OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De la Sterne incoace – de ce nu de la Cervantes sau chiar de la Apuleius? – digresiunea a fost intotdeauna piatra de incercare a cititorului. Pe calea naratiunii pe care am vrea-o cit mai dreapta, deseori se iveste acest moment de ragaz, daca nu chiar de ratacire. Cititorul grabit, curios sa afle ce se mai intimpla, trebuie sa se arate rabdator. Ceea ce nu-l impiedica sa ezite o clipa, ba chiar sa fie agasat: sa continue sau nu sa citeasca? N-ar fi mai bine sa sara peste pasajul asta? De buna voie sau fortat (forta inertiei!), cititorul accepta sa se rataceasca si asteapta usor nelinistit ca autorul (sau naratorul?) sa reia firul istoriei. Uneori, in timp ce o ia astfel razna, el simte o anumita placere (de vreme ce nu intrerupe lectura...), dar o placere diferita, noua si aparent gratuita. Si daca tocmai asta e placerea textului!

Intr-un interviu, Eric Chevillard povesteste, ca un omagiu, ca Jérôme Lindon* a fost cel care l-a sfatuit sa scrie plecind de la un basm care exista deja in literatura populara. In felul acesta, trama istoriei fiind dinainte tesuta, s-ar atenua riscul ca cititorul sa se piarda in nenumaratele digresiuni. Basmul i-ar servi de balustrada. Evident, Lindon stia el cu cine are de-a face...
In Micul si viteazul croitor (Minuit, 2003) care e cea de-a douasprezecea carte a sa, Eric Chevillard pune mina pe basmul popular publicat de fratii Grimm pentru a-i da un… autor. Subtilitatea e mai degraba de ordin teoretic. Nu subiectul face literatura! Iar campionul digresiunii stie el foarte bine treaba asta… Face in asa fel incit teoria sa fie prezenta, dar mai mult sau mai putin integrata in text.

O gasim astfel la poalele marilor metafore delirante ale acestei carti in care admiratorul lui Diderot si al lui Sterne vagabondeaza din elipsa in elipsa trecind de la una la alta, ca sa ne convinga ca el e eroul, micul croitor care infrunta vintul si marea. Nici ca-i pasa de premii si jurii… Si totusi, obsedat de putinul impact al cartilor sale („devine un fenomen de societate“, spunea el undeva, à propos de insuccesul pe care il are la public), Chevillard se apuca sa inventeze un personaj care sa fie in acelasi timp cititor. Sau mai bine cititoare. Ca s-o dascaleasca. Sau mai bine sa faca cu ea amor. Eric Chevillard si Régis Jauffret n-au multe lucruri in comun, unul din ele e totusi important: dispretul pentru subiect. Cel putin in acest moment al dezvoltarii lor literare.

Inainte de ultima sa carte, in legatura cu personajele lui Jauffret am fi putut vorbi dintr-un unghi psihologic sau psihanalitic. Caci aveau „caracter“ personajele sale! Amenintate de delir, desigur, si deci in pericol de disolutie, aceste personaje totusi existau: dupa scriitura, daca nu si inainte. Cu alte cuvinte, cu un efort oarecare inca se mai putea povesti subiectul. Daca cititorul cadea pe ginduri si avea aerul cam perplex, era mai degraba din cauza ideilor cumplit de pesimiste care circulau in textele sale. Dar in fata romanului Univers, univers (Verticales, 2003), un cititor obisnuit n-ar putea rezista pina la pagina 300. Da, stiu, cartea are 600 de pagini, numai ca eu sint de acord cu autorul care, intr-unul dintre interviurile sale, admite cu nonsalanta ca-i poti citi romanul doar pina la jumatate, fara sa pierzi mare lucru. Iata ce numesc eu un adevarat anti-beigbeder! Pentru Jauffret, subiectul are din ce in ce mai putina importanta. Se joaca cu el, il contrazice, il lasa balta. Nu exista un subiect in ultima sa carte, ci o infinitate.

Caci personajul sau e o fiinta amnezica in stare de indoiala perpetua in ce priveste propria sa identitate. Asa ca devine mai inventiv decit autorul. Priviti-o cit e de dezlantuita aceasta femeie care isi asteapta sotul si probabil citiva invitati la cina. Singurele gesturi care corespund la ceva precis si real sint cele de care are nevoie pentru a supraveghea friptura de miel din cuptor. In rest, nu putem fi siguri de nimic. Identitatea ei e mereu schimbatoare, trecutul, o retea de variante. Nu avem de-a face cu personajul unui singur roman, ci cu un numar nedeterminat de personaje. De fapt, Jauffret pune in scena insusi mecanismul narativ, iar acesta e, bineinteles, inepuizabil. Pe de alta parte, autorul nostru e un tiran, te constringe, nu-ti lasa, ca cititor, nici un fel de libertate, te impiedica sa visezi printre linii. In textele sale, lipsesc elipsele.

Ideile care se desprind din acest potop de situatii, de ginduri si de nume, sint fireste cam aceleasi ca in toate romanele lui Jauffret: plictisul, proasta dispozitie, frustrarea, dorinta nesatisfacuta de maternitate si pulsiunea criminala la unii si la altii care vine probabil din aceasta senzatie de nonsens declansata de prezenta lor in lume. Dar nu asta e important: subiectul sau ideile provocate de acesta. Originalitatea lui Jauffret, care a izbutit sa se elibereze de maestrii sai (Kafka si Thomas Bernhard) consista in aceasta incorporare aproape perfecta a teoriei in naratiunea propriu-zisa. Am putea spune chiar ca teoria e in fata noastra, in actiune. In progress! Iar in acest caz cum sa nu-i ierti ca a scris citeva pagini de prisos.

* Fondatorul si, ani de-a rindul, directorul faimoasei edituri Minuit unde au aparut textele inovatoare ale lui Beckett, Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute, Pinget si altii.