Autor: 
Categoria: 
Marian
Coman a publicat recent un volum de povestiri, Fingers and other
fantastic stories. Volumul, apărut în limba engleză, se vinde
pe amazon.com. Acesta este pretextul interviului de față.
Marian
Coman, cum ți s-au vîndut cărțile în România? Mă
refer la cele trei cărți publicate pe hîrtie.
Cred că
bine. Atît cît se poate vorbi la noi despre vînzarea
cărților unui tînăr autor român publicate la o editură
care nu face parte neapărat din estabilishment-ul industriei
literare din România, zona „de lux“. Ceea ce pot spune cu
siguranță în momentul de față este faptul că tirajul la
Testamentul de ciocolată, volumul care mă reprezintă, poate, cel
mai bine, s-a epuizat. În rest, mai multe știe probabil
editorul… Eu am înțeles că transformările prin care trece
lumea în momentul de față nu-mi mai dau nici o șansă să
trăiesc din scris literatură și din publicat cărți în
România. Prin urmare, nu m-au mai interesat cifrele.
Cum au
fost primite? Crezi că avem o critică a cărților de F&SF?
Sau, altfel spus, îl bagă cineva în seamă pe autorul
român de F&SF?
Asta
este o poveste lungă. Și începe cu faptul că nu am încredere
în critica literară de la noi. Nu vorbesc neapărat despre cea
specializată pe F&SF – care este cvasiinexistentă –, ci de
critica „serioasă“. Și, fiindcă nu am încredere, nu m-am
amestecat în ciorba asta și am evitat, spre exemplu, să
trimit cărți și scrisori lingușitoare criticilor literari. Adică
să fac ceea ce în lumea literară din România este o
cutumă, care mie îmi pare a fi, de fapt, expresia unei forme
de pupincurism cultural. De ce e nevoie de pupincurism cultural?
Pentru parvenitism cultural. Ți-am spus că e o poveste lungă… Ei
bine, părerea mea este că literatura română, cu sistemul ei
defect, este un ghetou. Un ghetou în care industria de carte se
află în imposibilitatea de a funcționa în ceea ce-i
privește pe scriitorii români. Nefuncționînd, tirajele,
audiența, publicul – cititorii, în fond – nu contează.
Iar criticii literari – necitiți nici măcar de scriitori sau de
ceilalți critici – sînt una dintre mizele false la care
visează autorii debutanți. M-a ferit Dumnezeu să-mi închipui
cumva că textele astea ce țin loc de critică literară –
însemnări despre cărțile prietenilor sau ale inamicilor
dintr-o altă „gașcă“ – au vreun rost în destinul
cărților mele. Prin urmare, nu am trimis niciodată vreo carte unui
critic literar. M-au încălzit mai mult comentariile unor
bloggeri care și-au dat banii din alocație, salariu sau șomaj
pentru vreuna dintre cărțile mele, apoi au scris, fără pretenții
de mari recenzori, părerea lor sinceră despre ceea ce au citit. Să
nu fiu înțeles greșit. Sînt convins că există și
profesioniști. Critici care și-au însușit menirea și care
fac cea mai nobilă și mai tristă activitate umană: rezistența!
Am o veste proastă pentru ei, în cazul în care cred că
fac altceva: nu contează. Nu influențează tirajele, cititorii,
percepția publicului, vînzările. Sînt ca și cînd
n-ar fi. Îl bagă cineva care contează în seamă pe
autorul român? Da. Cititorii. Care îi scriu e-mailuri,
care îi postează comentarii pe Facebook, care-i dau telefoane
și-l întreabă de sănătate și de următoarea povestire, de
următoarea carte, de părerea lui despre criză ori despre următorul
război mondial. Glumesc, dar ăsta e adevărul. Nu, critica din
România – bună sau rea – nici nu m-a descurajat, nici nu
m-a încurajat. Cititorii sînt cei care au făcut-o. Și
prietenii. Fie ei cititori, scriitori sau critici literari.
De ce ai
simțit nevoia să publici în limba engleză? E prima oară
cînd publici în altă limbă decît româna?
Fiindcă
lumea s-a schimbat. De fapt, este în plină schimbare și nu
există speranțe să se așeze prea curînd în ordinea pe
care o cunoșteam. Și-mi dau seama că a continua să scriu și să
public doar în limba română este ca și cînd aș
scrie într-un jurnal secret. Istoria literaturii române
este un gîndac strivit pe talpa unui pantof gigantic. Iar eu…
eu risc să fiu strivit pe talpa gîndacului. Prin urmare, orice
încercare de a evada este, din punctul meu de vedere, legitimă.
O să fiu sincer: Fingers este doar un experiment. Este modalitatea
mea de a testa o piață și un sistem aflat la început. E
posibil să eșuez. Sînt, la urma urmei, după cunoștința
mea, primul scriitor român cu domiciliul în România
care și-a publicat o carte în sistemul self publishing de la
amazon.com dedicat cititorilor de kindle. Sper ca, în curînd,
micul meu volum să fie disponibil și în alte librării
virtuale. Am norocul că am cunoscut o persoană extraordinară,
traducătoarea Carmen Dumitru, care a fost de acord să intre în
această aventură alături de mine. Sper ca, în curînd,
să putem oferi cititorilor, în limba engleză, ambele mele
volume de proză, fie că acest lucru se va întîmpla cu
ajutorul unei edituri, inclusiv pe print, sau exclusiv electronic, pe
Amazon.com. Pînă la Fingers, am publicat în altă limbă
doar povestirile Testamentul de ciocolată – tălmăcită în
franceză de Coralia Telea, în cadrul antologiei Millennium
Est, realizată de Horia Nicola Ursu și Jeff VanderMeer – și Ușa
de la baie, publicată în engleză în revista Nautilus,
în traducerea Ralucăi Chirvase. Secvențe din volumul Nopți
albe, zile negre au mai apărut în teza de masterat a
domnișoarei Carmen Dumitru, publicată în revista Translation
Café.
Cum se
vinde Fingers? Ai ecouri internaționale?
Din ce
în ce mai bine. Mă feresc să dau cifre, fiindcă totul abia a
început și mi-e teamă să nu stric vraja și să nu-mi piară
entuziasmul adolescentin. Nu e ușor să fii și autor, și editor,
și agent, într-o piață în care lucrurile acestea sînt
bine delimitate și în care promovarea – și mai ales
promovarea profesionistă – este esențială. Am făcut multe gafe,
dar am avut și clipe de inspirație. Ajutorul pe care mi l-au oferit
site-ul Dark Wolf Fantasy Review și scriitorul Jeff VanderMeer a
fost esențial. Au început să vină mailuri cu întrebări,
comentarii, semnale din partea cititorilor străini. Asta m-a făcut
să supraviețuiesc în țară, asta mă ajută și acum să
înțeleg că sînt pe drumul cel bun.
Ți-ai
făcut un site, mariancoman.com. De ce? Care e difereța dintre un
site de scriitor și blog?
Mare
diferență nu e deocamdată, însă nu eram mulțumit de
limitele pe care mi le impunea platforma wordpress.com. Îmi
doresc ca, în viitor, să transform tot site-ul în
altceva, însă, pentru asta, îmi trebuie timp liber și
un bun specialist cu ceva timp liber.
Inevitabila
întrebare de final: la ce lucrezi? Cînd o să vedem o
nouă carte de Marian Coman în librăriile românești?
Problema
e că lucrez la prea multe lucruri în același timp. Textul pe
care sper să-l termin cel mai curînd este povestirea Omulețul
din perete. Îmi este foarte foarte dragă. Cred că o să le
placă în primul rînd celor care au apreciat Testamentul
de ciocolată, dar și ultimul meu text, Albilița. O carte nouă…
nu mă grăbesc momentan. Cum spuneam, industria de carte din România
nu mă mai convinge, iar cititorilor mei de limbă română sînt
dispus să le ofer textele și gratis, pe net, așa cum am făcut cu
ultima povestire.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters