de km. Fara sa punem la socoteala drumurile marunte, de tara. Din Lusitania oceanica, unde apune cel mai tirziu soarele Europei, pina in tara dintre doua fluvii („Meso-potamia“) si dincolo de ea, in Assyria, unde soarele nu doarme mai mult de citeva ceasuri, pinza drumurilor romane se intinde, in cea mai mare parte a ei, si azi, pe aproape aceleasi trasee. Sute de milioane de oameni, civili si militari, au circulat pe ele. Un corp de ingineri de drumuri si poduri (aceiasi curatores uiarum) le supravegheaza anual. Si tot anual construiesc zeci de kilometri de drumuri noi. Iata urmatoarea reteta pe care edililor nostri le sugerez sa o studieze.

Dupa ce traseaza doua benzi paralele prin care defineste latimea drumului, inginerul roman da ordin sa se sape pina apare in adincime prima roca rezistenta. Aceea va constitui „patul“ drumului, temelia lui de nezdruncinat. Urmeaza ridicarea drumului. Se toarna, pentru cele mari, foarte circulate, patru straturi („paturi“) de materiale: statumen, „fundatia“ de ciment, „sediul“, in grosime de la 0,30 la 0,60 m; peste el se plaseaza un alt strat dur, rudus, un amestec de blocuri de piatra concasata si ciment, cu o grosime de 0,25 m; urcind spre suprafata, se toarna inca un amestec, mai putin dur, polimaterial (nisip, argila, var, caramizi in bucati), considerat centrul de rezistenta si fixitate al drumului (nucleus), patura groasa de pina la 0,50 m; in sfirsit, la suprafata, un pavaj divers (summum deorsum, summa crusta), diferit calitativ: pietris, piatra simpla, beton, dale cu geometrii variabile (grosimea stratului ultim nu depasea 0,30 m).

Inalt fata de restul terenului, dar perfect plan, adica fara diferente de nivel la suprafata (de gropi… sa ne mai amintim?), drumul roman, privit de la baza, cu aceeasi inaltime pe toata lungimea lui, duce drept inainte: uia recta. Romanii prefera sa sape in stinca si sa mute ogoare decit sa taie un drum strimb, pe ocolite. Ploaia poate mult si bine sa curga de-a lungul lui. Nu va balti niciodata. Imperceptibil bombat pe axa, drumul lasa apa sa se scurga pe margini si, de acolo, in mult primitorul pamint.